Tax assessment annulment: Principal appeal declared null for insufficient motivation, leaving taxpayer-favorable lower court judgment in force

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. Tecuci a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi A.J.F.P. Vaslui: anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru S.C. A. S.R.L înregistrată sub nr. F-VS 480 din data de 28/08/2014; anularea Dispoziţiei de măsuri nr: 3.413/28.08.2014; anularea procesului-verbal nr. x/28.08.2014; anularea deciziei nr. DRC 5471/21.07.2015 de soluţionare a contestaţiei formulate de S.C. A. S.R.L. împotriva actelor administrativ-fiscale indicate anterior în petitul 1-3, emisă de DGRFP- Iaşi, prin Serviciul Soluţionare Contestaţii; constatarea că nu există diferenţe de obligaţii fiscale; 6. emiterea unei decizii de nemodificare a bazei de impunere, în temeiul art. 109 alin. (3), lit. b) din O.G. nr. 92/2003 republicată, privind Codul de procedura fiscală.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 78 din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE VASLUI şi DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE IAŞI, având ca obiect, anulare act administrativ, şi în consecinţă: a dispus anularea deciziei nr. DRC 5471/21.07.2015, emisă de pârâta DGRFP IAŞI şi în parte a deciziei de impunere nr. x/28.08.2014, emisă de pârâta AJFP VASLUI până la concurenţa sumei de 3088198 RON, reprezentând obligaţii fiscale, a respins ca nefondate, celelalte capete de cerere; conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ. a obligăat pârâtele către reclamantă la plata sumei de cheltuieli de judecată de 40 000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

1.3.1 Recursul principal

În motivarea recursului său, recurenta pârâtă arată că, prin sentinţa recurată Curtea de Apel Galaţi a admis acţiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., dispunând anularea deciziei nr. 5471/21.07.2015 emisă de către DGRFP laşi şi, parţial, a deciziei de impunere nr. x/28.08.2014, emisa de către AJFP Vaslui.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de judecata a apreciat incidenţa hotărârii din 21 octombrie 2014, pronunţată de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului, relevantă în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6§1 din Convenţie .

Astfel, s-a reţinut faptul că, prin Ordonanţa de clasare din data de 8.12.2014, dată în dosarul de urmărire penală nr. 657/P/2014, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a concluzionat faptul că " înregistrările contabile privind cheltuielile nereale nu au condus la o creştere a bazei de impozitare si, implicit, la creşterea cuantumului sumelor datorate bugetului de stat cu titlu de impozit pe profit sau tva"

Instanţa de fond, în motivarea hotărârii sale, a dispus admiterea acţiunii reclamantei, limitându-se doar la a aplica concluzia organelor de urmărire penală, făcând o totală abstracţie a dispoziţiilor Codul fiscal incidente în cauză.

Consideră recurenta pârâtă soluţia ca fiind nelegală şi arată faptul ca instanţa de contencios administrativ a fost învestită a se pronunţa asupra aprecierii deductibilităţii şi caracterului de document justificativ al documentelor supuse controlului.

Faptul că organul de urmărire penala a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală nu este de natură a duce în mod automat la concluzia că facturile emise sunt deductibile fiscal şi au caracter de documente justificativ, întocmit conform legii.

Or, din considerentele hotărârii recurate, excluzând concluziile organelor de urmărire penala prezentate in hotărâre, nu se înţelege care sunt motivele ce au codus instanţa de judecată la convingerea că actul administrativ fiscal emis de către AJFP Vaslui se impune a fi anulat.

Inspecţia fiscală a avut ca obiectiv verificarea modul de calculare, evidenţiere, declarare si virare a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului de către reclamanta S.C. A. S.R.L..

In urma inspecţiei s-a emis Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite de organul de inspecţie fiscala pentru persoane juridice nr. x/28.08.2014, prin care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare, din care reclamanta a contestat doar suma de 3.088.198 RON.

In fundamentarea deciziei sale, organul de inspecţie fiscale a apreciat ca, in aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, factura fiscala nr. VS ROT 95/30.06.2013 nu este deductibilă fiscal.

Astfel, in conformitate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, (1) La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe in înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot sa nu ia in considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reincadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.

