Contestație în anulare: distinction between material error and evidentiary assessment in verifying the deadline for challenging administrative authorization decisions

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2020

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 9 decembrie 2014, reclamantele Societatea A. S.A. şi Societatea B. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei şi Societatea C. S.R.L. Filiala Cluj, au solicitat anularea licenţei nr. 1855 din 10.10.2013, emisă de Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei, în beneficiul Societăţii C. S.R.L. Filiala Cluj pentru desfăşurarea activităţii de operare a sistemului de distribuţie a gazelor naturale.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din data de 04 martie 2015, reclamanta a solicitat:

(i) anularea deciziei nr. 2902/10.10.2013 emisă de Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei în beneficiul Societăţii C. S.R.L. Filiala Cluj, pentru desfăşurarea activităţii de operare a sistemului de distribuţie a gazelor naturale;

(ii) anularea licenţei nr. x/10.10.2013 emisă de Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei în beneficiul Societăţii C. S.R.L. Filiala Cluj pentru desfăşurarea activităţii de operare a sistemului de distribuţie a gazelor naturale.

Prin sentinţa civilă nr. 130/2015 din 04 martie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07 mai 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 2596 din 14 octombrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis excepţia tardivităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantele Societatea A. S.A. şi Societatea B. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Societatea C. S.R.L. Filiala Cluj, ca tardiv formulată.

Prin sentinţa civilă nr. 3291 din 9 decembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de pârâta Societatea C. S.R.L. Filiala Cluj şi, în baza art. 444 C. proc. civ., a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 2596/14.10.2015, în sensul că obligă reclamantele Societatea A. S.A. şi Societatea B. S.A., în solidar, la plata sumei de 30.000 RON cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea ce face obiectul prezentei contestaţii în anulare

Prin decizia nr. 4055 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a respins recursul declarat de reclamantele Societatea B. S.A. şi Societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2596 din 14 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În opinia Înaltei Curţi, chestiunea liminară ce se cere a fi lămurită a fost aceea referitoare la actul administrativ supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, în prezenta cauză. Înalta Curte a considerat că doar decizia nr. 2902 din 10 octombrie 2013 emisă de către Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei, prin preşedintele acesteia, satisface exigenţele legale ale actului administrativ, aşa cum este el definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Textul legal precitat statuează că:

"în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (...)c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice." Având ca reper această prevedere legală, rezultă neîndoios că decizia în discuţie este un act administrativ deoarece, emanând de la o autoritate publică În procesul de punere în executare a unor norme juridice primare din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 33/2007, produce efecte juridice prin ea însăşi în condiţiile în care îi conferă societăţii C. D. România S.R.L. beneficiul desfăşurării activităţii de operare a sistemului de distribuţie a gazelor naturale, printre altele, în comuna Apahida judeţul Cluj. Că este aşa rezultă explicit şi din prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei, baza legală a emiterii deciziei nr. 2902 din 10 octombrie 2013. Textul legal amintit stipulează că:

"Ordinele şi deciziile emise de preşedinte în exercitarea atribuţiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data la care au fost notificate părţilor interesate." Trebuie remarcat că, în speţă, calificarea în acest sens a deciziei amintite nu a constituit motiv de dispută între părţile litigante din prezenta cauză, şi nu a fost contestată nici de către judecătorul fondului.

În schimb, a observat Înalta Curte, disputa s-a purtat, din această perspectivă, în legătură cu licenţa nr. 1855 din 10 octombrie 2013. Pe de o parte reclamantele susţin că licenţa este, în principal, actul vătămător, acesta fiind motivul pentru care, iniţial, s-au adresat cu acţiune în justiţie exclusiv împotriva licenţei, iar pe de altă parte, ANRE care consideră că în această materie sunt acte administrative supuse cenzurii instanţei de contencios administrativ doar ordinele şi deciziile emise de preşedintele autorităţii în exercitarea atribuţiilor sale, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. .7 ale O.U.G. nr. 33/2007.

De remarcat că şi instanţa de fond îmbrăţişează opinia reclamanţilor, apreciind că licenţa reprezintă un act administrativ supus controlului instanţelor de judecată. Potrivit judecătorului fondului, licenţa este actul în baza căruia pârâta societatea C. îşi desfăşoară activitatea, iar neatacarea licenţei ar fi putut face inutilă atacarea deciziei de emitere a acestei licenţe. Înalta Curte, contrar primei instanţe şi reclamantelor, a considerat că licenţa nr. 1855 din 10 octombrie 2013 nu este un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004 deoarece nu produce prin ea însăşi efecte juridice sau, în termenii art. 2 alin. (1) lit-c) din Legea contenciosului administrativ, nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi juridice.

