Obligation of insurance guarantee fund to issue compensation decision within 30-day statutory deadline for failure to act.

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea acestuia să emită decizie de soluţionare a cererii de despăgubire depusă în data de 15.05.2017 conform dispoziţiilor art. 13 din Legea 213/2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 531 din 12 februarie 2018, a admis cererea formulată de reclamanţi, obligând pârâtul să soluţioneze cererea de despăgubire înregistrată sub nr. x/16.05.2017, în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. Referitor la motivul de recurs încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât se fac aprecieri privind admisibilitatea acţiunii, deşi nu s-a invocat excepţia de inadmisibilitate a cererii.

Or, nu a susţinut că nu este incidentă Legea nr. 554/2004, ci doar neaplicarea termenului general de 30 de zile prevăzut de această lege, intenţia legiuitorului fiind clară atunci când nu a stipulat un termen special expres în legea de organizare a Fondului, înţelegându-se astfel că este vorba despre un termen rezonabil, în conformitate cu natura activităţii acestuia.

3.2. În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a reluat situaţia de fapt expusă şi în faţa primei instanţe, susţinând, în esenţă, că hotărârea este dată cu încălcarea prevederilor art. 15 din Legea 213/2015, care prevăd că Fondul soluţionează cererile pe măsura înregistrării lor.

În continuare, recurentul a făcut trimitere la etapele pe care trebuie să le parcurgă pentru soluţionarea unei cereri de plată, apreciind că este imposibil ca respectivele proceduri să fie parcurse în 30 de zile, astfel încât în mod greşit prima instanţă a considerat că se aplică acest termen, invocând, cu titlu de practică judiciară, o hotărârea judecătorească pronunţată într-o cauză similară.

În opinia părţii, este vorba despre o situaţie specială, care nu formează obiectul Legii 554/2004 din punct de vedere al termenului de soluţionare, întrucât atât cererea de soluţionare a unui dosar de daună (Anexa 3 din Norma nr. 16/2015), cât şi cererea de plată (Anexa 6 din aceeaşi Normă) necesită verificări şi demersuri diferite, aşa încât este incidentă legislaţia specială în materie, respectiv Legea 213/2015, şi legislaţia conexă asigurărilor.

Prin urmare, raportarea Fondului în emiterea unei decizii trebuie făcută la un termen rezonabil, un termen optim şi previzibil de natură a-i permite urmarea tuturor operaţiunilor administrative impuse de cadrul normativ şi verificarea în mod corespunzător a legalităţii şi temeiniciei cererilor persoanelor ce pretind o calitate de creditor de asigurare, dar, în egală măsură, şi evitarea întârzierilor nejustificate prin care se împiedică lămurirea existenţei dreptului de creanţă invocat de petent.

În fine, recurentul a susţinut că între timp cererea de plată formulată a fost analizată, reclamanţii fiind despăgubiţi, prin urmare acţiunea a rămas fără obiect.

4. Prin precizările depuse la dosar, intimaţii-reclamanţi au susţinut că pricina a rămas fără obiect, având în vedere că au fost achitate despăgubirile stabilite prin sentinţa civilă nr. 22/01.03.2017 pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia nr. 9/22.01.2018 a Curţii de Apel Galaţi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând obligarea recurentului-pârât să emită decizie de soluţionare a cererii de despăgubire depusă în data de 16.05.2017 conform Legii nr. 213/2015.

Curtea de apel a admis acţiunea formulată de reclamanţi, obligând pârâtul să soluţioneze cererea de despăgubire în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a făcut trimitere la considerentele sentinţei atacate pe care le-a apreciat ca fiind străine de natura cauzei întrucât se fac aprecieri privind admisibilitatea acţiunii, deşi nu a susţinut că nu este incidentă Legea nr. 554/2004, ci doar neaplicarea termenului general de 30 de zile prevăzut de această lege.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei şi au fost examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, motivarea fiind clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă a explicitat aspectele analizate din perspectiva incidenţei prevederilor Legii nr. 554/2004, în raport cu afirmaţiile părţii în sensul că dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu se completează cu prevederile Legii nr. 554/2004 şi cu referire la termenul de 30 de zile de soluţionare a cererii, aplicabil în cauză, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Faptul că recurentul nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare invocat.

1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Se reţine că instanţa a fost învestită cu un act administrativ asimilat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv cu o acţiune împotriva tăcerii autorităţii publice recurente, care nu a soluţionat cererea intimaţilor-reclamanţi formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015, înregistrată la data de 16.05.2017, ca urmare a falimentului asigurătorului societatea G. S.A.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esenţă, sunt centrate pe interpretarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează termenul de soluţionare a cererii de plată.

Din această perspectivă sunt relevante dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, (versiunea de la data formulării acţiunii), în prezent textul este renumerotat, art. 2 alin. (1) lit. g), care prevăd că nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri are semnificaţia faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Astfel, în cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziţie remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită respectiva decizie, în temeiul art. 8, 11 şi 18 din această lege.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a aplicat termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care Legea nr. 213/2015 nu prevede un alt termen.

Totodată, conform art. 14 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, decizia comisiei speciale poate fi contestată în termen de 10 zile la comunicare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, se constată că legiuitorul a înţeles să supună regulilor şi principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, cererile formulate de solicitanţi, precum şi deciziile autorităţii administrative.

Criticile recurentului, în sensul că, în lipsa unui termen legal pentru soluţionarea cererilor de plată depuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 213/2015, emiterea unei decizii trebuie să fie raportată la un termen rezonabil, dată fiind multitudinea cererilor de plată înregistrate şi necesitatea soluţionării acestora în ordinea înregistrării, nu pot fi primite.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităţilor publice naţionale.

Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluţionare un număr foarte mare de cereri nu prezintă relevanţă şi nu este opozabil intimaţilor - reclamanţi, ci ţine exclusiv de modul de organizare internă a activităţii acesteia, în plus, nu le-a fost comunicat acestora niciun răspuns la cererea formulată, cu privire la incidenţa împrejurărilor invocate care temporizează soluţionarea cererii într-un termen rezonabil, cum corect a reţinut şi prima instanţă.

De altfel, soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către solicitant împotriva autorităţii ce are această obligaţie şi nu invers.

În fine, se reţine că jurisprudenţa la care a făcut trimitere recurentul este singulară şi nu poate fi apreciată pozitiv, iar susţinerea potrivit căreia acţiunea a rămas fără obiect nu este dovedită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din Codul de procedură

civilă şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 531 din 12 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2020.