Or, atât din conţinutul actului administrativ fiscal atacat, cât şi motivarea Ordonanţei de clasare din 8.12.2014, reiese fără echivoc faptul că factura emisă de către reclamanta a fost una simulată, fără conţinut economic, emisă doar pentru a crea, aşa cum arată şi reclamanta, o aparenţă a bonităţii societăţii in relaţia cu instituţii bancare sau parteneri din alte ţări.

Aşadar, in stabilirea sumelor suplimentare de plata, organul de control nu s-a rezumat doar la aprecieri de genul celor reţinute in ordonanţa de clasare, respectiv " înregistrările contabile privind cheltuielile nereale nu au condus la o creştere a bazei de impozitare si, implicit, la creşterea cuantumului sumelor datorate bugetului de stat cu titlu de impozit pe profit sau tva", ci a analizat operaţiunea impozabila si sub aspectul deductibilităţii fiscale a documentelor justificative si a incidenţei prevederilor Codul fiscal.

In conformitate cu prevederile art. 22 din C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea sa stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului si pronunţarea unei hotărâri temeinice si legale, emiţând astfel o hotărâre judecătorească care, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din cod, va cuprinde motivele de fapt si de drept pe care se întemeiază soluţia, precum si elemente din dispozitivul de judecata, prevăzute la lit. c) al aceluiaşi articol.

Faţă de aceste considerente, pârâta solicită casarea hotărârii recurate.

1.3.2 Recursul incident

Prin recursul incident, reclamanta S.C. A. S.R.L. solicită casarea în parte a sentinţei civile nr. 78/18.04.2019, în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, solicitând, în rejudecare, obligarea pârâtelor la acordarea integrală a cheltuielilor de judecată pretinse.

În motivarea căii de atac, recurenta reclamantă susţine că în mod nelegal a procedat instanţa fondului, diminuând cuantumul cheltuielilor de judecată de la suma de 80.490,76 RON până la nivelul de 40.000 RON, fără a motiva măsura dispusă şi în contextul în care caracterul real şi necesar al acestor cheltuieli este indiscutabil, în opina recurentei reclamante.

În atare context, recurenta reclamantă consideră incidente prevederile art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului incident, în sensul celor mai sus arătate.

1.4 Apărări şi excepţii invocate în raport de recursurile exercitate

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, recurenta reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului principal, în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că niciunul din motivele invocate de recurenta pârâtă nu se circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar în subsidiar, consideră nefondat recursul exercitat în cauză, apreciind că sentinţa civilă criticată este legală şi temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor exercitate în cauză

2.1 Recursul principal

Astfel cum s-a arătat cu prilejul expunerii rezumative a cererilor de exercitare a căilor de atac, recurenta reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului principal, excepţie ce se impune a fi rezolvată prealabil oricărei analize asupra substanţei criticilor formulate de recurenta pârâtă.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, înţeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate(ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat) dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488(art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

În opinia recurentei reclamante, recursului principal îi sunt aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciindu-se că memoriul de recurs nu cuprinde nicio critică aptă a fi încadrată în motivele de casare formal invocate de recurenta pârâtă.

Înalta Curte constată întemeiată excepţia invocată de recurenta reclamantă, fiind incidente în cauză dispoziţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în privinţa recursului principal.

Pentru a statua astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat la cele menţionate anterior, Înalta Curte apreciază necesar a fi sintetizate circumstanţele cauzei şi cuprinsul hotărârii judecătoreşti atacate şi în această ordine de idei, instanţa de control judiciar ia act că reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie împotriva deciziei nr. DRc 5471/21.07.2015 a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi, prin care a fost respinsă contestaţia sa împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru S.C. A. S.R.L. înregistrată sub nr. F-VS 480 din data de 28/08/2014, a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/28.08.2014, a Dispoziţiei de măsuri nr. 1413/28.08.2014 şi Procesului Verbal nr. x/28.08.2014.

În primul ciclu procesual al cauzei a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 146/13. 06.2016 a Curţii de Apel Galaţi, prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, ca nefondată.

Această sentinţă a fost recurată de reclamantă, iar prin decizia civilă nr. 4526/13.12.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul, s-a casat sentinţa civilă recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la a aceeaşi instanţă.

