Multiple sclerosis patient wins interim order for fully compensated Ocrevus access; Ministry appeal rejected, insurer appeal unfiled.

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătăţii şi Guvernul României, pe calea ordonanţei preşedinţiale, să se dispună obligarea pârâţilor la asigurarea către reclamantă, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), a medicamentului Ocrelizumabum (denumire comercială B.), până la soluţionarea definitivă a dosarului aflat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, fără somaţie sau fără trecerea unui termen.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 29 din 5 martie 2020, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurare de Sănătate şi excepţia de inadmisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială invocată de Guvernul României.

Totodată, a admis cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamantă, obligând pârâţii să asigure reclamantei, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), medicamentul Ocrelizumabum (denumire comercială B.), până la soluţionarea litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii.

3.1. În motivarea căii de atac, pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a solicitat, în temeiul art. 1000 alin. (2) din C. proc. civ., suspendarea executării sentinţei nr. 29 din 5 martie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal până la pronunţarea soluţiei de către instanţa de recurs, iar pe fond a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Ministerul Sănătăţii, a susţinut că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce îl priveşte, prevederile legale reţinute nu prezintă relevanţă faţă de obiectul cererii, respectiv obligarea la decontarea unui medicament ce nu se regăseşte în Listă sau dacă se regăseşte în Listă nu are protocol terapeutic aprobat pentru afecţiunea reclamantului, apreciind eronat că toate autorităţile pârâte au obligaţia să deconteze din FNUASS (bugetul acestui fond fiind gestionat exclusiv de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate) medicamentul solicitat de reclamantă, invocând prevederile art. 51 din Legea nr. 95/2006.

În opinia recurentului, nu se poate trage concluzia că dacă Ministerul Sănătăţii este parte din procedura de includere a unui medicament în Lista de medicamente compensate sau gratuite, acesta poate fi obligat, distinct de obligaţia de îndeplinire a atribuţiilor privind includerea medicamentului în Listă, şi la decontarea unui medicament aferent programului naţional de oncologie, program naţional derulat şi finanţat din FNUASS de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, "ca unic gestionar al acestui fond, potrivit art. 220 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

Pe fond, a susţinut că singura autoritate dintre pârâte care gestionează Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate este Casa Naţională de Asigurări de Sănătătate, astfel, fiind singura autoritate cu atribuţii în decontarea, în condiţiile legii, a medicamentelor incluse în Lista aprobată de H.G. nr. 720/2008, pentru care există protocoale terapeutice aprobate conform OMS/CNAS nr. 1301/500/2008.

În continuare, recurentul a făcut trimitere la procedura de includere în Listă a unui medicament, susţinând că această procedură se desfăşoară între solicitanţi (DAPP) şi ANMDM şi se finalizează prin emiterea unei decizii de includere/neincludere/includere condiţionată în Listă a medicamentului, iar procedura nu are niciun fel de înrâurire în procedura de emitere a ordonanţei preşedinţiale prin intermediul căruia un asigurat solicită decontarea în sistemul asigurărilor sociale de sănătate a medicamentului aflat în procedură de includere în Listă.

Potrivit recurentului, în analiza existenţei/inexistenţei aparenţei de drept în favoarea reclamantei, respectiv dreptul de a i se deconta un medicament, instanţa trebuie să verifice dacă medicamentul este în Lista de decontare şi dacă are protocol terapeutic aprobat, protocolul terapeutic fiind obligatoriu pentru medicii aflaţi în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate.

Faptul că medicamentul solicitat la decontare se află în derularea procedurii prevăzută de OMS nr. 861/2014, procedură administrativă distinctă de cererea de compensare a medicamentului în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, prin intermediul ordonanţei preşedinţiale, nu prezintă nicio relevanţă faţă de condiţia aparenţei de drept (dreptul la compensarea medicamentului în sistemul asigurărilor sociale de sănătate) în favoarea reclamantei.

Referitor la jurisprudenţa CJUE indicată de reclamantă, a apreciat că singura cauză relevantă o constituie cauza nr. C- 245/03 Merck, Sharp & Dohme BV împotriva Belgiei.

Recurentul a mai arătat că pentru un medicament ce nu se găseşte în lista de medicamente decontate în sistemul asigurărilor sociale din FNUASS gestionat de CNAS, şi pentru care nu există protocol terapeutic aprobat conform OMS nr. 1301/500/2008, protocoale terapeutice obligatorii potrivit dispoziţiilor imperative prevăzute la art. 3 din

Ordinul anterior menţionat, prescrierea şi administrarea acestuia sunt exclusiv răspunderea medicului prescriptor şi a pacientului, iar decontarea în sistemul asigurărilor sociale de sănătate este nelegală.

