Tax Precautionary Seizure Validity: Failure to Demonstrate Imminent Asset Dissipation and Reliance on Unconstitutional Penal Referral Linkage

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.01.2017, reclamanta A. - Bucureşti S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.12.2016emisă de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia regională antifraudă Bucureşti, prin care s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător pentru bunurile mobile şi imobile, inclusiv titlurile de valoare şi bunurile mobile necorporale.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3203 din data de 18 septembrie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 25.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/19.12.2016emisă de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia regională antifraudă Bucureşti formulată de reclamanta A. - Bucureşti S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Recurenta-reclamantă A. Bucureşti S.R.L., în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti, a solicitat prin prezenta cale de atac admiterea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 3203/18.09.2017 şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale din camera de consiliu din data de 25.10.2017, casarea în tot a hotărârilor atacate şi, pe cale de consecinţă, anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.12.2016, precum şi obligarea intimatei-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

A susţinut recurenta-reclamantă că sentinţa atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală - motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. (8) C. proc. civ.

A pretins recurenta-reclamantă că în considerentele sentinţei atacate se regăsesc preluări ale constatărilor organului fiscal din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.12.2016, reţinând, în mod eronat, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile stipulate de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, pentru instituirea sechestrului asigurător, acesta fiind primul motiv pentru care s-a apreciat decizia ca fiind nelegală.

Potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, în forma de la data emiterii deciziei, se prevedea că "(S)e dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile".

Susţine recurenta-reclamantă că, dat fiind caracterul de excepţie al acestei măsuri, circumstanţele care ar fi justificat luarea acestei măsuri ar fi trebuit să fie dovedite în concret.

Or, în cadrul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 19.12.2016, organele fiscale nu au arătat/demonstrat că în privinţa Societăţii A. Bucureşti S.R.L. ar exista cea mai mica suspiciune în legătură cu eventualul pericol de a se sustrage, de a ascunde ori de risipire a patrimoniului, în vederea periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării eventualelor obligaţii fiscale ce vor fi stabilite.

Fără să realizeze o analiză corespunzătoare a tuturor aspectelor învederate, prima instanţă a asimilat constatările organului fiscal, reţinând considerente care sunt similare celor consemnate prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/19.12.2016.

Prevederile art. 213 C. procedură fiscală creează posibilitatea aplicării măsurii asigurătorii numai în condiţiile existenţei şi dovedirii pericolului ca potenţialul debitor să-şi golească patrimoniul până la momentul executării sale, măsura sechestrului asigurător putând fi dispusă în mod excepţional, doar în situaţia în care organele de control constată un pericol concret şi obiectiv, extrinsec faptelor controlate.

Or, în opinia recurentei-reclamante, prima instanţă nu a făcut altceva decât să constate presupusul pericol concret şi obiectiv prin raportare la constatările expuse de către organul de control în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, deşi societatea în cauză, de la înfiinţare şi până în prezent, a fost un agent economic cu un comportament fiscal ireproşabil, fiind o societate cu o cifră anuală de afaceri netă în ultimii 2 ani situată în jurul valorii de 13.000.000 RON şi un contribuabil corect care colectează şi virează importante sume de bani la bugetul statului.

Pentru certificarea bunei situaţii financiare a recurentei, aceasta a depus la dosar o scrisoare de bonitate emisă la data de 05.01.2017 de către B. - Sucursala Lipscani, arătând, totodată, că nu înregistrează taxe şi impozite locale neachitate, potrivit certificatului fiscal depus în probaţiune.

Cu toate acestea, arată recurenta-reclamantă că prima instanţă a reţinut că nu sunt suficiente comportamentul fiscal al societăţii, anterior acestui control, precum şi bonitatea acesteia, rezultând că judecătorul fondului a avut în vedere, ca unic motiv de menţinere a măsurilor asigurătorii, nivelul ridicat al cuantumului pretinsei creanţe constatate în decizie. Critică recurenta-reclamantă faptul că prima instanţă a făcut trimitere la prevederile art. 213 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, ce instituie un drept pentru contribuabil, iar nu o obligaţie.

