Applicability of the 450,000 RON guarantee cap per insurance claim rather than per creditor for subrogated CASCO regress against a bankrupt RCA insurer

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantă A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 2762/22.11.2016 prin care pârâtul refuză plata sumei de 3643 RON către A., cu consecinţa obligării acestuia la plata sumei solicitate de A., conform cererii de plată nr. x/14.01.2016 înregistrată la pârât cu numărul x/28.01.2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1530 din 30 martie 2018, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării acestuia la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acţiunea.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac recurentul a reluat situaţia de fapt, susţinând, referitor la calitatea de creditor de asigurare, în sensul Legii nr. 213/2015, greşita interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, premisa de la care pleacă instanţa fiind una eronată şi nu-si găseşte suportul în dispoziţiile legale incident, făcând trimitere la definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare.

Potrivit recurentului, creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, in condiţiile în care îşi exercita un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civila obligatorie, în speţă B. - în faliment.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conţinut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obţinut ca efect al subrogării, este un drept propriu asigurătorului Casco care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

În cauză, contestatoarea îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

În concluzie, contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilităţile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor şi limitelor impuse de acest act normativ.

Prin urmare, orice statuare a primei instanţe, în sensul că Fondul ar fi recunoscut calitatea A. de creditor de asigurare, nu prezintă relevanţă, neputând constitui argument în susţinerea sau combaterea pretenţiilor din cererea de chemare în judecată.

În continuare, recurentul a susţinut greşita interpretare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dată de prima instanţă, care adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe contract de asigurare cum reţine instanţa.

În continuare, a reluat definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare, ce se regăsesc în conţinutul art. 4 din Lege, precizând că Legea defineşte chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, fâcând trimitere şi la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lil. a) si b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 şi nr. 11/2011.

Recurentul a susţinut că prima instanţă a ignorat şi dispoziţiile art. 2 alin. (1)

coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015. dispoziţii care determină scopul înfiinţării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susţine că Fondul preia obligaţiile asigurătorului în faliment, obligaţii rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator/succesor al unui asigurător aflat în faliment.

A apreciat astfel că interpretarea dată de către prima instanţă este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării Fondului şi modalitatea de funcţionare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, a cerut să fie avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obţinut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăţi de asigurare în faliment.

Totodată, recurentul a solicitat să se constate că, contrar celor reţinute de prima instanţă, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar, ca natură juridică, acţiunea de regres este o acţiune de recuperare a unor sume achitate, ca urmare a plăţilor efectuate pentru asiguraţii lor, iar nu o acţiune în despăgubire.

Potrivit recurentului, prima instanţă a înlăturat în mod nelegal susţinerile Fondului referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societăţii B., susţinând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, şi a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) şi alin. (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Astfel, a precizat că în mod corect a apreciat că societatea intimată este unic creditor de asigurare, aplicând plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii în totalitate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 2762/22.11.2016, prin care pârâtul a refuzat plata sumei de

3643 RON, cu consecinţa obligării acestuia la plata sumei solicitate, conform cererii de plată nr. x/14.01.2016.

Se reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, pârâtul a avut în vedere că în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 13/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acţiunea.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art,521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) este corectă, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1530 din 30 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2020.