Joint and several fiscal liability of a company administrator: passive omission to file for bankruptcy as evidence of bad faith under the Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia Civilă III, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Braşov, anularea Deciziei nr. 1322/20.01.2017 emise de Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte şi a Deciziei nr. 288/10.03.2017 emise de D.G.R.F.P. Braşov în soluţionarea contestaţiei administrative.

Prin sentinţa nr. 2841/10.10.2017, Tribunalul Sibiu a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, unde dosarul a fost înregistrat sub acelaşi nr. 2728/85/2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 276 din 27 decembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea reclamantei şi a dispus anularea Deciziei nr. 288/10.03.2017 emisă de D.G.R.F.P. Braşov si a Deciziei nr. 1322/20.01.2017 emisă de Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în mod netemeinic şi nelegal s-a angajat răspunderea solidară a reclamantei, întrucât pasivitatea administratorului societăţii nu este suficientă pentru a demonstra reaua credinţă a acestuia, în condiţiile în care nu au fost identificate alte împrejurări concrete de natură a contura intenţia acestuia de a se sustrage obligaţiilor de plată ale debitoarei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi pârâtul Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În apărare a susţinut că, pentru atragerea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în calitate de administrator al B. S.R.L., organul fiscal este dator să îi dovedească reaua credinţă.

Or, se observă că, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât şi în cuprinsul motivelor de recurs, nu se indică în concret şi nu se dovedeşte faptul că intimata a acţionat cu rea-credinţă.

A arătat că argumentele recurentei în susţinerea aplicării prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală nu pot fi primite, câtă vreme nu este dovedită reaua credinţă cu care intimata nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a introduce cerere de deschidere a procedurii insolvenţei în temeiul art. 66 din Legea nr. 85/2014.

A mai susţinut intimata că a făcut acele demersuri pe care le-a "considerat a fi necesare în a contesta sumele care fac obiectul deciziei atacate", în sensul că aceste sume provin exclusiv din Decizia de impunere nr. x/31.03.2015, decizie pe a contestat-o în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003 (contestaţie înregistrată nr. x/25.05.2015, care nici până în prezent nu este soluţionată).

Mai mult în afara relei credinţe a intimatei, recurenta trebuia să dovedească şi celelalte elemente ale răspunderii civile, respectiv prejudiciul şi legătura de cauzalitate.

Faptul că prin nedeschiderea procedurii insolvenţei au continuat să curgă penalităţi nu poate fi nici pe departe considerat un prejudiciu cauzat recurentelor, cu atât mai mult cu cât a solicitat şi obţinut deschiderea procedurii prin cererea ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Sibiu.

Prin sentinţa nr. 690 din 17.11.2017, Tribunalul Sibiu a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei la cererea creditorului ANAF-DGRFP BV-AJFP Sibiu, care este şi singurul creditor din dosar.

În privinţa situaţiei prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, recurenta susţine că, deşi societatea B. S.R.L. a desfăşurat activităţi şi a realizat venituri, intimata cu rea credinţă nu a achitat datoriile societăţii la bugetul de stat.

Or, câtă vreme recurenta a demarat procedurile de executare silită, înfiinţând măsura popririi, şi dacă societatea ar fi încasat sume de bani, ele ar fi fost virate automat către recurentă şi erau total insuficiente în raport cu cuantumul total al obligaţiilor de plată.

În opinia intimatei, ipoteza avută în vedere de art. 25 alin. (2) lit. d) din Cod, presupune în mod necesar o acţiune conştientă, şi anume aceea de a determina nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, întrucât determinarea nu se poate realiza prin neglijenţă sau pasivitate, cum în mod eronat susţine organul fiscal.

Aceasta întrucât nu neachitarea obligaţiilor fiscale reprezintă fapta prevăzută de legiuitor pentru angajarea răspunderii solidare, ci faptul de a fi determinat cu rea credinţă nedeclararea şi/sau neachitarea la scadentă a acestora.

Intimata a invocat principiul bona fides presumitur, susţinând, per a contrario, că reaua credinţă nu se prezumă, ci trebuie dovedită, sarcina acestei probe revenind organului fiscal, aşa cum se arată şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (respectiv, Decizia nr. 1587/2014 şi Decizia nr. 1177/2015), prin care s-a reţinut obligaţia organului fiscal, în aplicarea prevederilor art. 25 din Codul de procedură fiscală, de a face dovada relei-credinţe a persoanei căreia urmează să-i fie antrenată răspunderea.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, a susţinut intimata că acestea reglementează răspunderea generală a administratorilor, iar temeiul juridic al răspunderii solidare din speţă este art. 25 din Codul de procedură fiscală, care reglementează o răspundere specială, sub condiţia îndeplinirii cerinţelor impuse de aceasta normă.