În privinţa operaţiunilor realizate la nivelul anilor 2012-2013, pretinde recurenta-reclamantă că, dacă s-ar fi pus problema sustragerii bunurilor de la executarea silită a organelor fiscale, acest lucru s-ar fi întâmplat până la data emiterii deciziei atacate, iar sintagma "în cazuri excepţionale" confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepţie, iar nu una de drept comun. Prin urmare, în situaţia în care organele fiscale constată îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor fiscale, nu există un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii, luarea acestor măsuri trebuind a fi raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.

În privinţa criticilor referitoare la nemotivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, regăsite în contestaţia formulată, susţine recurenta-reclamantă că, în conformitate cu dispoziţiile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, trebuie explicat şi detaliat pericolul social concret pe care îl prezintă comportamentul contribuabilului, astfel încât să se justifice măsura excepţională aplicată.

În speţă, arată recurenta că nu s-a probat, in concreto, niciun pericol ca societatea să se sustragă de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor ori să-şi ascundă, să-şi înstrăineze sau să-şi risipească patrimoniul, iar contrar considerentelor reţinute de prima instanţă, toate bunurile sale se află în patrimoniul propriu, nu au fost înstrăinate şi nu există nicio intenţie de a fi înstrăinate.

În baza unor simple supoziţii, organele de control au estimat prin decizia atacată că societatea recurentă ar fi produs un posibil prejudiciu bugetului statului în cuantum de 2.665.073 RON (1.559.0444 RON TVA de plată şi 1.066.029 RON impozit pe profit), prin pretinsa diminuare a TVA de plată aferentă şi a impozitului pe profit prin înregistrarea unor facturi de achiziţii locale de mărfuri provenite pe aşa-numitele circuite fictive.

Or, potrivit susţinerilor A., aceasta a desfăşurat operaţiuni de achiziţie reale, în care caracterul " fictiv" sau "fantomatic" al tranzacţiilor nu poate să fie pus în discuţie, iar acuzaţia că ar avea legătură cu aceste scheme, fără însă a se aduce vreun argument concret şi coerent privind implicarea societăţii în astfel de scheme, ci doar constatări legate în principal de faptul ca furnizorii săi au comis unele nereguli, nu este una susţinută în cauză.

Susţine recurenta-reclamantă că nu avea obligaţia de a verifica conduita fiscală a co-contractanţilor săi, acesta fiind atributul exclusiv al organelor fiscale de control, astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţă CJUE (C-277/14), iar în perioada derulării relaţiilor economice cu societăţile menţionate în decizie, acestea figurau inclusiv la organele fiscale ca plătitoare de TVA, fiind declarate inactive mult ulterior încheierii relaţiilor comerciale cu recurenta.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că pretinsele abateri ale unor parteneri contractuali indirecţi ai Societăţii A. nu sunt de natură a atrage nedeductibilitatea TVA-ului în discuţie, cât timp produsele şi serviciile au fost achiziţionate în scopul desfăşurării unor operaţiuni taxabile, iar achiziţia este efectuată de la un furnizor persoană impozabilă, livrările fiind reale.

Toţi furnizorii şi prestatorii indicaţi de către organul fiscal erau persoane impozabile din perspectiva TVA la momentul la care recurenta-reclamantă a efectuat achiziţiile în relaţie cu aceştia.

Potrivit opiniei recurentei, administraţia fiscală nu poate impune în general persoanei impozabile care doreşte să exercite dreptul la deducere a TVA-ului, pe de o parte, să verifice că emitentul facturii aferente bunurilor şi serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept dispune de calitatea de persoană impozabilă, că dispune de bunurile în cauză şi era în măsură să le livreze şi ca a îndeplinit obligaţiile privind declararea şi plata TVA-ului pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte sau, pe de altă parte, să dispună de documente în această privinţă. (Hotărârea C-80/11 şi C-142/11 Mahageben şi David, punctul 61, precum şi Hotărârea C-643/11 LVK - 56, C-643/11, punctul 56,61)

Astfel, în principiu, este de competenţa autorităţilor fiscale să efectueze controalele necesare asupra persoanelor impozabile pentru a detecta nereguli şi fraude privind TVA, precum şi să aplice sancţiuni persoanei impozabile care a săvârşit că este nereguli sau aceste fraude. (Hotărârea C-80/11 şi C-142/11 Mahageben şi David, punctele 55-57 şi 62-65).

