Incompatibility declaration claim inadmissible; appeal on merits rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională Pentru Integritate, să se constate că starea de incompatibilitate, stabilită faţă de acesta pentru perioada septembrie 2009 - 29.08.2012 a încetat, conform art. 91, alin. (11) din Legea nr. 161/2003, şi faptul că asupra stării de incompatibilitate stabilită de pârâtă a intervenit prescripţia extinctivă, conform art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 187 din 23 octombrie 2019, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamant ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul susţine că instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală, prin aceea că nu a analizat cauza pentru care a fost învestită, respingând acţiunea reclamantului ca inadmisibilă pentru motivul că acesta nu a solicitat anularea unui act administrativ.

În ipoteza în care nu ar fi fost îndeplinite condiţiile pentru ca speţa de faţă să fie judecată de secţia de contencios administrativ, prima instanţă era datoare să-şi decline competenţa în favoarea unei instanţe de drept comun, susţine recurentul, fiind nelegală soluţia de respingere a acţiunii ca fiind inadmisibilă în acest context.

În mod greşit reţine instanţa de fond că reclamantul nu face referire la anularea unui act administrativ sau la un refuz de rezolvare a unei cereri, arătând recurentul că a contestat raportul de evaluare în cadrul dosarului nr. x/2015 iar prin acţiunea de faţă a solicitat să se constate că raportul de evaluare a rămas fără obiect.

Totodată, o altă critică la adresa legalităţii sentinţei civile recurate vizează omisiunea instanţei fondului de a se pronunţa asupra capătului de cerere referitor la prescripţie, astfel că pentru toate motivele dezvoltate în cererea de exercitare a căii de atac, recurentul reclamant solicită casarea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond şi, în subsidiar, rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acţiunii sale, aşa cum a fost formulată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Sintetizând circumstanţele cauzei, instanţa de control judiciar constată că reclamantul A. a învestit Curtea de Apel Ploieşti cu o acţiune prin care solicită să se constate că starea de incompatibilitate stabilită de intimata ANI pentru perioada septembrie 2009 - 29.08.2012 a încetat conform art. 91, alin. (1) indice 1 din Legea nr. 161/2003 precum şi faptul că asupra stării de incompatibilitate stabilite de ANI a intervenit prescripţia extinctivă, conform art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

În esenţă, reclamantul a arătat că din Raportul de evaluare nr. x/29.11.2013, întocmit in lucrarea nr. 55493/S/II/06.05.2011, a rezultat faptul că A., în exercitarea funcţiei de viceprimar al comunei Filipeştii de Pădure în mandatele iunie 2008- iunie 2012 şi iunie 2012 - iunie 2016, ar fi încălcat regimul juridic al incompatibilităţilor, deoarece în perioada septembrie 2009 - 29.08.2012 a deţinut simultan şi calităţile de membru in Consiliile de administraţie ale instituţiilor publice "Liceul Teoretic Filipeştii de Pădure" şi "Liceul Tehnologic Filipeştii de Pădure", precum şi în cadrul "S.C. Servicii Apa, Canal, Salubritate Filipeştii de Pădure SRL", societate înfiinţată de Comuna Filipeştii de Pădure.

Reclamantul a învederat instanţei că a contestat Raportul de evaluare, însă Curtea de Apel Ploieşti a respins contestaţia prin sentinţa civilă nr. 97/04.05.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, hotărâre care a rămas definitiva prin respingerea recursului.

Ulterior, au survenit modificări legislative aplicabile in speţa de faţă, astfel, la data de 08.04.2019 a fost promulgată legea de modificare a Legii 161/2003 prin care starea de incompatibilitate a aleşilor locali poate înceta în momentul în care aceştia renunţă la una din funcţiile care determină conflictul de incompatibilitate.

De asemenea, la data de 24.03.2019 a intrat in vigoare Legea nr. 54/2019 pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, având articol unic.

La articolul 25 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, după alin. (4) se introduce un nou alineat, alin. (5), cu următorul cuprins: "(5) Răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară, pentru faptele care determină existenta conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităţilor publice sau funcţiilor publice este înlăturată, nemaiputând fi angajată în condiţiile depăşirii termenului general de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii lor, în conformitate cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare."

