Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2324/2020 AI generated

Energy regulator prevails as minimum gas stock obligation for supplier's own branches upheld

Case Number Decizia nr. 2324/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appeal by the energy regulatory authority, partially quashed the lower court's judgment, and, on re-hearing, dismissed the company's action as unfounded, while upholding the lower court's rejection of the timeliness and interest objections; the company's cross-appeal was dismissed as unfounded. The dispute concerned the company's challenge to Annex 1 to Decision no. 1252/2016, which imposed on it, as a natural gas supplier licensee, an obligation to maintain a minimum gas stock of 521,315.923 MWh for non-household clients, on the ground that its own branches (including a power plant) were not "final customers." The Court held the act was an individual administrative act subject to the 30-day challenge deadline under art. 5(7) of Government Emergency Ordinance no. 33/2007, which runs from individual notification, not mere website publication; that the action was not time-barred or lacking interest because the obligation subsisted until 31 October 2017; but that on the merits, under art. 2 of ANRE Order no. 35/2016 and the related Methodology, the company's branches qualified as consumers, no exemption applied, and refusing the stock obligation would create an anticompetitive advantage, thereby upholding the administrative act as legal.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, art. 145 alin. (5) din Legea nr. 123/2012, art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, art. 493 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ; Energy regulator prevails as minimum gas stock obligation for supplier's own branches upheld: The dispute concerned the company's challenge to Annex 1 to Decision no. 1252/2016, which imposed on it, as a natural gas supplier licensee, an obligation to maintain a minimum gas stock of 521,315.923 MWh for non-household clients, on the ground that its own branches (including a power plant) were not "final customers." The Court held the act was an individual administrative act subject to the 30-day challenge deadline under art. 5(7) of Government Emergency Ordinance no. 33/2007, which runs from individual notification, not mere website publication; that the action was not time-barred or lacking interest because the obligation subsisted until 31 October 2017; but that on the merits, under art. 2 of ANRE Order no. 35/2016 and the related Methodology, the company's branches qualified as consumers, no exemption applied, and refusing the stock obligation would create an anticompetitive advantage, thereby upholding the administrative act as legal.

Keywords

AI generated
natural gas challenge of administrative decisions regulatory acts conflict of powers notification of the decision grounds for cassation

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ
şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând:
art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004
554/2004, respectiv, acţiunea în justiţie poate fi promovată oricând, conform prevederilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care, se impunea respingerea excepţiei tardivităţii acţiunii.
art. 145 alin. (5) din Legea nr. 123/2012
O astfel de interpretare nu poate fi reţinută, având în vedere că potrivit art. 145 alin.
art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007
În speţă, sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, ceea ce conduce la tardivitatea introducerii cererii de chemare în judecată, deoarece reclamanta a contestat decizia la mult timp după publicarea acesteia, mai exact după 8 luni.
art. 493 din C. proc. civ
art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ
Criticile formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.
art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ
Hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin.
art. 20 din Legea nr. 554/2004
Legal basis for the court to rule on the merits of the administrative dispute in the appeal.

Cited Case Law

AI generated
Decizia nr. 1252/2016
Lease extension does not extinguish claim for compensation for use: unjust enrichment applies despite judicially extended lease term
Decizia nr. 136/2915
33/2007, este în contradicţie şi cu Decizia nr. 136/2915 a Curţii Constituţionale.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 20 din Legea nr. 554/2004

Legal basis for the court to rule on the merits of the administrative dispute in the appeal.

Art. 497 C. proc. civ.

Procedural basis for allowing the appeal and retrying the case.

Art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural basis for rejecting the claimant's appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06 martie 2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat anularea, în parte, a Anexei nr. 1 la Decizia nr. 1252/27.07.2016 emisă de Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale, în ceea ce priveşte poziţia 48 din listă, unde este nominalizată A. S.A., cu stocul minim pentru clienţi noncasnici în cuantum de 521.315,923 MWh.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3429 din 03 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţia tardivităţii şi excepţia lipsei de interes a acţiunii, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi s-a dispus anularea, în parte, a Anexei nr. 1 la Decizia nr. 1252/27.07.2016, respectiv poziţia 48, în ceea ce priveşte stabilirea în sarcina reclamantei a obligaţiei de constituire a stocului minim de gaze naturale.