Potrivit jurisprudenţei Curţii, statele membre sunt obligate să verifice declaraţiile persoanelor impozabile, conturile acestora şi celelalte documente pertinente (a se vedea Hotărârea C-132/06 Comisia/Italia, punctul 37, şi Hotărârea C-188/09 Profaktor Kulesza, Jozwiak, Orlowski, punctul 21).

În consecinţă, prin impunerea, din cauza riscului unui refuz al dreptului de deducere, în sarcina persoanelor impozabile a măsurilor enumerate la punctul 61 din prezenta hotărâre, administraţia fiscală ar transfera persoanelor impozabile, contrar dispoziţiilor menţionate, propriile atribuţii de control. (Hotărârea C-80/11 si C-142/11 Mahageben şi David, punctul 65).

Instituirea unui sistem de răspundere obiectivă ar depăşi ceea ce este necesar pentru protejarea drepturilor trezoreriei publice (a se vedea în acest sens Hotărârea C-384/04 Federation of Technological Industries şi alţii, punctul 32, precum şi Hotărârea C-271/06 Netto Supermarket, punctul 23).

În privinţa caracterului real al livrărilor, precizează recurenta că produsele au intrat în gestiunea societăţii, stocurile fiind evidenţiate în contabilitate şi în sistemul intern pe fiecare produs în parte, astfel cum rezultă din facturile emise de furnizori indicaţi de organele fiscale, iar acestea au fost achitate prin documente de plată.

O parte din produse au fost vândute mai departe (un procent de aproximativ 75% din produsele achiziţionate) şi poate fi dovedită existenţa reala a produselor inclusiv în gestiunea clienţilor societăţii, iar o parte din produse se regăseşte încă în stocurile sale, fiind achiziţionate de la furnizorii pe care organul fiscal i-a declarat cu comportament inadecvat.

Arată recurenta-reclamantă că, în temeiul articolului 178 litera (a) din Directiva 2006/112, exercitarea dreptului la deducere prevăzut la articolul 168 litera (a) este condiţionată de deţinerea unei facturi, condiţie regăsită şi în prevederile art. 146 din Codul fiscal, iar Societatea deţine o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal pentru fiecare achiziţie locală efectuată, astfel că niciun alt document nu mai poate fi invocat de organele de inspecţie fiscale spre a fi prezentat pentru a recunoaşte deducerea TVA, dacă elemente de fond ale tranzacţiei au fost îndeplinite şi înţelese.

Prin urmare, susţine Societatea că a respectat condiţiile de formă privind achiziţiile locale desfăşurate, în sensul că a pus la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală toate facturile şi alte documente de gestiune a mărfurilor, fără să fi ştiut sau să fi putut cunoaşte că prin achiziţiile locale efectuate se comite o fraudă, astfel că nu-i poate fi afectat dreptul de deducere a TVA, cu atât mai mult cu cât Societatea îndeplineşte toate condiţiile de formă şi de fond: vinde bunurile achiziţionate, deţine facturi corecte şi poate dovedi plata acestora.

În opinia recurentei-reclamante, prima instanţă ar fi putut observa că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost emisă nelegal în condiţiile în care, după ce organele de control au instituit măsura sechestrului asigurător, anterior emiterii unui titlu de creanţă şi dacă această măsură ar fi fost una întemeiată, organele fiscale ar fi trebuit să emită o decizie de impunere prin care să oblige recurenta la plata pretinselor sume considerate de intimată ca fiind prejudiciul cauzat bugetului statului.

