Guarantee Fund payment claim for insurance debt arising after insurer bankruptcy rejected as time-barred despite ambiguous online guidance and delayed judicial execution

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 8011/02.08.2017 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 17.816,37lei.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 652 din 16 februarie 2018, a respins cererea de repunere în termen şi acţiunea formulate de reclamant, ca nefondate.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii aşa cum a fost formulată şi anularea actelor contestate.

În motivarea opţiunii sale procesuale recurenta reclamantul a susţinut următoarele:

În opinia recurentului dreptul de creanţă s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, şi a putut fi valorificat efectiv abia după redactarea şi comunicarea deciziei civile nr. 1036/22.11.2016 a Tribunalului Bacău, respectiv la data de 23.03.2017.

Potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Fondul era obligat să publice pe site-ul propriu informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizaţiilor. De asemenea, art. 17 alin. (2) si 3 din Norma nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, arată că Fondul va publica pe site-ul acestuia informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor. Informaţiile ce se publică pe site-ul Fondului vor cuprinde următoarele date: date generale referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

Deşi trimiterile şi liniile directoare ale dispoziţiilor sus enunţate sunt cât se poate de clare, Fondul nu a făcut decât să publice pe site-ul său un ghid (depus la dosarul cauzei) care lasă loc de interpretări cu privire la termenele în care petenţii pot să depună cererea tip de despăgubire, în detrimentul persoanelor îndreptăţite la aceste sume de bani, de bună credinţă.

În concret, reclamantul a solicitat instanţei să se aplece asupra tezei a doua a textului publicat în ghid, potrivit căruia "persoanele îndreptăţite la plata despăgubirilor de la FGA se pot adresa acestuia şi ulterior. Dacă dreptul de creanţă s-a născut după data rămânerii definitive a hotărârii judecatoreşti de deschidere a procedurii de faliment" - în contrast cu precizările referitoare la creanţele născute anterior intrării in procedura de faliment unde se precizează foarte clar un termen de 90 de zile.

În contradicţie cu textul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi al art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind FGA, nicăieri în ghidul întocmit de FGA nu se stipulează un termen de decădere de 90 de zile în care poate fi depusă cererea de plată a despăgubirilor, pentru ipoteza în care dreptul de creanţă s-a născut după data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului.

Textul arată că persoanele îndreptăţite se pot adresa şi "ulterior", fără a se preciza o limită temporală, un termen sau alt indiciu, fără să se precizeze despre o eventuală sancţiune a decăderii. Nefiind stipulat un termen, reclamantul a înţeles că poate depune cererea de plată întru-un termen rezonabil, dar nicidecum limitat la 90 de zile.

Instanţa de la fond se limitează a afirma ca "reclamantul nu poate invoca faptul ca nu a cunoscut legea" dar ceea ce s-a solicitat a fi analizat este tocmai conduita culpabilă a intimatei.

Legătura de cauzalitate între fapta intimatului şi sancţiunea aplicată (decăderea din dreptul de a mai primi despăgubirile) este astfel evidentă.

FGA îşi îndeplineşte în mod defectuos şi superficial obligaţiile legale şi publică pe site-ul său un ghid cu texte incomplete, fără a specifica că şi cererile tip de despăgubiri pentru creanţe născute după data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului, sunt supuse termenului de decădere de 90 de zile.

Reclamantul a fost indus în eroare, convins că nu există un termen de decădere înăuntrul căreia trebuia să depun cererea de despăgubiri, astfel că a depus cererea de plată după cele 90 de zile ce au început, în opinia intimatului, să curgă la 22.11.2016, iar FGA respinge cererea de plată ca fiind tardivă, ignorând că în ghidul său nu face vorbire despre niciun termen de 90 de zile.

Cu privire la imposibilitatea de a înregistra cererea tip de plată prevăzută la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul ca legalizarea sentinţei civile nr. 6290/06.11.2015 nu a putut fi realizată decât după motivarea deciziei pronunţate in apel, instanţa consideră ca nu a dovedit aceasta afirmaţie. Contrar celor reţinute de către instanţa am dovedit ca imediat după motivarea deciziei din apel am formulat cererea de plată.

Înainte de a formula cererea-tip de acordare a despăgubirilor, reclamantul a trebuit să mă judec 1 an şi jumătate (de la 27.05.2014 până la 06.11.2015) pentru a obţine o prima sentinţă judecătorească de obligare a societarii de asigurare la plata despăgubirilor, după ce în prealabil a încercat fără succes soluţionarea litigiului pe cale administrativă, dosarul de daună fiind respins.

