Plaintiff's appeal against dismissal of disciplinary complaint inadmissible under Law No. 317/2004.

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, B., C. şi D., anularea Rezoluţiei de clasare nr. x/2016 emisă la data de 15.09.2016 emisă de către Inspecţia Judiciară şi continuarea procedurii disciplinare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1031 din 23 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, B., C. şi D., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

După o succintă prezentare a contextului factual care a dus la promovarea prezentului litigiu, recurentul-reclamant a adus o serie de critici sentinţei atacate, apreciind că este nelegală.

Sub un prim aspect, recurentul a arătat că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi dreptul său la apărare.

Astfel, potrivit textului de lege anterior menţionat, este obligatorie depunerea la dosarul cauzei a documentaţiei care a stat la baza emiterii actului atacat, un exemplar al acesteia comunicându-se părţii adverse de către instanţa de judecată. În speţă însă, o atare comunicare s-a făcut în mod direct de către Inspecţia Judiciară şi, faţă de modalitatea de comunicare, întrucât înscrisurile nu au fost în prealabil verificate pentru conformitate de către instanţa de judecată, recurentul susţine că pârâta i-a comunicat o documentaţie "trunchiată, parţial substituită cu chestiuni străine cauzei". Mai susţine că a adus la cunoştinţa instanţei aceste aspecte la termenul de judecată din 23.03.2017, solicitând comunicarea documentaţiei complete şi acordarea unui termen pentru a avea posibilitatea să o studieze, însă, prima instanţă, în mod nelegal, i-a respins cererea. Procedând astfel, instanţa i-a încălcat dreptul de a-şi preciza acţiunea în funcţie de conţinutul documentaţiei. Totodată, mai arată recurentul, soluţia de respingere a acestei cereri nu este motivată, instanţa nereferindu-se în niciun fel la aspectele pe care le-a invocat în legătură cu faptul că documentaţia este incompletă. La acelaşi termen, recurentul susţine că a mai învederat instanţei împrejurarea că nu a avut suficient timp pentru examinarea documentaţiei deja comunicată, solicitând să i se acorde timpul necesar examinării acesteia. Or, asupra acestei cereri de amânare instanţa nu s-a pronunţat, încălcând nu numai obligaţia motivării, ci şi dreptul său la apărare şi la susţinerea cauzei, precum şi dispoziţiile art. 222 C. proc. civ.

În continuare, recurentul a arătat că prima instanţă a respins în mod nelegal şi celelalte cereri ale sale (administrarea probei cu interogatoriul pârâţilor; depunerea de către Serviciul Român de Informaţii a borderourilor de expediere a corespondenţei dintre Curtea de Apel Cluj şi Inspecţia Judiciară; depunerea la dosarul cauzei a înregistrărilor video de la sediul Curţii de Apel Cluj aferente zilei de 15 mai 2016), deşi, în opinia sa, aceste probe erau şi sunt utile în dovedirea substituirii. De asemenea, prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra cererii de probe constând în verificarea transmiterilor pe fax de la Curtea de Apel Cluj către Inspecţia Judiciară, încălcându-şi o obligaţie legală.

Prin respingerea cererilor în probaţiune ca nefiind utile cauzei, prima instanţă i-a încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 din CEDO) şi la apărare. Prin urmare, a susţinut recurentul, prima instanţă nu a examinat pretenţiile sale în niciun fel, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

A mai criticat recurentul şi reţinerea instanţei potrivit căreia, un indiciu în sensul netemeiniciei plângerii este "modalitatea de redactare a sesizării ... şi a cererii de chemare în judecată". În acest sens, recurentul a susţinut că, la momentul întocmirii plângerii, nu cunoştea cuprinsul reclamaţiei formulate împotriva sa, modalitatea de redactare fiind influenţată de acest fapt, iar dacă instanţa avea nelămuriri trebuia să îi ceară precizări sub acest aspect şi să îl pună în discuţia părţilor, ceea ce nu a făcut, încălcând principiul contradictorialităţii.