Efectele juridice - autorizarea pârâtei S.C. D. să desfăşoare activităţi de operare a sistemului de distribuţie a gazelor naturale în comuna Apahida - sunt produse exclusiv de către decizia nr. 2902 din 10 octombrie 2013. De aceea legislatorul a prevăzut expres în art. 5 alin. (7) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 că acest tip de acte poate fi contestat pe calea contenciosului administrativ, de cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor sau în interesele lor legitime (protejate de lege). Într-adevăr art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 se referă exclusiv la ordinele şi deciziile emise de către preşedintele ANRE, fără să facă vreo referire la licenţele de funcţionare, firesc, deoarece licenţele nu sunt acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004, iar nu pentru că în privinţa acestora, contestarea s-ar face în termenele şi condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, aşa cum susţin recurentele.

Finalmente, licenţa este un act prin care se atestă că beneficiarul acestea este autorizat să desfăşoare o anumită activitate, de exemplu, să desfăşoare activitatea de operare a sistemului de distribuţie a gazelor naturale în comuna Apahida, cum se întâmplă în cazul licenţei nr. 1855 din 10 octombrie 2013 emisă în favoarea C. D. România S.R.L., însă autorizarea s-a făcut prin decizie, nu prin licenţă. Protecţia drepturilor/intereselor legitime ale celor care se consideră vătămaţi prin autorizarea unei societăţi de a desfăşura activitatea de operare a sistemului de distribuţie a gazelor este asigurată însă prin reglementarea din art. 5 alin. (7), ce reprezintă baza juridică a unei acţiuni în justiţie împotriva deciziei emise de către preşedintele ANRE.

La rândul său, art. 15 alin. (2) din Regulamentul pentru acordarea autorizaţiilor de înfiinţare şi a licenţelor în sectorul gazelor naturale, aprobat prin Ordinul preşedintelui ANRE nr. 34/2013, prevede că acordarea modificarea sau respingerea solicitării de acordare a autorizaţiei de înfiinţare/licenţei se face prin decizie a preşedintelui ANRE. În cauză, reclamantele au calitatea de terţ faţă de decizie, astfel încât termenul de 30 de zile stabilit de legislator pentru promovarea unei acţiuni în justiţie nu curge de la data publicării în Monitorul Oficial, cum greşit a reţinut prima instanţă, ci de la data luării efective la cunoştinţă despre conţinutul deciziei.

Aşadar, interpretarea pe care a făcut-o în această chestiune instanţa de fond este nelegală. Deşi dispoziţiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 se referă la persoanele indicate în cuprinsul acestuia, precizând termenul de 30 de zile pentru promovarea unei acţiuni în justiţie, contestarea deciziei preşedintelui ANRE de către terţi nu poate avea loc decât în aceleaşi condiţii, respectiv tot în 30 de zile, diferit fiind doar momentul de care de la care acesta începe să curgă pentru terţi. Pe de altă parte, Înalta Curte a observat că instanţa de fond în interpretarea pe care a făcut-o a ignorat şi decizia nr. 136 din 10 martie 2015 pronunţată de către Curtea Constituţională a României, în legătură cu art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, prin care se stabileşte termenul pentru atacarea în contencios administrativ a actelor administrative cu caracter normativ.

Deşi instanţa de contencios constituţional a avut în vedere ipoteza actelor normative, in prezenta cauză fiind contestat un act individual, raţionamentul Curţii Constituţionale din respectiva decizie este perfect aplicabil şi în legătură cu atacarea de către terţi a deciziilor preşedintelui ANRE, deoarece nici în această ipoteză termenul nu poate curge de la publicarea deciziei contestate în Monitorul Oficial. Totuşi, soluţia instanţei de fond de a respinge ca tardivă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele din prezenta cauză, este corectă.

Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte a avut în vedere motivarea subsidiară din hotărârea pronunţată de către judecătorul fondului, în legătură cu contestarea deciziei nr. 2902 din 2013. Astfel, este de necontestat în cauză că reclamantele au intrat în posesia deciziei amintite, luând aşadar efectiv la cunoştinţă de conţinutul acesteia, la data de 9 ianuarie 2015. Însăşi reclamantele indică acest moment în precizarea acţiunii promovate la Curtea de Apel Cluj - fila x din volumul 2. Aşadar, având ca reper art. 5 alin. (7) din ordonanţa de urgenţă a guvernului amintită, acţiunea trebuia promovată până cel târziu la data de 9 februarie 2015.

De precizat că în ipoteza în discuţie nu sunt incidente prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ, jurisprudenţa fiind unanimă că în situaţiile în care legea prevede sesizarea instanţei de judecată într-un termen atât de scurt încât efectuarea respective proceduri nu este posibilă fără pierderea termenului de sesizare a instanţei, efectuarea acestei proceduri nu este obligatorie. În speţă, reclamantele au formulat precizarea de acţiune, prin care atacă decizia preşedintelui ANRE, abia la data de 4 martie 2015, mult peste termenul prevăzut de lege.