În concluzie, a apreciat că pentru imposibilitatea legală de decontare a unui medicament neinclus în listă şi care nu are protocol terapeutic aprobat nu este îndeplinită condiţia aparenţei de drept în favoarea reclamantei, respectiv dreptul de a i se deconta din FNUASS un medicament neinclus în listă.

4. Apărările intimatei-reclamante

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea ambelor recursuri formulate, ca nefondate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării sentinţei nr. 29 din 5 martie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal se constată că aceasta a rămas fără obiect, având în vedere soluţionarea prezentei căi de atac.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia netimbrării recursului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentul Ministerul Sănătăţii, a apărărilor intimatei-reclamante şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Referitor la recursul pârâtului Ministerului Sănătăţii

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând obligarea autorităţilor pârâte, pe calea ordonanţei preşedinţiale, fără somaţie şi fără trecerea vreunui termen, să îi asigure, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), a medicamentului Ocrelizumabum (denumire comercială B.), până la soluţionarea definitivă a dosarului aflat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea reclamantei, formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale, până la soluţionarea definitivă a litigiului ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 al aceleiaşi instanţe.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1.1. În ceea ce priveşte criticile privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, instanţa de control judiciar constată că acestea nu pot fi primite.

Din această perspectivă sunt relevante dispoziţiile art. 231 din Legea nr. 95/2006, conform cărora asiguraţii beneficiază de medicamente cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală pentru medicamentele cuprinse în lista de medicamente prevăzută la art. 242,.

Totodată, potrivit prevederilor art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asiguraţii, cu sau fără contribuţie personală, se eliberează de către Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi se aprobă prin Hotărâre a Guvernului.

Prin urmare, aceste temeiuri au fost reţinute în mod corect de prima instanţă şi sunt suficiente pentru a conferi legitimare procesuală recurentului, în raport cu prevederile art. 36 din C. proc. civ. care defineşte calitatea procesuală.

De asemenea, sunt relevante dispoziţiile art. 251 din Legea nr. 95/2006, în conformitate cu care Ministerul Sănătăţii are atribuţia elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, dar şi prevederile art. 2-4 din H.G. nr. 144/2010.

Se reţine că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi cu dispoziţiile din Legea nr. 95/2006, aceste autorităţi publice sunt implicate în procesul de elaborare a listei referitoare la medicamentele de care beneficiază asiguraţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate, iar Guvernul României se pronunţă asupra aprobării listei prin hotărâre, motiv pentru care calitatea procesuală pasivă a acestor autorităţi este pe deplin justificată.

Altfel spus, în procedura de introducere pe listă a medicamentelor de care beneficiază asiguraţii, cu sau fără contribuţie personală, sunt implicate mai multe autorităţi publice, competenţa fiind împărţită între Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cărora le revine dreptul şi obligaţia de a elabora lista, respectiv Guvernul României, care adoptă hotărârea de aprobare a listei. Pe baza listei aprobate, structurilor Casei le revine competenţa în legătură cu decontarea medicamentelor respective.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta urmăreşte recunoaşterea, cu titlu provizoriu, a dreptului ce derivă din parcurgerea procedurii reglementate de art. 232 din Legea 95/2006, respectiv recunoaşterea dreptului de a beneficia de un medicament ce nu se află pe lista menţionată de acest text de lege, cu privire la care au fost demarate procedurile de includere în listă, în mod corect s-a apreciat că autorităţile care au atribuţii şi drept de decizie în parcurgerea acestei proceduri au calitate procesuală pasivă.

1.1.2. Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată, de asemenea, că sunt nefondate criticile formulate, prima instanţă reţinând în mod corect îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 997 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 997 din C. proc. civ., ce reglementează procedura ordonanţei preşedinţiale,

"(1) Instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

(2) Ordonanţa este provizorie şi executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nici o menţiune privind durata sa şi nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului. Ordonanţa va putea fi dată chiar şi atunci când este în curs judecata asupra fondului.

(3) La cererea reclamantului, instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen.

(4) Ordonanţa va putea fi dată chiar şi atunci când este în curs judecata asupra fondului.

(5) Pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt ".

Textul de lege menţionat reglementează trei condiţii cumulative pentru admiterea unei cereri de ordonanţă preşedinţială, respectiv, urgenţa, caracterul vremelnic şi neprejudecarea fondului.