Întrucât sentinţa civila nr. 6290/06.11.2015 nu era executorie, dar susceptibilă de a fi atacată cu apel şi implicit reformată în tot sau în parte, a trebuit să aştepte soluţionarea cererii de apel formulată de B. S.A. Chiar dacă Tribunalul Bacău a respins apelul ca tardiv formulat la data de 22.11.2016, reclamantul a trebuit să aştepte motivarea hotărârii instanţei de apel, şi ulterior ca Tribunalul Bacău să restituie dosarul cauzei Judecătoriei Bacău, pentru a putea obţine o copie legalizată cu menţiunea "definitivă" după sentinţa civilă nr. 6290/06.11.2015.

Or, decizia civilă nr. 1036/22.11.2016 a Tribunalului Bacău a fost redactată la data de 20.03.2017 şi comunicată subsemnatului la data de 23.03.2017.

Obţinerea unei copii legalizate cu menţiunea "definitivă" după sentinţa civilă nr. 6290/06.11.2015 era absolut necesară înaintea comunicării cererii către FGA, deoarece textul art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 obligă ca cererea-tip de plată să fie însoţită de înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate.

Astfel, se consideră că am fost în imposibilitate obiectivă de a formula cererea tip de plată în termenul de 90 de zile prevăzut la art. 14 din Legea nr. 213/2015, din moment ce instanţele nu i-au pus la dispoziţie hotărârea legalizată imediat după respingerea apelului.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare intimatul pârât Fondul de garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul reiterează în faţa instanţei de recurs criticile formulate în faţa instanţei de fond potrivit cărora informaţiile conţinute de site-ul Fondului de Garantare a Asiguraţilor sunt neclare sub aspectul obligaţiilor creditorilor de asigurare, în cazul societăţilor de asigurare intrate în faliment, sub aspectul termenului de depundere a cererii de despăgubire, invocând în acest sens dispoziţiile Legii nr. 213/2015 care obligă instituţia intimată de a publica informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizaţiilor.

Însă, dincolo de faptul că informaţiile publicate pe site-ul Fondului de Garantare redau precis drepturile creditorilor de asigurare şi termenele de exercitare a acestor, aşa cum a reţinut în mod corect judecătorul fondului, recurentul omite a observa că drepturile sale erau reglementate cu claritate în chiar cuprinsul actului normativ din care care a citat obligaţiile intimatului anterior menţionate.

Astfel, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015 potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică, fără a se putea prevala în exclusivitate de pagina informativă a unei instituţii publice, chiar dacă ar conţine informaţii contrare dispoziţilor legale, ceea ce nu este cazul în speţă.

În concluzie, reclamantul nu se poate prevala de eroarea de drept în legătură cu existenţa unui termen defipt de legiutor pentru exerciţiul dreptului său la despăgubire.

Sunt nefondate şi criticile reclamantului recurent referitoare la imposibilitatea de a înregistra cererea tip de plată prevăzută la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul ca legalizarea sentinţei civile nr. 6290/06.11.2015 nu a putut fi realizată decât după motivarea deciziei pronunţate in apel.

Aşa cum judicios a reţinut instanţa de fond termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Acest termen începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, în cazul reclamantului, de la data deschiderii posibilităţii executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească.

Executarea dreptului de creanţă al reclamantului a fost posibilă la rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 6290/06.11.2015 pronunţată de Judecătoria Bacău, adică la momentul pronunţării deciziei civile nr. 1036/22.11.2016 a Tribunalului Bacău prin care a fost respins ca tardiv formulat apelul societăţii de asigurare B..

După pronunţarea deciziei civile nr. 1036/22.11.2016 a Tribunalului Bacău, reclamantul putea în temeiul art. 161 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti obţine copii legalizate după minuta acestei decizii şi a sentinţei civile nr. 6290/06.11.2015 pe care să le depună împreună cu cererea de despăgubire la autoritatea pârâtă în termenul de decădere de 90 de zile, astfel că nu se verifică susţinerea reclamantului privind imposibilitatea absolută de obţinere a documentelor justificative.

De altfel, pentru această situaţie legiutorul prin art. 14 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 a prevăzut că "În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment."

Prin urmare, respingerea cererii reclamantului de despăgubiri ca tardivă de către Fondul de Garantare al Asiguraţilor este legală, astfel că hotărârea instanţei de fond care a validat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamantului A. împotriva sentinţei nr. 652 din 16 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 652 din 16 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2020.