3. Cererile de recurs exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile 3429 din 03 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

3.1 Reclamanta A. S.A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând:

- înlăturarea considerentelor pentru care instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată şi înlocuirea acestora cu cele detaliate prin prezenta cerere de recurs, cu menţinerea soluţiei de respingere a excepţiei tardivităţii acţiunii;

- înlăturarea parţială a considerentelor pentru care instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată şi înlocuirea acestora cu cele detaliate prin cererea de recurs, cu menţinerea soluţiei de anulare, în parte, a Anexei nr. 1 la Decizia nr. x.07.2016, emisă de pârâtă, respectiv poziţia 48, în ceea ce priveşte stabilirea în sarcina reclamantei a obligaţiei de constituire a stocului minim de gaze naturale.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Contrar celor reţinute de prima instanţă în considerentele sentinţei, Decizia nr. 1252/2016 şi Anexa nr. 1 la decizie, constituie un act administrativ normativ, care poate fi atacat în condiţiile reglementate de Legea nr. 554/2004.

Decizia nr. 1252/2016 a fost emisă în temeiul Ordinului nr. 35/2016 şi al Metodologiei aferente, aceasta cuprinzând toţi subiecţii de drept cărora li se adresează Ordinul nr. 35/2016 (cele 71 de societăţi nominalizate în Anexa nr. 1 la decizie).

ANRE nu a comunicat Decizia nr. 1252/2016 fiecărui subiect de drept în parte ci a publicat decizia pe site-ul propriu, în temeiul art. 5 alin. (1) din Ordinul nr. 35/2016, decizia fiind astfel opozabilă tuturor subiecţilor de drept cărora li se adresează, respectiv titularilor de licenţe de furnizare a gazelor naturale care au în portofoliu clienţi finali.

Fiind un act administrativ normativ, Decizia nr. 1252/2016 se atacă în condiţiile Legii nr. 554/2004, respectiv, acţiunea în justiţie poate fi promovată oricând, conform prevederilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care, se impunea respingerea excepţiei tardivităţii acţiunii.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond în considerentele pentru care a admis cererea de chemare în judecată, A. S.A. nu are clienţi finali în portofoliul propriu, motiv pentru care nominalizarea societăţii în Anexa nr. 1 a Deciziei nr. 1252/2016 încalcă prevederile Legii nr. 123/2012, ale Ordinului nr. 35/2016 şi Metodologiei aferente ordinului, şi ale Legii nr. 24/2000 (art. 3 alin. (1), art. 77, art. 78 şi art. 81).

Având în vedere prevederile legale menţionate mai sus, locurile proprii de consum ale A. S.A. nu deţin calitatea de consumatori/clienţi finali de gaze naturale, neîncadrandu-se în definiţiile oferite acestei noţiuni la nivel naţional şi la nivel european.

Prima instanţă a reţinut în mod nelegal faptul că centrala de la Brazi (loc propriu de consum al A. S.A.) nu este client final, însă este client noncasnic, în condiţiile în care centrala Brazi nu se încadrează în definiţia expresă a "clientului final", ce presupune în mod obligatoriu cumpărarea de gaze naturale.

De asemenea, în mod greşit instanţa de fond a considerat că A. S.A. are o dublă calitate, prin raportare la calitatea de titular de acord petrolier şi de producător de gaze naturale (deţinător de licenţă de furnizare gaze) şi, în acelaşi timp, de consumator/client final.

O astfel de interpretare nu poate fi reţinută, având în vedere că potrivit art. 145 alin. (5) din Legea nr. 123/2012, "clienţii finali nu au dreptul să vândă gazele naturale", iar comercializarea gazelor naturale produse apare ca o consecinţă firească a activităţii desfăşurate de producătorii de gaze naturale, deţinători de licenţă de furnizare a gazelor.

3.2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitându-se casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

În dezvoltarea acestor motive de casare, recurenta-pârâtă a formulat, în esenţă, următoarele critici:

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii acţiunii, instanţa de fond a ignorat şi a dat o interpretare proprie dispoziţiilor legale incidente.

În speţă, sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, ceea ce conduce la tardivitatea introducerii cererii de chemare în judecată, deoarece reclamanta a contestat decizia la mult timp după publicarea acesteia, mai exact după 8 luni.