În esenţă, Înalta Curte a reţinut faptul că reclamanta a invocat, în sprijinul cererii de anulare a actelor administrativ fiscale contestate, incidenţa hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lungu contra României, arătând reclamanta că, în paralel cu procedura fiscală, organele fiscale au sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 8 art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, respectiv art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu un prejudiciu estimat de organele fiscale la suma de 3.088,198 RON, plângerea penală constituind obiectul dosarului nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui.

Prin Ordonanţa din 8.12.2014 pronunţată în dosarul x/2014, s-a dispus clasarea sesizării penale reţinându-se că, "oricare dintre infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 presupun drept condiţie premisă de existenţă ca săvârşirea lor să se producă în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale".

Totodată, s-a reţinut că având în vedere că valoarea veniturilor înregistrate de societatea B. S.R.L. Tecuci este identică cu valoarea veniturilor înregistrate de către S.C. A. S.R.L. Vaslui şi că veniturile respective sunt generate în mod exclusiv de tranzacţiile comerciale derulate doar scriptic între cele două societăţi, s-a constatat că rezultatele acestora au rămas nemodificate sub aspectul bazei de impozitare şi al TVA aferentă apreciindu-se că, în acest fel, scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale nu este cel prevăzut şi urmărit de către persoana cercetată.

În concluzie, parchetul a reţinut că înregistrările contabile privind cheltuielile nereale nu au condus la o creştere a bazei de impozitare şi, implicit, la creşterea cuantumului sumelor datorate bugetului de stat cu titlu de impozit pe profit şi TVA şi astfel, nu este realizată latura obiectiva a infracţiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 321 C. proc. pen. (fost 289 C. proc. pen.) în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3807/20.11.2012 a secţiei penale.

Plecând de la soluţia pronunţată în dosarul penal nr. x/2014 şi având în vedere că, în paralel s-a desfăşurat şi o procedură fiscală (circumscrisă contestării deciziei de impunere xnr. 480/28.08.2014), se impunea ca instanţa de fond să analizeze dacă starea de fapt fiscală a fost aceeaşi, având în vedere că organele fiscale au reţinut că societatea recurentă a produs un prejudiciu bugetului de stat.

Relevant sub acest aspect este şi faptul că valoarea obligaţiilor fiscale stabilite prin actele administrative-fiscale atacate în prezenta cauză şi valoarea prejudiciului indicat în sesizarea penală este aceeaşi.

Or, judecătorul fondului nu a făcut nicio referire la aceste aspecte.

Mai mult decât atât, a înlăturat concluziile raportului de expertiză fiscală întocmit în cauză, apreciind că analiza cuprinsă în lucrare nu are valoare decât din punct de vedere matematic, al cuantumului veniturilor şi al cheltuielilor rezultate din facturile fiscale în discuţie, fără ca reclamanta să justifice cu dovezi realitatea operaţiunilor înregistrate şi dacă au fost corect înregistrate ca venituri şi cheltuieli în România şi în Germania, ignorând astfel cele reţinute în ordonanţa de clasare depusă în dosarul de fond .

În acest mod, instanţa de fond nu a lămurit incidenţa soluţiei de clasare din dosarul penal nr. x/2014 asupra stării de fapt fiscale şi a posibilităţii aplicării art. 11 alin.(l) Codul fiscal, împrejurare necesară a fi dezlegată şi prin prisma celor reţinute în hotărârea pronunţată în Cauza Lungu şi alţii c. României.

Concret, în hotărârea pronunţată la 21 octombrie 2014 Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie. "Derularea simultană şi în paralel a două proceduri independente cu privire la aceleaşi fapte, care a condus secţia penală a Curţii de Apel la o nouă apreciere a acestor fapte, radical diferită de hotărârea anterioară a secţiei comerciale de la aceeaşi curte de apel a adus atingere principiului securităţii juridice (...). În consecinţă, prin aceea că a revenit asupra unui punct al litigiului, care a fost deja tranşat şi care a făcut obiectul unei hotărâri definitive şi în absenţa unui motiv întemeiat, Curtea de apel a înfrânt principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie a fost încălcat (§ 46-47).

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prima instanţă a soluţionat cauza fară să lămurească pe deplin împrejurările de fapt, limitându-se la consideraţii generale, fară a analiza în mod efectiv toate susţinerile părţilor, dând astfel doar o aparenţă în motivare hotărârii pronunţate. Procedând în acest mod, instanţa de fond nu a realizat o analiză completă şi obiectivă a situaţiei de fapt, omiţând să examineze constatările organelor de cercetare penală fundamentate pe aceeaşi situaţie de fapt fiscală şi acelaşi prejudiciu.