Referitor la prima condiţie, reprezentată de urgenţă, se constată că este pe deplin dovedită, având în vedere înscrisurile medicale pe care intimata-reclamantă le-a depus la dosar, din care rezultă boala de care suferă - scleroza multiplă, fiind vorba despre o afecţiune gravă, cu consecinţe de natură a-i pune în pericol dreptul la sănătate şi chiar la viaţă în lipsa tratamentului prescris de medic.

În raport cu gravitatea bolii de care suferă intimata-reclamantă, "dreptul care s-ar păgubi prin întârziere", la care se referă dispoziţiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viaţă, drept garantat de art. 22 alin. (1) din Constituţia României şi de art. 2 pct. 32 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Condiţia de admisibilitate ce vizează neprejudecarea fondului, presupune o examinare a existenţei dreptului şi a normei aplicabile, de natură să confere acestuia o aparenţă de legalitate şi temeinicie, condiţie îndeplinită în cauză.

În raport cu prevederile art. 997 din C. proc. civ., instanţa poate analiza doar aparenţa dreptului invocat, iar măsurile luate nu trebuie să rezolve litigiul în fond şi nici să facă imposibilă restabilirea situaţiei de fapt ca efect al executării lor, nefiind posibil ca în cadrul acestei proceduri speciale să tranşeze fondul raportului litigios.

În cauză, solicitarea intimatei-reclamante de obligare a pârâţilor la asigurarea accesului acesteia la medicaţia prescrisă în regim de compensare 100%, pentru un interval limitat de timp se încadrează în prevederile legale menţionate, pentru că nu implică măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici care să facă imposibilă restabilirea situaţiei de fapt, întrucât instanţa nu se pronunţă într-un astfel de caz în sensul obligării pârâţilor la includerea acelui medicament în lista prevăzută de art. 231 şi următoarele din Legea nr. 95/2006, astfel încât un număr nedeterminat de pacienţi să beneficieze de o asemenea măsură, după cum nici nu stabileşte un drept definitiv al recurentei în sensul solicitat.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, se constată că aparenţa de drept este în favoarea intimatei-reclamante şi este de natură a justifica demersul acesteia pentru obţinerea medicamentului în mod provizoriu, în regim de compensare.

În acest sens, în mod corect prima instanţă a reţinut că pentru medicamentul Ocrelizumabum (denumire comercială B.) există autorizaţie pentru punere pe piaţă, potrivit Nomenclatorului medicamentelor pentru uz uman postat pe site-ul ANMDM, dar şi că pentru acesta a fost depusă de către deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă, C., cerere în vederea evaluării pentru includerea în Lista de medicamente compensate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asiguraţii, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Cererea de evaluare a medicamentului formează obiectul dosarului nr. x/23.07.2018. Medicamentul are preţul aprobat.

Totodată, se reţine, pe de o parte, că la data soluţionării cererii de chemare în judecată, în legătură cu medicamentul Ocrelizumabum (denumire comercială B.) există o decizie a Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale privind includerea condiţionată a medicamentului în listă, iar, pe de altă parte, faptul că nu există o decizie finală din partea Ministerului Sănătăţii, a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi a Guvernului României raportat la dispoziţiile art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, republicată.

În ce priveşte dreptul european în materie, se reţine că potrivit art. 6 din Directiva Consiliului 89/105/CEE privind transparenţa măsurilor care reglementează stabilirea preţurilor medicamentelor de uz uman şi includerea acestora în domeniul de aplicare al sistemelor naţionale de asigurări de sănătate:

"Următoarele dispoziţii se aplică în cazul în care un medicament este cuprins în sistemul naţional de asigurări de sănătate numai după ce autorităţile competente au decis să includă medicamentul în cauză într-o listă certă a medicamentelor cuprinse în sistemul naţional de asigurări de sănătate.

(1) Statele membre asigură adoptarea de decizii cu privire la cererile depuse în conformitate cu cerinţele stabilite în statul membru în cauză, de către titularii autorizaţiilor de comercializare, privind includerea unor medicamente pe lista medicamentelor cuprinse în sistemul de asigurări de sănătate, precum şi că aceste decizii sunt comunicate solicitanţilor în termen de 90 de zile de la primirea cererilor. În cazul în care o cerere întemeiată pe dispoziţiile prezentului articol poate fi formulată înainte ca autorităţile competente să fi convenit preţul care trebuie perceput pentru produsul respectiv în conformitate cu articolul 2 sau în cazul în care o decizie privind preţul unui medicament şi o decizie privind includerea sa în lista produselor cuprinse în sistemul de asigurări de sănătate sunt luate în urma unei singure proceduri administrative, termenul limită se prelungeşte cu încă 90 de zile. Solicitantul furnizează autorităţilor competente informaţiile adecvate. Dacă informaţiile care susţin cererea nu sunt adecvate, termenul limită se suspendă şi autorităţile competente informează imediat solicitantul cu privire la informaţiile suplimentare detaliate care sunt necesare.