Nu există nicio dispoziţie legală care să impună unei autorităţi modalitatea de aducere la cunoştinţă a actului, nefăcându-se distincţie între actele normative şi individuale în ceea ce priveşte acest aspect. Mai mult decât atât, împrejurarea că un act administrativ a fost publicat în Monitorul Oficial sau pe pagina de internet a ANRE, conduce la concluzia că actul în sine a fost adus la cunoştinţă tuturor, inclusiv persoanelor interesate.

Totodată, interpretarea dată de către prima instanţă prevederilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, este în contradicţie şi cu Decizia nr. 136/2915 a Curţii Constituţionale.

Pe de altă parte, este evident că reclamanta a luat cunoştinţă la timp de actul contestat şi şi-a îndeplinit obligaţia până la 31 octombrie 2017. Mai mult, obligaţia prevăzută de această decizie a fost publicată pe site încă din aprilie 2017, când s-a publicat lista iniţială, iar reclamanta a transmis în baza acesteia, mai multe adrese către ANRE.

Contestarea deciziei în luna aprilie 2017, la mult timp după îndeplinirea obligaţiei, conduce la lipsa de interes a acţiunii, în condiţiile în care la data contestării, obligaţia reclamantei nu mai subzista.

Pe fondul cauzei, în mod greşit prima instanţă a reţinut că din conţinutul deciziei atacate nu reiese care sunt clienţii finali al reclamantei.

ANRE se află în imposibilitatea de a da publicităţii lista clienţilor finali pentru fiecare furnizor, deoarece ar încălca clauzele de confidenţialitate instituite prin Legea nr. 123/2012. Furnizorii transmit către ANRE lista cantităţilor de gaze naturale aferente clienţilor însă această listă nu poate fi publicată de ANRE, publicându-se numai cantităţile de gaze.

Motivarea judecătorului fondului potrivit căreia în conţinutul deciziei contestate şi nici în Metodologia aferentă, nu se fac referiri la protejarea concurenţei pe piaţa gazelor naturale este lacunară şi greşită, ANRE având obligaţia de monitorizare a concurenţei, în scopul de a nu se denatura piaţa gazelor naturale şi a energiei electrice.

Aserţiunile reclamantei potrivit cărora aceasta nu are calitatea de consumator, sunt neîntemeiate, relevante în acest sens fiind şi considerentele deciziei nr. 482/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2006, cauză în care, la fel în prezentul litigiu, s-a susţinut că A. S.A. şi sucursalele acesteia nu au calitatea de consumatori.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat, reiterând, în principal, apărările formulate pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 28 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 04 iunie 2020, faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate de către ambele părţi în proces, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, se constată că, deşi la dosar au fost înregistrate două cereri de recurs distincte, întrucât în cuprinsul acestora sunt formulate critici care vizează aceleaşi dispoziţii ale sentinţei recurate, instanţa de control judiciar va analiza în mod unitar motivele de casare invocate de către recurente.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.

Hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele sentinţei regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată, fiind examinate, efectiv, aspectele esenţiale invocate de părţi.

În contextul arătat, faptul că prima instanţă nu a analizat fiecare susţinere formulată de pârâtă sau a grupat aceste apărări pentru a răspunde prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Instanţa de control judiciar apreciază că motivarea clară şi accesibilă a primei instanţe răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, pronunţată în cauza Albina contra României).

În aceste condiţii, împrejurarea că recurenta-pârâtă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei tardivităţii acţiunii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către ambele recurente, este nefondat.

Pentru a răspunde criticilor formulate de reclamantă în recurs, ce vizează considerentele pentru care instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii acţiunii, instanţa de control judiciar este chemată să lămurească natura juridică a actului administrativ contestat în faţa primei instanţe, şi în mod subsecvent, să determine care sunt dispoziţiile legale ce reglementează termenul înăuntrul căruia poate fi contestat actul în litigiu.

Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie anularea parţială a Anexei nr. 1 la Decizia nr. 1252/27.07.2016, emisă de preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, cu referire la poziţia 48 din listă, unde este nominalizata A. S.A., cu stocul minim pentru clienţi noncasnici în cuantum de 521.315,923 MWh.

Examinând conţinutul Deciziei nr. 1252/27.07.2016, se observă, că aceasta stabileşte în mod expres sfera destinatarilor actului administrativ, precum şi obligaţia instituită în sarcina acestora, fiind aplicabilă exclusiv furnizorilor de gaze naturale, respectiv unui număr de 78 de operatori, identificaţi în concret în Anexa nr. 1 la decizie.

