EU Fish Fund financing: mortgage on financed asset and force majeure as defenses against substantial irregularity and fund clawback

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. 1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Direcţia Generala Control Antifraudă şi Inspecţii, anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 39 din 27.06.2017, îndreptată împotriva titlului de creanţă, reprezentant de Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare sub nr. x/04.05.2017, şi a Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare sub nr. x/04.05.2017.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 143 din 31 mai 2018, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta societatea A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii aşa cum a fost formulată şi anularea actelor contestate.

În motivarea opţiunii sale procesuale recurenta reclamantă a susţinut următoarele:

1.3.1. În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţa de fond interpretând într-o manieră greşită argumentele aduse prin acţiunea introductivă s-a raportat prin a motiva legalitatea controlului din perspectiva posibilităţii emiterii titlului de creanţă în considerentul în care reclamanta a invocat în mod constant depăşirea perioadei de monitorizare fiind într-adevăr o diferenţă substanţială între cele două instituţii.

În argumentele ce au constituit fundamentul demarării acţiunii introductive s-a arătat că independent de orice altă interpretare în reclamantei perioada de monitorizare ar fi trebuit subsumată prevederilor din legislaţia comunitară, aceasta neputând depăşi perioada de 5 ani, în timp ce partea adversă a susţinut în aceeaşi manieră liniară împrejurarea că alta ar fi fost perioada de monitorizare a proiectului încercând să acrediteze ideea că prevederile art. 56 din Regulamentul CE 1198/2006 ar fi facultative.

Urmare a unei interpretări necorespunzătoare a criticilor reclamantei instanţa nu a analizat din această perspectivă demersul său cantonându-şi explicaţiile în sfera diferenţierii dintre perioada de monitorizare şi cea în care se poate emite titlul de creanţă, respectivele aspecte nefăcând practic obiectul demersului judiciar pe care noi l-am întreprins.

Aşadar într-o primă fază sentinţa recurată se arată a fi alterată din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în acelaşi registru găsindu-se în opinia reclamantei şi ipoteza în care a fost analizată situaţia de forţă majoră pe care a invocat-o apreciindu-se în mod total eronat faptul că pentru a se activa o astfel de situaţie s-ar impune a se constata existenţa unui eveniment imprevizibil, insurmontabil şi imposibil de înlăturat în contextul în care nedecontarea unor bilete la ordin pe care inclusiv noi le deţinea din pricina intrării în insolvenţă a unei regii autonome (ca entitate emitentă a instrumentelor de plată) ca urmare a modificării cadrului legislativ prin activarea nepredictibilă a procedurii insolvenţei şi asupra regiei autonome a reprezentat în opinia reclamantei tocmai o astfel de împrejurare.

Aşadar nu era nici previzibil, nici cu putinţă de înlăturat, nici remediabil evenimentul prin care a pierdut posibilitatea de încasare a unor plăţi ce îi fuseseră emise ajungând să se înscriem la masa credală a unei societăţi (B. S.A.) în ciuda faptului că primise iniţial bilete la ordin emise de RAAN considerând că va încasa suma datorată.

În strânsă legătură cu această chestiune reclamanta a invocat şi o excepţie de neconstituţionalitate, respingându-i-se solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale, printr-o încheiere pe care a atacat-o de asemenea cu recurs.

Din perspectiva caracterului contradictoriu al argumentelor de fundamentare a hotărârii atacate se impune a se analiza şi ultimele 3 paragrafe ale considerentelor sentinţei atacate în sensul că dacă iniţial instanţa afirmă că deşi s-a invocat faptul că o serie de acte normative ce au stat la baza procesului-verbal de control nu au fundamentat şi contractul de finanţare afirmă că respectivele critici nu ar putea fi încadrate ca reprezentând un element de nelegalitate chiar dacă în mod evident ceea ce reproşase viza practic încălcarea legii.

1.3.2. Sub incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta apreciază că intră situaţia nepotenţării caracterului obligatoriu a prevederilor art. 56 din Regulamentul CE 1198/2006 ce prevedea instituirea unui termen de monitorizare de 5 ani, aspect ce reprezintă în opinia noastră o chestiune cheie a litigiului dintre părţi.

Tot prin raportare la aplicarea greşită a legii se impune a se avea în vedere prevederile art. 26 alin. (3) din H.G. nr. 442/2009 de la data constituirii ipotecii imobiliare respectiv data de 19.09.2012, moment la care era permisă grevarea cu sarcini a unor componente al investiţiei ce făcea obiectul contractului de finanţare.

Aşa fiind, contrar susţinerilor instanţei de judecată la momentul grevării cu sarcini a unei componente a investiţiei reclamanta avea această posibilitate legală, astfel încât nu i se poate imputa nerespectarea obligaţiilor pentru activarea mecanismului prin care ni s-a imputat restituirea sumelor.