Or, aşa cum s-a arătat, organul fiscal nu a emis nicio astfel de decizie de impunere care să constituie titlu de creanţă, astfel cum reglementează Codul de procedură fiscală.

4. Apărările formulate de intimat/ă

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu menţinerea hotărârii judecătoreşti atacate ca fiind temeinică şi legală.

În fapt, arată organul fiscal că a efectuat în control care a avut ca obiectiv verificarea realităţii şi legalităţii relaţiilor comerciale desfăşurate de societatea A. Bucureşti S.R.L. cu societăţile C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L. şi L. S.R.L..

În urma controlului operativ, efectuat prin sondaj asupra documentelor financiare contabile puse la dispoziţie de administratorul societăţii, s-a constatat că în perioada 2012-2013, societatea A. Bucureşti a înregistrat în evidenţa contabilă 44 de facturi de achiziţie de la societăţile menţionate mai sus, în sumă totală de 8.261.727 RON din care 1.599.044 RON TVA, asupra acestor tranzacţii planând suspiciunea că ar fi achiziţii fictive, fiind înregistrate în evidenţa contabilă cu scopul de a diminua TVA de plată şi impozitul pe profit datorate bugetului de stat, la această concluzie fiind avute în vedere următoarele elemente:

- lipsa ofertelor şi comenzilor de vânzare-cumpărare şi faptul că nu există încheiate contracte comerciale;

- nu s-a putut face dovada prestărilor de servicii deoarece nu au putut fi prezentate documente justificative (devize, situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru etc);

- nu s-a făcut dovada transportului mărfurilor înscrise în facturi în condiţiile în care pe facturile de achiziţie mărfuri nu au fost înscrise date privind mijlocul de transport iar pentru cele transmise prin poştă nu au putut fi prezentate avize de însoţire a mărfurilor, administratorul statutar al A. afirmând în nota explicativă că transportul a fost asigurat de vânzători, fără a preciza elemente concrete de identificare ale mijloacelor de transport;

- întocmirea necorespunzătoare (formală) a notelor de recepţie pentru justificarea intrărilor de bunuri în sensul că pe acestea nu sunt trecute elemente de identificare ale mijloacelor de transport;

- neîntocmirea bonurilor de consum (fără indicarea mijlocului fix la care au fost montate, este imposibilă identificarea şi controlul operaţiunii);

- administratorul societăţii A. nu a putut să furnizeze nici un fel de informaţii cu privire la reprezentanţii celor zece societăţi furnizoare;

- faptul că toate societăţile furnizoare mai sus menţionate care au avut relaţii comerciale cu societatea A. au un comportament fiscal inadecvat asemenea societăţilor de tip "fantomă".

În privinţa furnizorilor societăţii A., au fost identificate nereguli de către organul fiscal, de natură a conduce la concluzia că tranzacţiile derulate cu Societatea recurentă nu au fost reale, nefiind recunoscute de către cei înscrişi ca furnizori în documentele contabile.

În opinia intimatei-pârâte, prima instanţă a reţinut în mod corect că pericolul nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul unei presupuneri rezonabile că, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca şi consecinţă imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanţei bugetare.

A mai susţinut organul fiscal că judecătorul fondului a expus toate motivele de fapt şi de drept pentru care s-a respins cererea societăţii A., arătând că măsura instituirii sechestrului asigurător a fost motivată, reţinându-se necesitatea luării respectivei măsuri nu doar ca urmare a comportamentului societăţilor cu care a avut relaţii comerciale, ci şi în urma explicaţiilor date de administratorul statutar al A., ce a afirmat că nu a încheiat contracte cu aceste societăţi, că nu poate prezenta bonuri de consum sau avize de însoţire a mărfii.

Raportat la susţinerea potrivit căreia Societatea nu înregistra taxe şi impozite locale neachitate, arată organul fiscal că achitarea la timp a contribuţiilor către stat reprezintă o obligaţie a contribuabilului şi nu o concesie făcută în favoarea organelor statului, iar în ceea ce priveşte bonitatea societăţii, prima instanţă a apreciat că societatea deţine resurse financiare suficiente, aceasta având posibilitatea de a recurge la procedura prevăzută de art. 213 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal, care prevede că prin constituirea unei garanţii, măsurile asigurătorii vor fi ridicate, reclamanta putându-şi degreva patrimoniul odată oferite garanţii suficiente de plată.