Deşi reclamantele susţin că precizarea de acţiune a fost formulată la data de 20 ianuarie 2015, afirmaţia rămâne una nesusţinută, contrazisă fiind de consemnările din practicaua sentinţei civile nr. 130 din 4 martie 2015 pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, prin care această instanţă şi-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii reclamantelor, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. Astfel, se consemnează în sentinţa amintită că la termenul din 4 martie 2015, reprezentanta reclamantelor, doamna avocat E., a depus la dosar precizarea de acţiune referitoare la contestarea deciziei preşedintelui ANRE, arătând că reclamantele înţeleg să atace şi decizia amintită, alături de licenţa pentru desfăşurarea activităţii de operare a sistemului de distribuţie a gazelor pentru comuna Apahida.

Nu există nicio menţiune în cuprinsul respectivei sentinţe că precizarea de acţiune ar fi fost înaintată instanţei anterior acelui termen de judecată. Prin urmare, Înalta Curte a dat prioritate celor consemnate în considerentele hotărârii pronunţate de către Curtea de Apel Cluj, în detrimentul susţinerilor neprobate ale reclamantelor. În context, este important de subliniat că reclamantele, în situaţia în care respectivele consemnări ar fi fost inexacte, aveau posibilitatea să solicite rectificarea consemnărilor cu privire la data la care s-au adresat instanţei de judecată cu precizarea de acţiune, însă nu au făcut acest lucru.

3. Contestaţia în anulare Împotriva deciziei civile nr. 4055 din data de 21 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, au formulat contestaţie în anulare societatea A. S.A. şi societatea B. S.A., întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. În motivarea căii extraordinare de atac, s-a arătat, în esenţă, că: -în speţă este incident motivul de contestaşie înanulare reglementat la art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., respectiv "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (...) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale." Jurisprudenţa generată de aplicarea acestui articol îşi păstrează actualitatea: acest motiv al contestaţiei în anulare speciale se referă la săvârţirea unei erori materiale, în sensul de greşeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greşit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate. -instanţa de recurs a respins recursul pe motiv că nu s-a probat că precizarea acţiunii s-a depus la data de 20.01.2015.

Este lesne de observat că instanţa nu face nici o referire la actele depuse în probaţiune, pentru a dovedi formularea în termen a precizării de acţiune. Evident că este o eroare materială, instanţa de recurs neobservând aceste acte la dosar. -în faţa instanţei de recurs s-a arătat că, în ceea ce priveşte momentul la care a atacat decizia nr. 2902/10.10.2013, prima instanţă a reţinut în mod greşit că s-a depus precizarea la data de 4.03.2015. Aceasta a fost depusă la instanţă prin poştă la data de 20.01.2015, fapt ce rezultă din aceea că pe site-ul Curţii de Apel Cluj apare scanat acest document în data de 22.01.2015. -instanţa de recurs a dat eficienţă celor consemnate în hotărârea de declinare a competenţei, hotărâre pronunţată de Curtea de Apel Cluj, arătând că trebuia solicitată îndreptarea erorii materiale "strecurate" în această hotărâre dacă se aprecia că nu corespunde adevărului.

4. Apărările intimatelor Intimata Agenţia Naţională de Reglementare în domeniul Energiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă şi a arătat că greşeala materială, fiind legată de aspectele formale ale judecăţii recursului, nu este de natură să conducă la o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Intimata C. D. România S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, în principal ca inadmisibilă şi în subsidiar ca neîntemeiată.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Examinând contestaţia în anulare, în raport cu decizia atacată şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 4055 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a respins recursul declarat de reclamantele Societatea B. S.A. şi Societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2596 din 14 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Contestaţia în anulare, este o cale de atac extraordinară, de retractare, care nu poate fi exercitată decât pentru motivele prevăzute limitativ de legiuitor, aceste motive neputând fi extinse prin analogie la alte situaţii decât cele prevăzute în cuprinsul art. 503 C. proc. civ.

Contestaţia în anulare îmbracă două forme: contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun (art. 503 alin. (1) C. proc. civ.) şi contestaţia în anulare specială (art. 503 alin. (2) C. proc. civ.). Contestaţia în anulare obişnuită poate fi exercitată împotriva hotărârilor definitive atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. Art. 503 alin. (2) C. proc. civ. prevede patru motive pentru exercitarea contestaţiei în anulare specială, respectiv: 1.hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. Prezenta contestaţie este întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatorul susţinând că instanţa de recurs a fost într-o eroare materială atunci când a reţinut că nu s-a probat depunerea precizării acţiunii la data de 20.01.2015 ci doar la data de 4.03.2015, deşi aceasta a fost depusă la instanţă prin poştă la data de 20.01.2015, fapt ce rezultă din aceea că pe site-ul Curţii de Apel Cluj apare scanat acest document în data de 22.01.2015.