Recurenţii au depus răspuns la întâmpinare, prin care au reiterat principalele susţineri din recurs şi acţiunea introductivă.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâţilor este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimata reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actele administrative reprezentate de Decizia nr. 1322/20.01.2017 emisă de Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte şi Decizia nr. 288/10.03.2017 emisă de D.G.R.F.P. Braşov în soluţionarea contestaţiei administrative de angajare a răspunderii solidare.

Acţiunea sa a fost admisă, prima instanţă apreciind ca fiind netemeinice şi nelegale actele administrative contestate.

Analizând criticile aduse de recurenţii pârâţi sentinţei pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte constată, referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), că acesta a fost invocat prin raportare la art. 25 alin. (2) lit. c), d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În speţă, decizia de atragere a răspunderii patrimoniale a fost emisă în temeiul prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, iar potrivit art. 25 - "Răspunderea solidară" din actul normativ menţionat:

"(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...);

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale; (…).

(5) Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare."

Totodată, art. 26 - "Dispoziţii speciale privind stabilirea răspunderii" din Cod dispune:

"(1) Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se stabileşte prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod.

(2) Înaintea emiterii deciziei prevăzute la alin. (1), organul fiscal efectuează audierea persoanei potrivit art. 9. Persoana are dreptul să îşi prezinte în scris punctul de vedere, în termen de 5 zile lucrătoare de la data audierii.

(3) Prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea. Dispoziţiile art. 9 alin. (3) rămân aplicabile.

(4) Decizia prevăzută la alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi următoarele:

a) datele de identificare a persoanei răspunzătoare;

b) datele de identificare a debitorului principal;

c) cuantumul şi natura sumelor datorate;

d) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia debitorului principal;

e) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii, inclusiv opinia organului fiscal motivată în drept şi în fapt cu privire la punctul de vedere al persoanei.

(5) Răspunderea se stabileşte atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile acesteia.

(6) În scopul aplicării măsurilor de executare silită decizia prevăzută la alin. (1) devine titlu executoriu la data împlinirii termenului de plată prevăzut la art. 156 alin. (1). (…)."

În cauză, intimata reclamantă nu a contestat decizia de angajare a răspunderii sale solidare sub aspectul unei eventuale neîndepliniri a condiţiilor procedurale sau de formă a acului administrativ fiscal, iar din înscrisurile depuse la dosar rezultă că a fost îndeplinită inclusiv obligaţia de audiere a persoanei vizate.

De asemenea, exigenţele legii impun ca starea de insolvabilitate a societăţii să fie constatată, în condiţiile Codului de procedură fiscală, anterior stabilirii răspunderii administratorului, ceea ce s-a realizat în cauză prin întocmirea Procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate a debitoarei din 13.10.2016 înregistrat sub nr. x/14.10.2016.

Prin contestaţia administrativă, ca şi prin acţiunea introductivă, intimata reclamantă a criticat actul administrativ fiscal doar sub următoarele aspecte:

- nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiei relei sale credinţe (intimata prevalându-se de prezumţia de bună credinţă);

- nu s-a dovedit că ea a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii debitoare B. S.R.L..

Înalta Curte reţine că, prin acţiunea introductivă de instanţă, intimata reclamantă a susţinut pentru prima oară faptul că din anul 2008 nu a avut nicio legătură cu societatea, care ar fi fost administrată de fiul său, C., în baza unei procuri autentificate.

O astfel de împrejurare nu a fost adusă la cunoştinţa organelor fiscale mai înainte de emiterea Deciziei nr. 1322/20.01.2017, nu a fost invocată nici prin contestaţia administrativă, în care criticile s-au rezumat la nedovedirea întrunirii condiţiei relei-credinţe şi inexistenţei faptei de a determina neachitarea obligaţiilor, şi, oricum, nu este de natură a genera prin ea însăşi nelegalitatea actului administrativ fiscal contestat.

Cu privire la împrejurarea evocată de intimata reclamantă, Înalta Curte constată, în plus, faptul că nu se confirmă.

Dimpotrivă, din datele comunicate de ONRC rezultă calitatea de administrator cu puteri depline a intimatei în perioada de referinţă, iar în dosarul instanţei de fond nu se regăseşte decât o împuternicire sub semnătură privată (purtând menţiunea înregistrării la societate sub nr. x/25.04.2016), prin care intimata reclamantă - tocmai în calitatea sa de administrator al societăţii - îl împuterniceşte pe fiul C. doar să reprezinte societatea pentru ridicarea unui act de la organele fiscale (decizie de instituire măsuri asigurătorii).