Fiind permisă grevarea cu sarcini a unei părţi a investiţiei finanţate este evident că legiuitorul a previzional şi posibilitatea executării silite a acestor garanţii ipoteză în care în opinia reclamantei această împrejurare nu mai poate fi considerată ca intrând în sfera naturii proprietăţii întrucât încuviinţandu-se instituirea unor garanţii asupra unor părţi din investiţie se poate cu uşurinţă înţelege că fără voinţa proprietarului acestea ar putea fi preluate prin executare de către o altă persoană de esenţialitatea respectării proiectului de finanţate stând menţinerea în cadrul acestuia indiferent de proprietar a bunurilor pierdute prin această modalitate.

Dacă s-ar fi dat deci interpretarea corectă normelor legale invocate prin raportare la data instituirii ipotecii s-ar fi putut cu uşurinţă observa împrejurarea că reclamanta nu a încălcat obligaţiile asumate, veghind chiar după pierderea proprietăţii ca bunurile în discuţie să rămână în cadrul proiectului având aceeaşi destinaţie nefiind perturbată în niciun fel implementarea şi derularea obligaţiilor asumate.

Tot din perspectiva aplicării greşite a legii se impune a se avea în vedere şi omiterea cazului de forţă majoră invocat de reclamantă în fundamentarea necesităţii garantării şi mai apoi a imposibilităţii respectării obligaţiilor pentru care s-a garantat cu unul din bunurile angrenate în proiect, ce a condus la pierderea acestuia din urmă din proprietate, întrucât dacă au fost eliberate de către Camerele de Comerţ Industrie şi Agricultură certificate constatatoare a apariţiei unui asemenea eveniment doar prin raportare la criza financiară din perioada 2008- 2012 apariţia unui act normativ nepredictibil urmare a căruia am pierdut posibilitatea de decontare a unor bilete la ordin emise de RAAN cu siguranţă intra în sfera cazurilor de forţă majoră.

Din acelaşi registru face parte şi situaţia stipulată în finalul considerentelor hotărârii recurate în contextul în care deşi sunt reluate o serie de acte normative ce în opinia noastră fuseseră nesocotite de organele de control, prima instanţă apreciază că nu sunt în măsură să atragă nelegalitatea procesului-verbal contestat.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare intimatul - pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a solicitat în principal anularea recursului motivat de faptul că recurenta nu a indicat clar motivele de casare, iar dezvoltarea lor este generică şi nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 din C. proc. civ. şi în subsidiar respingerea recursului ca nefondat în aprecierea sintetică că hotărârea instanţei este motivată corespunzător, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

II. Considerentele şi soluţiile instanţei de recurs

2.1. Cu privire la excepţia nulităţii recursului

În susţinerea acestei excepţii procesuale intimatul pârât a susţinut că recursul exercitat de reclamantă nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., în sensul că nu a indicat clar motivele de casare şi dezvoltarea lor este generică, motiv pentru care se apreciază că se impune ca acesta să fie respins ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 493 alin. (5) din C. proc. civ.

Dispoziţiile legale invocate de intimat nu mai sunt în vigoare, fiind eliminate din fondul normativ, urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate exercitate împotriva acestei norme juridice, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 839/2015 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 69 din 01 februarie 2016, aşa încât Înalta Curte nu mai are posibilitatea legală a respingerii în procedura de filtru a recursului ca vădit nefondat în temeiul foste norme prevăzute la art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar consideră că în fapt intimatul a invocat nulitatea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., astfel că apărările acestuia cu acest obiect vor fi analizate din această perspectivă.

Procedând în consecinţă, se constată că cererea de recurs formulată de reclamantă identifică motivele de casare de care se prevalează în exerciţiul acestei căi extraordinare de atac şi, corespunzător, a dezvoltat în concret fiecare motiv, prin indicarea circumstanţelor de natură a le configura, astfel că excepţia nulităţii recursului se dovedeşte a fi nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.

2.2. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

2.2.1. Referitor la motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor, fiind afectată de viciu nelegalităţii hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare şi diseminarea apărărilor părţilor împrocesuate.

Împrejurarea că instanţa de fond nu şi-a însuşit argumentele reclamantei, nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că acest text legal are în vedere contradictorialitatea între considerentele hotărârii, în care unele argumente diminuează sau anihilează forţa explicativă a celorlalte, iar nu situaţia relevată de recurentă în care considerentele avute în vedere la fundamentarea soluţiei sunt contrarii motivelor de legalitate invocate de reclamantă, nefiind însuşite de instanţa de fond.

