VAT exemption for exports denied where goods delivered domestically to intermediaries fail statutory transfer and export requirements

Şedinţa publică din data de 29 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Industria Sârmei Câmpia Turzii S.A. (anterior, A. S.A.) a chemat în judecată pe pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând: în principal, anularea Deciziei nr. 4/13.01.2015, desfiinţarea parţială a Deciziei de impunere nr. x/09.11.2009 şi a Raportul de Inspecţie fiscală nr. x/09.11.2009, în ceea ce priveşte stabilirea unor sume suplimentare de plată în cuantum total de 19.084.860 RON, reprezentând TVA în cuantum de 8.230.588 RON, majorări de întârziere în cuantum de 10.707.845 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 146.427 RON; în subsidiar, anularea parţială a Deciziei de soluţionare şi desfiinţarea parţială a deciziei de impunere, în partea privitoare la majorările de întârziere.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2201 din 09 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Industria Sârmei Câmpia Turzii S.A. (denumită anterior A. S.A.) - în reorganizare judiciară, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs, în termen, reclamanta Industria Sârmei Câmpia Turzii S.A. - prin administrator judiciar "B." S.P.R.L., invocând, în drept, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Sus-numita a invocat, în esenţă, faptul că instanţa de fond ar fi interpretat eronat termenul "livrare" utilizat de societatea comercială reclamantă, în contractele încheiate cu societăţile afiliate, considerându-se că bunurile au fost livrate la poarta fabricii către acestea din urmă. Tot eronat califică organele fiscale ca fiind "livrare" ridicarea bunurilor de către societăţile C. de la poarta fabricii, concluzionând că, în fapt, bunurile ar fi fost livrate de la reclamantă către societăţile înregistrate în România. În acest fel, în opinia recurentei, instanţa de fond ar fi analizat în mod eronat situaţia de fapt, doar din perspectiva relaţiilor între societăţile C. (societăţi înregistrate în România), pe de o parte şi reclamanta, respectiv societăţile afiliate, pe de altă parte, concluzionând în mod greşit că societăţile C. nu acţionau nici în contul recurentei şi nici în contul societăţilor afiliate, contrar tezei susţinută de reclamantă în sensul că societăţile C. acţionau în contul beneficiarului final.

Prin urmare, în opinia recurentei, instanţa de fond ar fi analizat întrunirea condiţiilor pentru o ipoteză eronată, alta decât cea susţinută, confundându-se starea de fapt, astfel încât întregul probatoriu administrat în dosarul cauzei n-ar fi fost analizat din perspectiva stării de fapt susţinută de reclamantă

O altă critică vizează faptul că prima instanţă ar fi refuzat să administreze în mod nemijlocit probe pentru a verifica relaţiile pe care le aveau societăţile C. cu beneficiarii finali şi nu ar fi aplicat prevederile legale incidente în mod corespunzător, interpretând Codul fiscal exclusiv din perspectiva limitată a Ordinului nr. 1846/2003. În acest context, arată recurenta că instanţa de fond a respins succesiv majoritatea cererilor reclamantei de completare a probelor cu documente ce se pot găsi la celelalte societăţi, de exemplu solicitarea formulată în temeiul art. 297 C. proc. civ. de a se comunica documentele deţinute de Societatea C. S.R.L.; se critică şi faptul că prima instanţă a respins şi solicitarea ca expertiza încuviinţată să aibă în vedere şi documentele contabile ale celor 6 societăţi C., precum şi alte înscrisuri deţinute de terţi, prin această modalitate de administrare a probelor încălcându-se principiul nemijlocirii, al contradictorialităţii şi al egalităţii armelor, întrucât judecătorul nu a avut posibilitatea analizei directe a documentelor observate de inspectorii fiscali astfel că, în opinia recurentei, se impune rejudecarea cauzei în fond, cu suplimentarea probatoriului conform numeroaselor solicitări formulate în primă instanţă.

Un alt motiv de recurs vizează modul în care prima instanţă a interpretat prevederile Codul fiscal, prin raportare şi limitându-le la cele ale Ordinului nr. 1846/2003; în opinia recurentei, chiar dacă se considera că există mai multe transferuri ale dreptului de a dispune de bun ca un proprietar, transportul bunurilor peste graniţă este alocat primei livrări, de la D. la societăţile C., fapt ce ar determina verificarea condiţiei impuse de dispoziţiile fiscale incidente pentru scutirea de TVA.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele- pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au formulat întâmpinări cu privire la recurs, prin care, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea acestuia.