În contextul expus, reclamantul a apreciat ca se impune ca instanţa să ţină seama de modificările legislative menţionate şi să se pronunţe în consecinţă.

Soluţionând acţiunea reclamantului, instanţa fondului a pronunţat sentinţa civilă nr. 187 din 23 octombrie 2019, prin care a constatat inadmisibilă cererea reclamantului, în esenţă pentru faptul că acţiunea, deşi a fost formulată în condiţiile legii contenciosului administrativ, nu are ca obiect anularea unui act administrativ ori un alt petit din cele prevăzute limitativ prin dispoziţiile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentinţe reclamantul a formulat recurs, criticând hotărârea primei instanţe pentru motivele pe scurt expuse în cele mai sus arătate.

Constată Înalta Curte că niciuna din criticile recurentului reclamant nu este fondată, sentinţa civilă atacată nefiind susceptibilă de casare.

Astfel, o primă critică a reclamantului este grefată pe dispoziţiile art. 488 pct. 3 C. proc. civ., dispoziţii ce sancţionează hotărârea dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

După cum rezultă explicit din cuprinsul acestor dispoziţii, motivul de casare reprezentat de necompetenţa de ordine publică poate fi invocat numai în contextul în care excepţia necompetenţei a fost invocată în condiţiile legii şi prin aceasta este necesară examinarea reglementării referitoare la regimul juridic al excepţiei de necompetenţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, aceeaşi regulă fiind aplicabilă şi în cazul necompetenţei funcţionale.

Prin urmare, valorificarea oricărei critici referitoare la necompetenţa materială sau funcţională a instanţei de fond poate avea loc în cadrul recursului, numai dacă o atare problemă a constituit obiectul unei excepţii ridicate înaintea primi instanţe, nefiind admisibilă dezbaterea acestui subiect pentru prima dată în calea de atac.

Or, după cum rezultă din economia dosarului, în faţa primei instanţe nu a fost invocată excepţia necompetenţei Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, context în care motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ. urmează a fi înlăturat.

Al doilea motiv de casare invocat de recurentul reclamant vizează dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arătând recurentul reclamant că în mod greşit instanţa fondului arată că nicăieri în cuprinsul acţiunii nu se face referire la anularea unui act administrativ.

Nici această critică nu este fondată, subliniind Înalta Curte că prima instanţă a sesizat, în acest context, că obiectul acţiunii reclamantului nu vizează anularea unui act administrativ ori cenzurarea refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri, apreciere ce corespunde pe deplin limitelor învestirii, neavând nicio relevanţă, sub aspectul admisibilităţii acţiunii, trimiterile reclamantului la raportul de evaluare ce a fost contestat într-o altă cauză.

Astfel, judecătorul fondului a examinat corect admisibilitatea acţiunii prin raportare la prevederile de principiu ale art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, dispoziţii ce conturează obiectul acţiunii în contencios administrativ şi care nu permit formularea unei acţiuni în constatare, de genul celei promovate de recurentul reclamant în cauza de faţă.

În fine, cea de a treia critică la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 187 din 23 octombrie 2019 vizează nepronunţarea instanţei fondului asupra capătului de cerere privind constatarea intervenirii prescripţiei, în condiţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

Trecând peste faptul că o atare omisiune de pronunţare este doar aparentă, fiind evident că instanţa fondului a dat o dezlegare şi acestei cereri, din moment ce consideră inadmisibilă acţiunea reclamantului pentru faptul că aceasta nu vizează niciuna din ipotezele prefigurate de art. 1 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte subliniază faptul că nepronunţarea instanţei fondului asupra unui capăt de cerere, chiar dacă se constată reală o astfel de ipoteză, nu poate forma obiectul criticii în calea de atac a recursului.

Trebuie observate, în această ordine de idei, şi dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. În cazul hotărârilor definitive pronunţate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare.

Conform prevederilor art. 445 C. proc. civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444.

În acord cu aceste dispoziţii, este evident că omisiunea pronunţării instanţei de fond asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale nu poate constitui motiv de casare.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, găsind nefondată critica recurentului reclamant la adresa legalităţii sentinţei civile atacate, va respinge recursul de faţă ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 187 din 23 octombrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2020.