Tot în referire la cerinţa motivării actului administrativ, consideră intimata ANAF că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii cuprinde o motivare amplă a conduitei societăţii A., în care s-a ajuns la concluzia că Societatea ar putea să se sustragă de la o eventuală obligaţie fiscală, conduită care se reflectă în relaţiile contractuale desfăşurate cu parteneri ce se încadrează în noţiunea de "societăţi fantomă". Aceste relaţii comerciale sunt suficiente pentru a naşte suspiciuni cu privire la conduita pe viitor a recurentei-reclamante, iar în această etapă, de dispunere a unor măsuri asigurătorii, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar şi suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestată.

Cât priveşte susţinerea conform căreia livrările către clienţii societăţii A. sunt reale, precizează organul fiscal faptul că, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, s-a susţinut că tranzacţiile nu au avut un scop economic, ele fiind create artificial, nefiind îndeplinite condiţiile legale pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA şi cheltuielilor aferente acestor achiziţii, deoarece nu s-a putut stabili capacitatea societăţilor furnizoare de a presta/livra mărfuri/servicii, nefiind contestate livrările ulterioare efectuate de societate.

A mai precizat organul fiscal că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.12.2016instituită cu privire la contribuabilul A. intră sub incidenţa art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecata, reprezentând onorariul de avocat şi/sau alte cheltuieli similare, solicită intimata-pârâtă respingerea acestei cereri, ca neîntemeiată, sub rezerva verificării tuturor aspectelor legale pentru încuviinţarea unei astfel de cereri. În subsidiar, solicită intimata ANAF să se facă aplicarea art. 451 din C. proc. civ., în sensul reducerii cheltuielilor de judecată proporţional cu valoarea cauzei, complexitatea acesteia şi cu activitatea depusă de avocat, ţinând cont de toate circumstanţele cauzei.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând instanţei respingerea apărărilor formulate de intimată ca neîntemeiate.

A susţinut recurenta că, deşi a arătat motivat că nu există pericolul ca Societatea să-şi diminueze sau să-şi golească patrimoniul până la efectuarea executării silite, instituirea sechestrului asigurător fiind nejustificată, intimata nu combate sub nicio formă acest considerent, raportând temeinicia măsurii dispuse de "relaţiile contractuale desfăşurate cu parteneri ce se încadrează în noţiunea de societăţi fantomă".

În cadrul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 19.12.2016, organele fiscale nu au arătat/demonstrat că în privinţa recurentei-reclamante ar exista cea mai mica suspiciune în legătură cu eventualul pericol de a se sustrage, de a ascunde ori de risipire a patrimoniul, în vederea periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării eventualelor obligaţii fiscale ce vor fi stabilite.

De altfel, organele fiscale au arătat că decizia atacată se întemeiază în totalitate pe simpla suspiciune că Societatea ar fi desfăşurat activităţi ilicite care ar fi generat un posibil prejudiciu bugetului statului în cuantum de 2.665.073 RON (1.559.0444 RON TVA de plată şi 1.066.029 RON impozit pe profit), fără a fi constatat un pericol concret şi obiectiv, extrinsec faptelor controlate.

Susţine recurenta-reclamantă că, în considerarea art. 213 Codul de procedură fiscală, intimata era obligată să emită o decizie de instituire a măsurilor asigurătorii care să fie motivată, sub sancţiunea nulităţii, însă acest lucru nu s-a întâmplat, intimata nereuşind în cadrul întâmpinării să combată cu succes susţinerile Societăţii referitoare la nemotivare.