O soluţie sau alta a instanţei de fond presupune preluarea filtrată, totală sau parţială a argumentelor unei părţi în conflictul judiciar dedus judecăţii, astfel că respingerea acţiunii reclamantei s-a întemeiat pe argumentele invocate de partea adversă, însuşite de instanţa de fond, iar susţinerile reclamantei au fost apreciate, în consecinţă, nefondate.

Prin urmare, este nefondată această critică de nelegalitate.

2.2.2. Nu sunt fondate nici criticile de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect este de menţionat că prin procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/4.05.2017 încheiat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Direcţia Generală Control Antifraudă şi Inspecţii, care a făcut obiectul acţiunii în anulare cu care a fost învestită instanţa de fond, s-a stabilit în sarcina reclamantei societăţii A. S.R.L. obligaţia de plată a creanţei bugetare în valoare de 11.998.760,60 RON, din care contribuţie din fonduri FEP 8.999.070,45 RON şi contribuţie publică naţională de la bugetul de stat de 2.999.690,15 RON, sumă diminuată ulterior cu suma de 108.824,78 RON.

Prin acest act administrativ s-a reţinut că reclamanta nu mai are în proprietate bunuri care făceau parte din proiectul finanţat prin fonduri europene în baza contractului de finanţare nr. x/15.07.2010, contrar clauzelor asumate prin acest contract. În concret s-a reţinut că reclamanta a încheiat cu C. S.A. contractul de ipotecă imobiliară nr. 132/19.09.2012 pentru constituirea unei ipoteci imobiliare de rangul I asupra imobilului înscris în CF x Recaş, proprietatea reclamantei, pentru garantarea contractului de credit nr. x/2.11.2011 încheiat de bancă cu o altă societate comercială, imobil care apoi a fost preluat de banca creditoare în contul garanţiei conform Actului de adjudecare nr. 55/19.12.2013.

Recurenta susţine ca primă circumstanţă în dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat faptul că instanţa de fond nu a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 56 din Regulamentul CE 1198/2006 ce prevedea instituirea unui termen de monitorizare de 5 ani, înlăuntrul căruia autoritatea de management putea încheia procesul-verbal atacat.

Potrivit acestei norme unionale autoritatea de gestionare se asigură că o operaţiune păstrează contribuţia de la FEP numai în cazul în care operaţiunea nu suferă, în termen de cinci ani de la data deciziei de finanţare a autorităţilor naţionale competente sau a autorităţii de gestionare, vreo modificare substanţială care îi afectează natura sau condiţiile de punere în aplicare sau care acordă unei firme sau unui organism public un avantaj necuvenit sau care rezultă dintr-o schimbare a naturii proprietăţii unui element de infrastructură sau din încetarea sau relocalizarea unei activităţi de producţie.

Acest termen nu este reglementat pentru monitorizarea proiectului, aşa cum susţine reclamanta, ci statuează asupra perioadei în care persoana care a beneficiat de o finanţare unională nerambursabilă este obligată a menţine proiectul în forma aprobată în cadrul schemei de finanţare la care a aderat şi pe care şi-a asumat-o.

În cauză, tocmai acest aspect i se reproşează reclamantei, respectiv că în perioada de 5 ani prevăzută de art. 56 din Regulamentul CE 1198/2006, majorată la 7 ani prin convenţia de finanţare, a grevat cu ipotecă imobilul înscris în CF x Recaş în favorarea unei bănci, care apoi l-a preluat în proprietate executând garanţia.

Prin schimbarea naturii proprietăţii operaţiunea a suferit o modificare substanţială, situaţie care îndriduieşte autoritatea de management să recupereze contribuţia de la Fondul European de Pescuit de care a beneficiat reclamanta, prin emiterea unui titlu de creanţă în termenul de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internaţional prin emiterea declaraţiei finale de închidere, cu excepţia cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internaţional prevăd un termen mai mare, prevăzut de art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011.

În justificarea conduitei sale, recurenta reiterează în faţa instanţei de recurs dispoziţiile art. 26 alin. (3) din H.G. nr. 442/2009, în varianta în vigoare la data încheierii contractului de ipotecă şi a executării acestei garanţii, conform cărora "Beneficiarul cofinanţării din Fondul European pentru Pescuit prin Programul Operaţional pentru Pescuit 2007 - 2013 poate constitui garanţii în favoarea unei instituţii de credit, sub forma gajării sau ipotecării asupra investiţiei care face obiectul contractului de finanţare. În situaţia în care se va proceda la executarea garanţiilor de către instituţia de credit, în termen de 5 ani de la semnarea contractului de finanţare, investiţia nu va suferi nicio modificare substanţială, în sensul prevăzut la art. 56 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1.198/2006".