În cazul în care un stat membru nu permite formularea unei cereri conform prezentului articol, înainte ca autorităţile competente să fi căzut de acord asupra preţului care poate fi perceput pentru produs în conformitate cu articolul 2, statul membru în cauză se asigură că perioada totală de timp necesară celor două proceduri nu depăşeşte 180 de zile. Acest termen limită poate fi prelungit în conformitate cu articolul 2 sau suspendat în conformitate cu dispoziţiile paragrafului precedent. (…)".

În interpretarea acestor prevederi, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit în Hotărârea din 20 ianuarie 2005 pronunţată în cauza C-245/03 Merck, Sharp & Dohme c. Belgia, că termenul stabilit în primul subparagraf al art. 6 paragraful 1 din Directiva 89/105/CEE este un termen obligatoriu pe care autorităţile naţionale nu au dreptul de a-l depăşi; în aceeaşi hotărâre, Curtea europeană a mai arătat că textul menţionat nu impune o includere automată a medicamentelor în lista medicamentelor cuprinse în sistemul asigurărilor de sănătate atunci când a fost depăşită durată minimă a termenului prevăzut de Directivă.

În plus, Curtea din Luxemburg a afirmat expres că "dreptul comunitar nu retrage Statelor Membre dreptul de a-şi organiza sistemele lor de asigurări sociale (…) şi în lipsa armonizării la nivelul Comunităţii, revine sistemului legislativ intern al Statelor Membre să stabilească circumstanţele în care se acordă beneficiul sistemului de asigurări de sănătate (…)". (§28)

Aşa fiind, faţă de reglementarea Directivei Consiliului 89/105/CEE, astfel cum a fost interpretată în jurisprudenţa instanţei din Luxemburg, obligaţia care se impune fiecărui stat membru al Uniunii Europene este aceea de a adopta o decizie în termen de 90 de zile de la primirea cererilor privind includerea unor medicamente pe lista celor cuprinse în sistemul de asigurări de sănătate, termen ce poate fi prelungit în anumite condiţii cu cel mult 90 de zile, fără însă ca nerespectarea acestui termen să dea naştere unui drept la includerea automată a acelor medicamente în listă, statele păstrându-şi potrivit jurisprudenţei europene în materie marja de apreciere.

În ceea ce priveşte efectul direct al dreptului Uniunii, instanţa reţine că, în sens larg, acesta semnifică faptul că normele dreptului UE obligatorii, care sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pot fi invocate de către particulari (persoane fizice/juridice) în faţa instanţelor naţionale. În sens restrâns, prin efect direct se înţelege capacitatea unei prevederi de drept al UE de a conferi drepturi persoanelor fizice şi juridice din statele membre ale UE.

Relativ la efectul direct al directivei, art. 288 TFUE se limitează la a preciza numai faptul că directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.

Directiva este, aşadar, un act normativ incomplet, care are nevoie de transpunere prin acte interne de către statele membre.

Directiva are ca destinatari unici statele membre, care au sarcina transpunerii adecvate şi în termen. În consecinţă, directiva nu se adresează direct resortisanţilor, nu dă naştere direct în patrimoniul lor la drepturi şi obligaţii. Cu toate acestea, jurisprudenţa Curţii de Justiţie din Luxemburg a recunoscut în anumite circumstanţe efect direct directivei (hotărârile Van Duyn, Tullio Ratti), reţinând că după ce termenul limită pentru transpunerea directivei s-a împlinit, iar statul nu şi-a îndeplinit aceasta obligaţie, directiva, deşi nu e direct aplicabilă, poate produce efecte similare regulamentelor; dispoziţiile directivei trebuie să fie, însă, suficient de clare şi precise pentru a produce acest efect.

Astfel, în interpretarea curgerii termenelor de evaluare şi negociere stabilite prin Ordinele ministrului sănătăţii nr. 861/2014 şi nr. 3/2015, respectiv a termenului total de adoptare a unei decizii în ce priveşte cererea de includere a medicamentelor în listă, instanţa trebuie să aibă în vedere limita instituită prin art. 6 din Directivă, aceasta fiind de 90 de zile de la data cererii, cu posibilitatea de prelungire pentru încă 90 de zile, norma europeană fiind clară şi precisă sub acest aspect, lămurit de altfel în jurisprudenţa instanţei din Luxemburg.