Rezultă că, în speţă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, decizia contestată are natura unui act administrativ cu caracter individual, deoarece este emis de o autoritate publică în scopul executării în concret a legii şi produce efecte juridice prin stabilirea unei obligaţii concrete în sarcina unor subiecte de drept identificate în conţinutul deciziei.

În consecinţă, regimul juridic al contestării acestui act administrativ este reglementat de dispoziţiile O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, care la art. 5 alin. (7) prevede că "Ordinele şi deciziile emise de preşedinte în exercitarea atribuţiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data la care au fost notificate părţilor interesate".

Înalta Curte reţine că Legea nr. 554/2004 este norma generală în materia dreptului administrativ, prevederile sale aplicându-se ori de câte ori nu există o normă specială care să cuprindă reglementări derogatorii. Or, în cazul actelor emise de preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei în exercitarea atribuţiilor sale, există o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, reprezentată de O.U.G. nr. 33/2007, care la art. 5 alin. (7) prevede pentru atacarea acestor acte administrative un termen de 30 de zile de la data publicării lor în Monitorul Oficial, respectiv de la data la care au fost notificate părţilor interesate.

Prin Decizia nr. 136 din 10 martie 2015, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, prin care se stabileşte un termen pentru atacarea în contencios administrativ a actelor administrative cu caracter normativ emise de preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei în exercitarea atribuţiilor sale, sunt neconstituţionale, însă această ipoteză nu se regăseşte în speţă, decizia contestată fiind un act administrativ cu caracter individual.

Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-pârâte potrivit căreia legiuitorul nu stabileşte în mod expres care este modalitatea de aducere la cunoştinţă a deciziei emise de preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, în opinia recurentei acest atribut fiind lăsat la latitudinea ANRE, care prin art. 5 din Ordinul nr. 35/2016, a stabilit că decizia se publică pe pagina sa de internet.

În dezacord cu susţinerile recurentei-pârâte, modalitatea de comunicare a deciziei emise de preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, prin publicarea pe pagina de internet a autorităţii emitente, nu are aptitudinea de a asigura certitudinea cunoaşterii conţinutului actului administrativ de către destinatarul său, fiind astfel necesară notificarea individuală a operatorilor economici individualizaţi în listă.

Interpretarea normei administrative prevăzute la art. 5 din Ordinul nr. 35/2016, în sensul atribuit de recurenta-pârâtă, lipseşte de efecte juridice prevederea cu forţă juridică superioară cuprinsă în art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, care stabileşte fără echivoc că decizia emisă de preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei poate fi atacată în termen de 30 de zile de la notificarea părţii interesate.

Cum în cauză, nu s-a probat că Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi-a îndeplinit obligaţia de notificare a Deciziei nr. 1252/27.07.2016 către reclamantă, prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că nu a fost depăşit termenul de 30 de zile prevăzut pentru atacarea deciziei la instanţa de contencios administrativ, şi pe cale de consecinţă, a respins excepţia tardivităţii acţiunii.

Împrejurarea că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de a constitui stocul minim de gaze naturale, instituită prin decizia contestată, nu este de natură a conduce la o concluzie contrară celei reţinute anterior, întrucât incertitudinea momentului de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, în raport de data notificării, constituie un obstacol în exercitarea dreptului de acces la instanţă.

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei lipsei de interes a acţiunii, critica recurentei-pârâte, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondată.

Decizia nr. 1252/27.07.2016, emisă în temeiul Ordinului nr. 35/2016 şi a Metodologiei aferente privind determinarea anuală a nivelului stocului minim de gaze naturale pentru titularii licenţelor de furnizare a gazelor naturale, prevede că stocul minim de gaze naturale pentru titularii licenţelor de furnizare a gazelor naturale se constituie până la data de 31 octombrie 2016 şi se menţine până la 31 octombrie 2017, dată la care se constituie un nou stoc minim de gaze de către societăţile care îndeplinesc toate criteriile stabilite prin ordinul menţionat.

În consecinţă, decizia contestată nu şi-a produs efectele la data de 31 octombrie 2016, obligaţia societăţilor vizate de decizie subzistând şi fiind monitorizată de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei până la data de 31 octombrie 2017.