În plus, din modul în care a procedat, recurentul consideră că instanţa a fost lipsită de imparţialitate, conduita sa fiind de evitare a oricăror investigaţii derulată de inspecţie.

Sub un ultim aspect, recurentul a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 2 alin. (2) lit. a), art. 7 şi art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, întrucât, în opinia sa, în cauză nu au fost efectuate niciun fel de verificări, nu au fost analizate probele pe care le-a propus şi că se impuneau cel puţin verificările care rezultă din probele solicitate în faţa inspecţiei şi apoi a instanţei.

În fine, a mai arătat recurentul, în măsura în care în documentaţia care a stat la baza emiterii actului atacat se găseşte vreo poziţie exprimată de către Curtea de Apel Cluj, a fost încălcat art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, care prevede expres că numai inspectorii judiciari pot face verificări.

4. Apărările intimatei-pârâte

Prin întâmpinarea formulată, intimata Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 6 din C. proc. civ., invocate de recurent prin memoriul de recurs, nu se confirmă, motivul de casare prevăzut de pct. 5 este indicat generic fără a fi dezvoltat în vreun fel, iar motivul de casare prevăzut de pct. 8 nu este întemeiat, hotărârea atacată fiind pronunţată cu respectarea normelor de drept material incidente cauzei.

Astfel, intimata a arătat că:

- în mod corect s-a reţinut prin sentinţa recurată că, prin intermediul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a făcut altceva decât să reia conţinutul sesizării adresate Inspecţiei Judiciare, neprezentând critici concrete referitoare la aspectele de fapt şi de drept reţinute de Inspecţia Judiciară în cadrul rezoluţiei de clasare dispuse la data de 15.09.2016;

- în mod justificat instanţa de fond a constatat, referitor la săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, constând în manifestări care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, că reclamantul nu a prezentat argumente şi împrejurări obiective din care să se deducă existenţa unor indicii cu privire la săvârşirea de către pârâţii D., B. şi C. a faptei de substituire a sesizării formulate de pârâtul D., astfel încât să existe baza factuală şi legală pentru a se dispune începerea cercetării disciplinare prealabile;

- în mod just s-a reţinut că atitudinea subiectivă a reclamantului cu privire la sesizarea formulată împotriva sa de pârâtul D. nu este suficientă pentru a se constitui într-un indiciu cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare din partea acestuia din urmă, împreună cu pârâţii B. şi C.;

- cu privire la aspectul invocat de către reclamant, respectiv trimiterea făcută de acesta la o informaţie apărută pe un site local de ştiri (www.x.ro) în care se menţionează că presupusa agresiune fizică reclamată de pârâtul D. ar fi avut loc în data de 15.05.2016, instanţa de fond în mod corect a apreciat că publicarea unei ştiri în care este menţionată o altă dată decât cea indicată de pârâtul D. în propria sesizare nu constituie un indiciu în săvârşirea faptei de substituire a sesizării formulate la data de 16.05.2016, întrucât nu se cunosc împrejurările în care autorul ştirii a intrat în posesia acestei informaţii şi identitatea persoanei care i-a adus la cunoştinţă producerea evenimentului, pentru a se putea aprecia asupra acurateţei acestei relatări.

În consecinţă, instanţa de fond a constatat că în mod legal a reţinut Inspecţia Judiciară că nu există indicii cu privire la săvârşirea de către pârâţii D., B. şi C. a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, instanţa de fond a reţinut în mod corect că petiţionarul nu a indicat în cuprinsul sesizării nicio normă care să fi fost încălcată de magistraţii judecători împotriva cărora s-a formulat sesizarea, iar reclamantul nu a prezentat argumente care să combată această constatare.