Rejudecând cauza, curtea de apel a pronunţat sentinţa civilă nr. 78 din 18 aprilie 2019, prin care a admis în parte acţiunea reclamantei, în considerarea efectului obligatoriu al deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare şi în urma constatării faptului că ipoteza avută în vedere în hotărârea pronunţată la 21 octombrie 2014 de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Lungu este incidentă şi în cazul de faţă, fiind derulate simultan şi în paralel două proceduri independente, fiscală şi penală având ca obiect aceleaşi fapte, acelaşi prejudiciu, dar cu concluzii diametral opuse ale verificărilor întreprinse.

În contextul în care procedura penală în cauză este finalizată, conform Ordonanţei din 8.12.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014, soluţie rămasă definitivă, prin care s-a reţinut că înregistrările contabile privind cheltuielile nereale nu au condus la o creştere a bazei de impozitare şi implicit, la creşterea cuantumului sumelor datorate bugetului de stat cu titlu de impozit pe profit şi TVA, instanta fondului a reţinut în procedura fiscală aceste constatări, precizând că în caz contrar s-ar aduce atingere principiului securităţii juridice, conform art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie (principiul ne bis in idem), precum şi art. 6 din CEDO.

Aceasta fiind soluţia pronunţată de curtea de apel, Înalta Curte constată că, deşi la nivel formal recurenta pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., memoriul de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestor două motive de casare.

Analizând maniera de respectare a obligaţiei de motivare a recursului din perspectiva primului motiv de casare invocat, Înalta Curte reaminteşte faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este casabilă hotărârea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, apreciind instanţa de control judiciar că recurenta pârâtă vizează prima ipoteză, respectiv nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, acest motiv de casare vizează trei ipoteze şi anume nemotivarea hotărârii(I), existenţa unor motive contradictorii(II) şi situaţia în care hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii(III).

Din cuprinsul memoriului ce conţine recursul principal al rezulta faptul că recurenta pârâtă se prevalează de prima ipoteză şi anume nemotivarea hotărârii judecătoreşti, însă, raportat la considerentele sentinţei civile criticate nu se poate deduce care este critica, în concret la adresa sentinţei, din moment ce judecătorul fondului a precizat explicit că soluţia de admitere a acţiunii corespunde rejudecării realizate în concordanţă cu efectul obligatoriu al deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, cu luarea în considerare a principiilor ce se degajă din hotărârea CEDO pronunţată în cauza Lungu contra României.

În egală măsură, recurenta reclamantă nu circumstanţiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cereri de recurs principal.

Cum singurul motiv pentru care prima instanţă a dispus admiterea parţială a acţiunii este reprezentat de exigenţa respectării principiului securităţii raporturilor juridice, în considerarea jurisprudenţei concretizate în hotărârea pronunţată la 21 octombrie 2014 de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Lungu, recurenta pârâtă era ţinută să dezvolte criticile sale în legătură cu aceste aspecte, respectiv să combată punctual considerentele sentinţei, cu argumente de natură a reliefa neaplicarea sau greşita aplicare a principiului valorificat de Curtea Europeană în cauza referită, demonstrând astfel nelegalitatea hotărârii instanţei fondului.

Cum argumentele recurentei pârâte nu conţin o atare critică la adresa sentinţei iar singurul reproş la adresa hotărârii criticate este faptul că instanţa fondului s-a limitat la însuşirea concluziei organelor de urmărire penală, făcând abstracţie de dispoziţiile Codul fiscal incidente în cauză, fără a indica, în concret, care sunt acele dispoziţii, Înalta Curte constată că devin aplicabile dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

2.2 Recursul incident

Având în vedere modalitatea de rezolvare a excepţiei nulităţii recursului principal şi dispoziţiile art. 471 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile şi în cazul recursului incidental, Înalta Curte va constata faptul că recursul incident a rămas fără efect, în contextul anulării recursului principal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui împotriva sentinţei nr. 78 din 18 aprilie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul incident formulat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 78 din 18 aprilie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca rămas fără efect.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2020.