În contextul arătat, în mod judicios instanţa de fond a reţinut că reclamanta justifică un interes actual în anularea parţială a deciziei, generat de subzistenţa obligaţiei de menţinere a stocului minim de gaze naturale, fiind astfel neîntemeiată excepţia lipsei de interes a acţiunii.

Referitor la soluţia primei instanţe, de anulare, în parte, a Anexei nr. 1 la Decizia nr. 1252/27.07.2016, respectiv poziţia 48, în ceea ce priveşte stabilirea, în sarcina reclamantei a obligaţiei de constituire a stocului minim de gaze naturale, analizând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către ambele recurente, se constată că sunt fondate criticile formulate de pârâtă, pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte reţine că sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte vizând aprecierea primei instanţe referitoare la nemotivarea deciziei contestate, în sensul că din conţinutul acesteia nu rezultă care sunt clienţii finali ai reclamantei sau din ce categorie fac parte aceşti clienţi (persoane fizice sau juridice).

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Ordinul ANRE nr. 35/2016, stocul minim de gaze naturale se stabileşte în baza cantităţilor de gaze şi se exprimă în MWh, sens în care, în conţinutul Anexei nr. 1 la decizia contestată sunt indicate, în coloane distincte, cantităţile de gaze pentru clienţii casnici şi cele pentru consumatorii noncasnici, ceea ce înseamnă cantităţile de gaze pentru persoanele fizice şi pentru persoanele juridice.

Totodată, conform prevederilor art. 6 din Metodologia privind determinarea anuală a nivelului stocului minim de gaze naturale pentru titularii licenţelor de furnizare a gazelor naturale, aprobată prin Ordinul nr. 35/2016, fiecare furnizor care a înregistrat încetarea unor contracte în derulare sau a încheiat contracte noi de furnizare cu clienţii finali, în speţă, A., are obligaţia de a comunica Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, în varianta electronică şi sub semnătură privată, cantitatea de gaze pe care urmează să o furnizeze, pe categoriile de clienţi casnici şi noncasnici (persoane fizice şi juridice), în vederea ajustării nivelului stocului minim pe care acest furnizor are obligaţia să îl constituie.

În consecinţă, potrivit Metodologiei aferente care a stat la baza emiterii deciziei atacate, în conţinutul acesteia nu există obligaţia enumerării clienţilor finali, ci numai a indicării cantităţilor de gaze naturale aferente clienţilor, pe tipuri de consumatori, aceste date regăsindu-se în cuprinsul Anexei nr. 1 la decizie.

Înalta Curte nu împărtăşeşte opinia exprimată de judecătorul fondului potrivit căreia Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei nu are atribuţii în ceea ce priveşte depistarea şi sancţionarea comportamentelor anticoncurenţiale, nefiind astfel abilitată să emită acte administrative în vederea corectării unor distorsiuni ale concurenţei pe piaţa gazelor naturale.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 coroborate cu art. 10 lit. b) şi ţ) din O.U.G. nr. 33/2007, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei exercită atribuţia de control asupra pieţelor de gaze naturale şi de energie, pentru a preîntâmpina abuzul de poziţie dominantă şi asigurarea unor pieţe concurenţiale, precum şi atribuţia de a lua măsuri pentru promovarea unei concurenţe efective şi asigurarea unei funcţionări corespunzătoare a pieţelor.

În contextul evidenţiat, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei are atât atributul, cât şi obligaţia de a sesiza şi a colabora cu Consiliul Concurenţei, precum şi de a urmări practicile neconcurenţiale de pe piaţa gazelor naturale sau a energiei electrice.

Revenind la chestiunea de drept supusă dezlegării în speţă, respectiv de a stabili dacă pentru centrala electrică Brazi, reclamanta are sau nu obligaţia de a constitui stocul minim de gaze naturale, se constată că potrivit art. 2 din Ordinul ANRE nr. 35/2016, titularii licenţelor de furnizare a gazelor naturale au obligaţia de a constitui în depozitele de înmagazinare subterană un stoc minim de gaze naturale, în fiecare an "n", până la data de 31 octombrie inclusiv.