Prin urmare, în opinia intimatei, rezoluţia de clasare emisă la data de 15.09.2016, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 în dosarul nr. x/2016, constată legal şi temeinic faptul că nu există indicii care să releve comiterea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi t) din Legea nr. 303/2004, de către magistraţii ce au făcut obiectul verificărilor prealabile.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimatei şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu examinarea legalităţii Rezoluţiei emise de Inspecţia Judiciară la data de 15 septembrie 2016 în dosarul nr. x/2016, prin care s-a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, clasarea sesizării acesteia privind aspectele semnalate.

Prin raportare la dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., se reţine că, în şedinţa Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 13 februarie 2017, s-a stabilit, cu titlu de principiu, că rezoluţia de clasare a sesizării pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcţia de Inspecţie Judiciară în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, poate fi contestată, în faţa instanţei de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

La adoptarea acestei soluţii s-a avut în vedere aplicarea principiului prevăzut de art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecata pricinilor potrivit dispoziţiilor edictate pentru instituţia juridică asemănătoare (cea mai apropiată), în speţă a regimului juridic aplicabil acţiunii exercitate împotriva rezoluţiei de respingere a sesizării [art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată]. Aplicarea art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. reprezintă o concretizare a principiului "ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet" (unde există aceeaşi raţiune, soluţia trebuie să fie identică).

De asemenea, prin Soluţia de principiu adoptată la data de 9 octombrie 2017, în şedinţa judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că:

"În ipoteza în care contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcţia de Inspecţie Judiciară în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, a fost soluţionată pe fond de prima instanţă prin prisma dispoziţiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil."

Această interpretare a fost generată de împrejurarea că dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 nu pot fi aplicate parţial, doar în ceea ce priveşte aspectele legate de îndeplinirea procedurii prealabile şi ignorate în privinţa altor aspecte procedurale, precum regimul căilor de atac, o astfel de situaţie putând duce la aplicarea unei lex tertia, prin aplicarea concomitentă a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 şi ale Legii nr. 317/2004.

Aşadar, prin Soluţia de principiu adoptată la 9 octombrie 2017, s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 47 alin. (6) - (7) şi în ceea ce priveşte procedura de contestare a rezoluţiilor de clasare şi regimul căii de atac formulate împotriva hotărârii instanţei de fond, aceste prevederi stabilind că: (6) Soluţiile pe care le poate pronunţa secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti sunt: a) respingerea contestaţiei; b) admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-şef şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. (7) Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă."

Astfel, având în vedere soluţia de principiu adoptată, de aplicare prin analogie a prevederilor legale sus-enunţate, dar şi dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată că sentinţa civilă nr. 1031 din 23 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost soluţionată pe fond contestaţia formulată de reclamantul A. împotriva rezoluţiei din data de 15.09.2016 de clasare a sesizării ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 este definitivă (irevocabilă, în formularea Legii nr. 317/2004). În acest sens, trebuie menţionat că, potrivit art. 8 din Legea nr. 76/2012, "De la data intrării în vigoare a C. proc. civ., referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească "definitivă şi irevocabilă" sau, după caz, "irevocabilă" se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească "definitivă".

Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege".

Prevederile art. 634 alin. (1) din C. proc. civ. arată că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului".

În prezenta cauză, recurentul a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispoziţiilor menţionate, este definitivă.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că recurentul nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinţei atacate, care nu face parte din categoria celor supuse recursului, având caracter definitiv.

Cât priveşte solicitarea recurentului-reclamant de comunicare a componenţei nominale a completului de judecată, în vederea posibilei formulări a unei cereri de recuzare, Înalta Curte nu a dat curs acestei solicitări, având în vedere că părţile sunt ţinute de obligaţia de a urmări desfăşurarea procesului şi că partea avea posibilitatea de a se informa asupra componenţei completului, în timpul scurs de la repartizarea aleatorie a dosarului în cadrul SCAF şi până la termenul ultim acordat în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii recursului invocată din oficiu şi va respinge recursul formulat de reclamant, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1031 din 23 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2020.