Motivul de contestaţie în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează comiterea unor greşeli evidente, involuntare, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei. În jurisprudenţă au fost considerate greşeli materiale, în sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., respingerea greşită a unui recurs ca tardiv formulat în condiţiile în care la dosar exista dovada expedierii acestuia în termenul legal, ori anularea acestuia ca netimbrat, în situaţia în care la dosar exista chitanţa ce atestă achitarea taxei judiciare de timbru.

Deşi aceste situaţii sunt menţionate cu titlu exemplificativ, se impune a sublinia că această cale extraordinară de atac nu poate fi formulată pentru remedierea unor greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii de drept material sau procedural. Analizând motivele invocate de contestator în cuprinsul contestaţiei formulate, Înalta Curtea constată că instanţa de recurs a făcut o judecată asupra momentului formulării cererii precizatoare, reţinând că: "(...) soluţia instanţei de fond de a respinge ca tardivă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele din prezenta cauză, este corectă.

Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte are în vedere motivarea subsidiară din hotărârea pronunţată de către judecătorul fondului, în legătură cu contestarea deciziei nr. 2902 din 2013. Astfel, este de necontestat în cauză că reclamantele au intrat în posesia deciziei amintite, luând aşadar efectiv la cunoştinţă de conţinutul acesteia, la data de 9 ianuarie 2015. Însăşi reclamantele indică acest moment în precizarea acţiunii promovate la Curtea de Apel Cluj - fila x din volumul 2. Aşadar, având ca reper art. 5 alin. (7) din ordonanţa de urgenţă a guvernului amintită, acţiunea trebuia promovată până cel târziu la data de 9 februarie 2015.

De precizat că în ipoteza în discuţie nu sunt incidente prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ, jurisprudenţa fiind unanimă că în situaţiile în care legea prevede sesizarea instanţei de judecată într-un termen atât de scurt încât efectuarea respectivei proceduri nu este posibilă fără pierderea termenului de sesizare a instanţei, efectuarea acestei proceduri nu este obligatorie. În speţă, reclamantele au formulat precizarea de acţiune, prin care atacă decizia preşedintelui ANRE, abia la data de 4 martie 2015, mult peste termenul prevăzut de lege.

Deşi reclamantele susţin că precizarea de acţiune a fost formulată la data de 20 ianuarie 2015, afirmaţia rămâne una nesusţinută, contrazisă fiind de consemnările din practicaua sentinţei civile nr. 130 din 4 martie 2015 pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, prin care această instanţă şi-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii reclamantelor, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. Astfel, se consemnează în sentinţa amintită că la termenul din 4 martie 2015, reprezentanta reclamantelor, doamna avocat E., a depus la dosar precizarea de acţiune referitoare la contestarea deciziei preşedintelui ANRE, Arătând că reclamantele înţeleg să atace şi decizia amintită, alături de licenţa pentru desfăşurarea activităţii de operare a sistemului de distribuţie a gazelor pentru comuna Apahida.

Nu există nicio menţiune în cuprinsul respectivei sentinţe că precizarea de acţiune ar fi fost înaintată instanţei anterior acelui termen de judecată. Prin urmare, Înalta Curte urmează să dea prioritate celor consemnate în considerentele hotărârii pronunţate de către Curtea de Apel Cluj, în detrimentul susţinerilor neprobate ale reclamantelor. În context, este important de subliniat că reclamantele, în situaţia în care respectivele consemnări ar fi fost inexacte, aveau posibilitatea să solicite rectificarea consemnărilor cu privire la data la care s-au adresat instanţei de judecată cu precizarea de acţiune, însă nu au făcut acest lucru." Se poate lesne observa că instanţa de recurs a făcut o judecată asupra momentului formulării cererii precizatoare, a analizat probele existente la dosar cu privire la această dată, astfel că nu se mai poate vorbi de o eroare materială, în sensul legii, ce ar putea conduce la admiterea contestaţiei în anulare.

Mai mult decât atât, la dosarul cauzei nu există probe în sensul invocat de contestatoare. În răspunsul la întâmpinare, existent la dosar Curtea de Apel Cluj şi înregistrat pe 22.01.2015, contestatoarele A. S.A şi B. S.A au arătat că au formulat plângere prealabilă în vederea retragerii deciziei şi o precizare de acţiune în sensul anulării acesteia în cadrul prezentului dosar, însă modificarea propriu zisă a cererii de chemare în judecată s-a depus la termenul din 4.03.2015.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente Înalta Curte, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarele A. S.A şi B. S.A împotriva deciziei nr. 4055 din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarele A. S.A şi B. S.A împotriva deciziei nr. 4055 din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2020.