Obligaţia de a constitui un stoc minim de gaze naturale de către furnizori a fost prevăzută, iniţial, în Legea gazelor nr. 351/2004 şi ulterior, în Legea energiei electrice nr. 123/2012, cu scopul de a se preîntâmpina probleme ce se pot ivi în alimentarea cu gaze naturale în perioada de iarnă, din cauza consumului foarte ridicat.

În cauză, este necontestat că reclamanta este titular de acord petrolier însă deţine inclusiv licenţă de furnizare acordată de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, precum şi licenţă de producător de energie electrică, principala critică a reclamantei fiind aceea că sucursalele/locurile proprii de consum ale A. S.A. nu deţin calitatea de consumatori de gaze naturale.

Din actele şi lucrărilor dosarului rezultă că centrala Brazi deţine licenţă de producător de energie electrică, reţinându-se că stocul minim de gaze naturale este necesar a fi constituit pentru toate entităţile cărora reclamanta le furnizează gaze, inclusiv pentru sucursalele acesteia, având în vedere că sucursalele cumpără gaze naturale de la A. S.A., în temeiul unor relaţii contractuale.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în condiţiile în care sucursalele utilizează gaze naturale livrate de A. şi la rândul lor, aceste sucursale produc energie electrică, în mod evident sucursalele au calitatea de consumatori.

Un argument suplimentar în sprijinul acestei concluzii îl constituie faptul că în cazul în care pentru sucursalele A. S.A. nu ar exista obligaţia de constituire a stocului minim de gaze naturale, această exceptare ar fi fost prevăzută în legislaţia secundară, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.

Referitor la statutul sucursalelor A. S.A., respectiv acela de consumator, în cauză sunt relevante şi considerentele deciziei nr. 482 din 07 februarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2006, în cuprinsul cărora s-au reţinut următoarele: "Obligaţia de livrare a gazelor naturale în amestec revine tuturor furnizorilor, inclusiv recurentei. Recurenta nu poate pretinde un regim preferenţial".

În cauza mai sus menţionată, având ca obiect anularea Ordinului nr. 102136/2006, reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi Comerţului, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, a contestat furnizarea gazelor naturale în amestec şi către punctele sale de lucru, cu scopul de a livra acestora gaze exclusiv din producţia internă, fapt de natură a conduce la un avantaj neconcurenţial pe piaţă, potrivit punctului de vedere exprimat de Consiliul Concurenţei la momentul respectiv.

În contextul arătat, în litigiul de faţă, refuzul reclamantei de a constitui un stoc minim de gaze pentru centrala Brazi, conduce la o poziţie de putere dominantă pe piaţa gazelor naturale, creând premisele unui avantaj neconcurenţial, din perspectiva faptului că centrala Brazi ar folosi exclusiv gaze din producţia internă a A. S.A., la un preţ redus, comparativ cu alţi producători cărora li se livrează gaze naturale în amestec, la preţuri mai mari.

Înalta Curte va înlătura, ca neîntemeiate, şi susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora anterior emiterii deciziei contestate, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei nu a stabilit în sarcina A. S.A. obligaţia de a constitui un stoc minim de gaze naturale pentru sucursale/centrale.

Aceasta întrucât în temeiul H.G. nr. 870/2012 pentru stabilirea unei excepţii de la respectarea structurilor amestecurilor de gaze naturale stabilite/avizate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, reclamanta a beneficiat de o exceptare de la obligaţia de a respecta structura de gaze naturale pentru punctele sale de lucru, exceptare ce a fost acordată pentru o perioadă determinată, reţinându-se că, în caz contrar, A. S.A., în calitate de producător de gaze, ar avea un comportament neconcurenţial faţă de ceilalţi operatori pe piaţă.

În raport de argumentele prezentate anterior, constatând fondate criticile recurentei-pârâte ce vizează soluţia primei instanţe, de anulare, în parte, a Anexei nr. 1 la Decizia nr. 1252/27.07.2016, urmează a se reţine legalitatea şi temeinicia acestui act administrativ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, casarea, în parte, a sentinţei atacate şi rejudecând cauza, va respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată, menţinând dispoziţiile sentinţei recurate în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiilor tardivităţii şi a lipsei de interes a acţiunii.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva sentinţei nr. 3429 din 3 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa de fond şi, rejudecând, dispune:

Respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei cu privire la excepţia tardivităţii şi excepţia lipsei de interes.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 iunie 2020.