În cauză, deşi cererea în vederea evaluării medicamentului a fost depusă la data de 23.07.2018, iar preţul medicamentului a fost aprobat, se constată că, până la data soluţionării litigiului, nu a fost adoptată o decizie de includere sau de neincludere definitivă sub aspectul listei aprobate prin H.G. nr. 720/2008.

Având în vedere prevederile art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 republicată, respectiv ale Ordinelor Ministerului Sănătăţii nr. 861/2014 şi nr. 3/2015, se reţine că decizia finală, după emiterea deciziei de către Agenţia Naţională a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale este rezultatul competenţei Guvernului României, Ministerului Sănătăţii şi Casei Naţionale a Asigurărilor de Sănătate, neputându-se aprecia că decizia indicată de art. 6 din Directiva Consiliului 89/105/CEE ar fi cea emisă la nivelul ANMDM, întrucât efectele juridice se produc doar în urma propunerii MS şi a CNAS şi a adoptării de către Guvern a unei hotărâri corespunzătoare.

În aceste condiţii, termenul de 90 de zile, ce poate fi prelungit excepţional cu încă 90 de zile, se calculează începând cu data formulării cererii de includere în listă şi până la data emiterii acelei decizii prin care medicamentul este efectiv inclus în acea listă sau este în mod cert respins.

Însă, în cauză o astfel de decizie nu există, deşi termenul maxim de adoptare a acesteia a fost deja depăşit.

Or, dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat prin Constituţie, Statul fiind obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 34 din Constituţia României, "(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. (3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii".

Totodată, potrivit art. 22 din Constituţia României, "(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă".

De asemenea, art. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevede că "Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.(…)".

Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că prima teză a art. 2 impune o obligaţie pozitivă în sarcina părţilor contractante, obligaţia Statelor de a proteja dreptul la viaţă nefiind limitat doar la abţinerea de la a lua viaţa în mod intenţionat şi nelegal, ci implică de asemenea şi sarcina de a adopta măsurile necesare pentru a apăra viaţa celor aflaţi sub jurisdicţia lor (a se vedea hotărârea Curţii pronunţată în cauza L.C.B. c. Regatului Unit, 9 iunie 1998, par. 36, precum şi hotărârea Curţii pronunţată în cauza Panaitescu c. României, 10 aprilie 2012, par. 27).

Totodată, în interpretarea CEDO, abordarea în interpretarea art. 2 este ghidată de ideea că obiectul şi scopul Convenţiei ca un instrument pentru protecţia fiinţelor umane cer ca dispoziţiile sale să fie interpretate şi aplicate de o asemenea manieră încât garanţiile sale să fie practice şi efective (a se vedea Yaşa c. Turcia, 2 septembrie 1998, §64, Panaitescu, citată anterior, §29).

În conformitate cu prevederile menţionate, dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege, garanţiile privind accesul la sănătate fiind cerute a fi efective şi reale.

În fine, în ceea ce priveşte condiţia caracterului vremelnic al măsurii, deşi aceasta nu este criticată, Înalta Curte constată, de asemenea, că în mod corect s-a apreciat că este îndeplinită, măsura fiind dispusă de prima instanţă până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2020 al Curţii de Apel Alba Iulia, având astfel caracter provizoriu, deci temporar.

Aşadar, nu este vizată o măsură cu caracter definitiv, ci o măsură provizorie care urmează să producă efecte până la analizarea definitivă a fondului cauzei, în care se solicită includerea în listă a medicamentului respectiv.

1.2. Cu privire la recursul formulat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Regularitatea promovării căii de atac

Potrivit dispoziţiilor art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar în cazul în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată i se pune în vedere părţii obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Art. 32 din acelaşi act normativ prevede că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (2) din C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii.

Prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ. arată că menţiunile prevăzute la art. 486 alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

De asemenea, potrivit art. 197 din C. proc. civ. "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii."

Înalta Curte constată că, deşi recurentei i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în suma de 100 RON, conform art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel cum rezultă din rezoluţia şi dovada primirii procedurii de citare aflate la dosar recurenta nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală, situaţie în care devin incidente prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curtea va respinge cererea formulată de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate de suspendare a executării sentinţei recurate, ca rămasă fără obiect.

De asemenea, va aplica sancţiunea prevăzută de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ. şi va anula recursul pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca netimbrat.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate de suspendare a executării sentinţei nr. 29 din 5 martie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca rămasă fără obiect.

Respinge recursul, formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei nr. 29 din 5 martie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Anulează recursul formulat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei nr. 29 din 5 martie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2020.