Au fost reluate în conţinutul răspunsului la întâmpinare celelalte argumente regăsite în criticile inserate în recursul declarat în cauză de către recurenta-reclamantă, fapt pentru care nu au mai fost redate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine caracterul fondat al recursului declarat în cauză, pentru considerentele expuse în continuare:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Măsura sechestrului asigurător instituită asupra recurentei-reclamante prin decizia nr. x/19.12.2016 a fost justificată de organul fiscal competent care a dispus emiterea acestui act administrativ pe împrejurarea rezultată din identificarea unor acte sau fapte care pot constitui infracţiuni de evaziune fiscală şi care urmau a fi aduse la cunoştinţa organelor de cercetare penală. În cuprinsul întâmpinării depuse de către intimata-pârâtă ANAF în cursul judecăţii în recurs, s-a arătat că instituirea măsurilor asigurătorii asupra Societăţii A. Bucureşti S.R.L. a fost urmată de sesizarea penală formulată asupra societăţii recurente, fiind, astfel, incidente dispoziţiile art. 213 alin. (8) C. procedură fiscală, normă legală care, la data emiterii deciziei contestate în cauză, prevedea următoarele:

"(P)rin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare.".

În referire la Societatea A., intimata-pârâtă ANAF susţine că a sesizat organele de urmărire penală la data de 26.05.2017, prin completarea sesizării anterioare, cu nr. x/30.09.2015, ce viza alte societăţi, pentru fapte prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 29 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Această adresă de sesizare, depusă la dosarul de recurs, nu poartă nicio menţiune referitoare la înregistrarea respectivului înscris la organul de urmărire penală. De altfel, niciuna dintre părţile litigante nu au arătat care este stadiul dosarului de urmărire penală în cadrul căruia se derulează cercetări asupra faptelor imputate contribuabilului A..Tot cu privire la conduita procesuală a organului fiscal, se reţine că acesta a omis a aduce la cunoştinţa judecătorului fondului împrejurarea că a formulat o sesizare penală asupra reclamantei, în condiţiile în care, potrivit susţinerilor sale din întâmpinarea depusă în recurs, această sesizare a fost anterioară pronunţării sentinţei atacate în cauză.

Instituirea sechestrului asigurător reprezintă o măsură cu un caracter excepţional, fiind astfel calificată chiar prin prevederile art. 213 alin. (2) C. procedură fiscală, putând fi dispusă în ipotezele arătate strict de norma legală, respectiv atunci când există pericolul ca bunurile mobile şi/sau imobile ale debitorului să fie sustrase, ascunse ori risipite, fiind, astfel, periclitată sau îngreunată în mod considerabil colectarea.

Caracterul excepţional al măsurii sechestrului asigurător reclamă verificarea indiciilor arătate în motivarea actului administrativ contestat, din care să reiasă iminenţa pericolului de risipire a bunurilor debitorului, numai în aceste condiţii putând fi legală măsura de indisponibilizare a bunurilor debitorului.

În doctrină şi practica judiciară s-a decelat cerinţa ca pericolul ce justifică luarea măsurilor asigurătorii să rezulte atât din elemente de fapt care compun comportamentul fiscal considerat necorespunzător prevederilor legale în materie fiscală, cât şi din alte împrejurări ce reliefează o conduită voliţională de diminuare a patrimoniului, în scopul îngreunării colectării obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat.

Chiar în situaţia în care, de principiu, evidenţierea, de către organul fiscal, a unor operaţiuni economice nereale ale contribuabilului, poate contura existenţa unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a bunurilor acestuia, îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 213 alin. (2) C. procedură fiscală reclamă analizarea, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, şi a altor împrejurări ce relevă iminenţa diminuării patrimoniului, fapt de natură a periclita plata datoriilor fiscale.

În situaţia de faţă, se remarcă o inconsecvenţă a organului fiscal, manifestată prin aceea că, instituind măsura sechestrului asigurător, grefată pe identificarea unor acte sau fapte care, în accepţiunea administraţiei de specialitate, puteau constitui infracţiuni de evaziune fiscală, ce urmau a fi aduse la cunoştinţa organelor de cercetare penală, intimata-pârâtă a întârziat nejustificat exercitarea unei astfel de sesizări penale, fără a se cunoaşte, până la acest moment, dacă acest demers a fost înregistrat corespunzător şi, în consecinţă, care este stadiul cercetărilor în dosarul penal, iar o decizie de impunere fiscală nu a fost emisă în cauză.