Un alt element de natură să contrazică susţinerea intimatei reclamante este şi împrejurarea că fiul acesteia, C., a declarat, cu ocazia desfăşurării activităţilor de identificare a bunurilor debitoarei în vederea sechestrării, că nu are acces la bunurile proprietatea societăţii.

Prin urmare, nicio dovadă nu a fost adusă în sensul că intimata ar fi mandatat o altă persoană să exercite funcţia de administrator al societăţii în perioada de referinţă, iar pe de altă parte, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în Legea nr. 31/1990.

Or, potrivit Legii nr. 31/1990 (art. 73 alin. (1) lit. e), răspunderea pentru îndeplinirea obligaţiilor legale ale societăţii revine administratorului, iar din punct de vedere juridic, intimata reclamantă şi-a păstrat calitatea de administrator şi nu s-a derobat de această răspundere prin întocmirea unei eventuale împuterniciri acordate altei persoane.

De asemenea, Înalta Curte constată, contrar argumentării judecătorului fondului în sensul că nu ar fi fost dovedite fapte concrete ale intimatei reclamante care să determine neachitarea obligaţiilor fiscale ale debitoarei, că, potrivit deconturilor de TVA aferente lunilor septembrie - octombrie 2015 şi lunii iunie 2016, debitoarea B. S.R.L. a realizat venituri anterior declarării stării sale de insolvabilitate, însă intimata reclamantă A., în calitatea sa de administrator al societăţii, nu a făcut niciun demers pentru plata măcar parţială (dacă respectivele venituri erau insuficiente) a obligaţiilor în discuţie.

Totodată, nu a solicitat intrarea debitoarei în procedura insolvenţei, neîmpiedicând curgerea majorărilor si penalităţilor de întârziere.

Intimatei reclamante i s-a comunicat personal Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate a debitoarei B. S.R.L. din 13.10.2016 înregistrat sub nr. x/14.10.2016, aceasta luând cunoştinţă de cuantumul obligaţiilor fiscale exigibile şi neachitate, după ce anterior, în anul 2015, societăţii i se comunicase şi decizia de impunere.

Prezentă la 25.10.2016 la Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte, după primirea notificării privind demararea procedurii de angajare a răspunderii sale solidare, intimata reclamantă a declarat doar că nu este de acord cu sumele stabilite prin raportul de expertiză fiscală, fără a face dovada - nici în faţa instanţelor de fond şi de recurs - a contestării deciziei de impunere sau a obţinerii suspendării executării acesteia.

Nici ulterior nu a făcut demersuri pentru declararea obligaţiilor fiscale, diminuarea sau eşalonarea datoriilor fiscale sau deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitoarei, neîncercând în niciun mod redresarea financiară a acesteia.

Intimata reclamantă avea obligaţia legală de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei B. S.R.L., din momentul declarării stării de insolvabilitate a acesteia, de la data înregistrării unei astfel de cereri evitându-se cel puţin acumularea debitelor accesorii constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Reaua credinţă este demonstrată tocmai prin omisiunea de a achita obligaţiile fiscale la bugetul de stat din moment ce nu a arătat/probat prin acte sau, după caz, prin contestarea actelor prin care au fost stabilite respectivele obligaţii fiscale, o conduită conformă cu prevederile legale.

Înalta Curte apreciază că în împrejurările concrete ale cauzei, materialul probator demonstrează nu doar pasivitatea, ci o evidentă rea credinţă cu care intimata a înţeles să nu îşi îndeplinească nici obligaţia legală de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale restante ale societăţii pe care o reprezenta.

Acceptând în mod voit, cu rea-credinţă, prin pasivitatea sa contrară îndatoririlor legale, intrarea debitoarei în incapacitate de plată, a prejudiciat societatea şi a privat bugetul de stat de creanţele fiscale neachitate de aceasta.

Legiuitorul nu impune condiţia vinovăţiei exclusiv sub forma intenţiei directe, astfel cum eronat consideră intimata, pentru stabilirea relei credinţe intenţia indirectă putând fi luată, de asemenea, în considerare, cu atât mai mult cu cât este vorba de fapte personale omisive ale administratorului societăţii, care au determinat (cauzat/generat) efectul prevăzut de textul de lege.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, şi Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, şi Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, împotriva sentinţei nr. 276 din 27 decembrie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 iunie 2020.