Însă, conduita părţilor din contractul de finanţare, sub acest aspect, a fost reglementată prin art. 10 alin. (3) din Anexa 1 la contractul de finanţare nr. x/15.07.2010, conform căruia, reclamanta ca beneficiară a finanţării nu avea dreptul să constituie garanţii sau ipoteci asupra investiţiei pe perioada de valabilitate a contractului de finanţare, clauză contractuală care reprezenta o preluare a dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, prin art. 26 alin. (3) din H.G. nr. 442/2009, în forma în vigoare la data acordării finanţării nerabursabile, s-a stabilit "Beneficiarul nu are dreptul să constituie garanţii sau ipoteci asupra investiţiei ce face obiectul contractului de finanţare, care să devină executorii mai devreme de împlinirea a 5 ani de la data semnării contractului de finanţare".

Prin urmare, în lipsa unui act adiţional prin care să fie preluate în contract modificările legislative intervenite pe parcursul derulării acestuia sau a unei clauze care să prevădă că obligaţiile reglementate prin H.G. nr. 442/2009 fac parte integrantă din contractul de finanţare, conduita părţilor este reglată de drepturile recunoscute şi de obligaţiile asumate între părţile contractante, indiferent de dispoziţiile legale intervenite pe parcursul derulării contractului, care ar fi contrarii clauzelor acestora.

În această notă, este corectă concluzia instanţei de fond conform căreia, în termenul de cinci ani de la semnarea contactului de finanţare, investiţia a suferit o modificare substanţială, în sensul art. 56 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 1198/2006 "care rezultă dintr-o schimbare a naturii proprietăţii unui element de infrastructură sau din încetarea unei activităţi de producţie", de vreme ce, reclamanta nu mai este proprietara investiţiei efectuate cu fonduri nerambursabile, iar pe de altă parte, aceasta nu contestă faptul că a încetat activitatea de producţie, pentru proiectul în discuţie.

Instanţa de control judiciar nu poate valida nici criticile referitoare la intervenirea cazului de forţă majoră.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Anexa nr. 1 din contractul de finanţare, forţa majoră este definită ca fiind acel eveniment imprevizibil, insurmontabil şi imposibil de înlăturat, independent de voinţa părţilor, intervenit după data semnării contractului de finanţare nerambursabilă, care împiedică executarea în tot sau în parte a acestuia şi care exonerează de răspundere partea care o invocă, fiind astfel enumerate ca şi cauze de forţă majoră evenimente precum calamităţi naturale, război, revoluţie, embargou, etc. Partea contractantă care invocă forţa majoră de a notifica acest aspect celorlalte părţi în termen de 5 zile calendaristice de la data apariţiei respectivului caz de forţă majoră, împreună cu transmiterea actelor doveditoare emise de autorităţile competente în termen de cel mult 15 zile de la data producerii acestuia, precum şi cu comunicarea datei încetării cazului de forţă majoră şi luarea oricăror măsuri în vederea limitării consecinţelor.

Reclamanta nu a înştiinţat autoritatea de management în termenul convenţional asumat, cu privire la intervenţia împrejurărilor despre care pretinde că ar contura existenţa unui caz de forţă majoră, astfel că în lipsa acestor formalităţi, nu se poate prevala de efectele intervenţiei acestui eveniment şi a exonerării sale de răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale contractuale.

Este de observat însă, că reclamanta se prevalează de cazul de forţă majoră numai în legătură cu executarea ipotecii şi pierderea dreptului de proprietate, în condiţiile în care nu poate invoca acest eveniment în legătură cu convenţia asupra acestei garanţii, o altă modalitate a obligaţiei sale, de a nu greva investiţia încălcată prin propria voinţă şi care nu este afectată de vreun eveniment exterior.

În aceste condiţii, era irelevantă analiza împrejurărilor invocate ca întrunind cazul de forţă majoră, întrucât chiar validarea lor ca atare, nu înlătura răspunderea contractuală a reclamantei în lipsa înştiinţării autorităţii de management în termenul convenţional menţionat.

Cu toate acestea, este de subliniat că intrarea în faliment a societăţii Confort S.A. sau intrarea în insolvenţă a RAAN Drobeta Turnu Severin prin O.U.G. nr. 85/2013, cu care reclamanta avea interese financiare, nu reprezintă un caz de forţă majoră, acestea constituind evenimente cu potenţial de predictibilitate pentru un comerciant diligent, înscriindu-se în riscul normal şi asumat pentru derularea unei activităţi comerciale.

Prin urmare, în mod legal s-a reţinut prin actele administrative contestate existenţa unei nereguli în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, fiind validate concluziile acestora printr-o hotărâre motivată, dată cu interpretarea şi aplicare corectă a normelor de drept material.

2.3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului reclamantei societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 143 din 31 mai 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul, formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 143 din 31 mai 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2020.