Pericolul invocat, rezultat din înseşi faptele descrise ca fiind cauzatoare ale unui prejudiciu produs bugetului de stat, este, astfel, infirmat prin neemiterea titlului de creanţă şi, în final, prin ridicarea măsurii sechestrului, în raport de împlinirea termenului prevăzut de lege până la care era obligatorie emiterea deciziei de impunere în cauză.

Mai mult decât atât, acest pericol iminent, care, în accepţiunea primei instanţe, transpare din comportamentul fiscal al recurentei-reclamante, considerat a fi fraudulos, în referire la tranzacţiile exemplificate în decizia de instituire a măsurii sechestrului asigurător, pare insuficient conturat în raport de aspectele de bună-credinţă pe care le-a prezentat contribuabilul în reliefarea conduitei sale fiscale, constând în lipsa datoriilor fiscale, volumul mare de operaţiuni economice derulate în desfăşurarea activităţilor sale curente şi prezentarea, în acest sens, a unei scrisori de bonitate din partea unei instituţii bancare, înregistrarea corespunzătoare în gestiunea societăţii a bunurilor achiziţionate de la furnizorii cărora li s-au pretins nereguli în respectarea legislaţiei fiscale. Nu în ultimul rând, este de observat faptul că măsura sechestrului asigurător a fost instituită, în procent covârşitor, asupra maşinilor-unelte, utilajelor, materiilor prime şi materialelor, precum şi asupra altor bunuri mobile şi imobile ce deservesc activitatea care constituie principala sursă de venit. Or, cu privire la aceste bunuri, nu s-a făcut nicio referire, de către organul fiscal, asupra unor presupuse intenţii de valorificare a lor, în scopul îngreunării colectării obligaţiilor fiscale, fiind relevată continuarea activităţii societăţii în toată perioada premergătoare dispunerii măsurii contestate în cauză şi ulterior, până în prezent.

Cât priveşte incidenţa art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, se reţine că, supus controlului de constituţionalitate, acest text legal a fost declarat neconstituţional, prin Decizia CCR nr. 581/2019, iar la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial (21.01.2020), norma de drept declarată neconstituţională şi-a încetat efectele juridice.

Din toate aceste argumente se reţine, astfel, că motivarea organului fiscal din decizia de instituire a măsurii sechestrului asigurător nu concordă cu situaţia faptică ce caracterizează starea de pericol, raportat la împrejurarea că nu s-a dovedit existenţa unui dosar penal în care să fie cercetate faptele imputate contribuabilului A., că nu mai subzistă temeiul de drept al menţinerii măsurii sechestrului asigurător în funcţie de incidenţa unei sesizări penale, precum şi faptul că, în afara acestor elemente, împrejurările din care să rezulte inevitabila primejdie ce ar conduce la periclitarea sau îngreunarea colectării obligaţiilor fiscale nu au fost confirmate în calea controlului judiciar, astfel că nu se poate vorbi despre o măsură valabil instituită, sancţiunea fiind cea a anulării, pentru neîndeplinirea condiţiilor cerute de art. 213 alin. (2) C. procedură fiscală.

2. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele anterior arătate, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. -BUCURESTI S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3203 din data de 18 septembrie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 25 octombrie 2017, va casa sentinţa recurată şi încheierea de îndreptare a erorii materiale şi, rejudecând cauza, va admite cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi va anula decizia de instituire a măsurii sechestrului asigurător nr. x/19.12.2016 emisă de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. -BUCURESTI S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3203 din data de 18 septembrie 2017 şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 octombrie 2017, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată nr. 3203 din data de 18 septembrie 2017 aşa cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 25 octombrie 2017 şi, în rejudecare:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. -BUCURESTI S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională Antifraudă Fiscală -Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti.

Anulează decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.12.2016 emisă de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2020.