În esenţă, ambele intimate-pârâte au arătat că, neexistând contracte şi nici alte relaţii comerciale între producător (D.) si exportatori (cele şase firme din România), operaţiunile efectuate de reclamantă nu se încadrează nici la alin. (3) şi (4) al art. 2 din Ordinul nr. 1846/2003; astfel, susţin intimatele, este evident că, prin modul de derulare a vânzărilor către cele trei firme afiliate, societatea comercială în cauză nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de legislaţia fiscală pentru a beneficia de scutirea de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere. Pe de altă parte, din cele prezentate atât în raportul de inspecţie fiscală cât şi în raportul de expertiză depus la dosarul cauzei, reclamanta nu a emis facturi către cele 6 societăţi şi nici nu a încheiat contracte cu acestea.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin Rezoluţia din 16 noiembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, la data de 7 februarie 2020, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Având în vedere conţinutul criticilor ce fac obiectul celor două motive de casare invocate de către recurentă, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6. C. proc. civ.. În cadrul aceleiaşi critici, recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, dar acest text de lege nu reglementează un motiv de casare distinct (ci prevede soluţiile instanţei de recurs în materia contenciosului administrativ, în caz de admitere a căii de atac), astfel că nu va fi analizat ca atare.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat susţineri de maximă generalitate sau care nu pot fi încadrate în motivul de casare analizat; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanţa sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurenta face trimitere doar la modalitatea de apreciere a probelor şi cum aceste probe trebuiau interpretate şi coroborate între ele, la decizia primei instanţe privind respingerea unor probe sau a unor cereri de completare a probelor, la modul în care judecătorul a reţinut situaţia de fapt, declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată; or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanţa de recurs este ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, nemulţumirea recurentei, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi preluat susţinerile părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale şi respingând fără temei cererile justificate ale recurentei, împrejurare ce ar echivala cu o pretinsă încălcare a principiului nemijlocirii şi al rolului activ pe care trebuie să îl aibă judecătorul; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate în cauză au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptată şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare de către instanţa de fond a principiului nemijlocirii, acest principiu presupune obligaţia instanţei de a administra probele ex propriis sensibus, presupunând ca probele să fie cercetate de către instanţa care pronunţă soluţia finală în cauză, iar nu de către o instanţă diferită, tocmai pentru ca aceasta să le perceapă în mod direct, formându-şi convingerea în acest mod. În acest sens, art. 16 C. proc. civ. dispune că probele se administrează de către instanţa care judecată procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel, iar, potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, dacă legea nu dispune altfel. Nemulţumirile reclamantei referitoare la modul în care prima instanţă a înţeles să administreze sau să nu încuviinţeze anumite probe ce, în opinia subiectivă a recurentei, ar fi fost importante, nu presupune încălcarea principiului nemijlocirii şi nu atrage incidenţa în cauză a motivului de casare analizat, ci sunt evidente aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate pe calea recursului.

Nu se pot reţine ca fiind de natură să atragă în cauză incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nici susţinerile referitoare la pretinsa încălcare de către instanţă a rolului său activ, o astfel de susţinere neavând nicio legătură cu nemotivarea ori cu motivarea deficitară a unei hotărâri judecătoreşti, ridicând cel mult problema incidenţei unui alt motiv de reformare.

În legătură cu acest aspect, se impune a se preciza doar că judecătorul, în exercitarea rolului său activ, este în drept să le ceară părţilor din proces să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, dar acest rol activ nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate ce guvernează procesul civil, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului. Nemulţumirea recurentei legată de faptul că instanţa de fond ar fi respins anumite cereri privind dovezile administrate în cauză sau nu ar fi avut iniţiativa solicitării unor înscrisuri, câtă vreme judecătorul a considerat că şi-a întregit convingerea asupra situaţiei de fapt şi a soluţiei pe care urma să o pronunţe, nu probează încălcarea principiului rolului său activ, cu atât mai mult cu cât reclamanta a fost permanent reprezentată de avocat, în primul grad de jurisdicţie.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În continuare, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către reclamantă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât instanţa a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată.

Astfel, din perspectiva situaţiei de fapt, se reţine că, prin decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/09.11.2009, decizie emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (ANAF - DGAMC), au fost stabilite în sarcina de plată a reclamantei societatea A. S.A. (în prezent Industria Sârmei Câmpia Turzii SA) sumele de 8.230.588 RON, taxă pe valoare adăugată aferentă perioadei 01.01.2005 - 31.12.2007 corespunzător unei baze impozabile stabilite suplimentar de 43.318.884 RON, şi de 10.854.272 RON, accesorii fiscale aferente perioadei 25.02.2005 - 30.09.2009, din care 10.707.845 RON majorări de întârziere şi 146.427 RON penalităţi de întârziere.

În motivarea acestui act administrativ-fiscal, în esenţă, s-a arătat că suma de 8.230.588 RON reprezintă TVA suplimentară, aferentă facturilor fiscale emise către persoane juridice afiliate, nerezidente, pentru care bunurile nu au părăsit teritoriul României, fiind livrate următoarelor societăţi: S.C. C. S.R.L. Bucureşti, S.C. E. S.R.L. Timişoara, S.C. F. S.R.L. Bucureşti, S.C. G. S.R.L. Gura Humorului, S.C. H. S.R.L. Bucureşti, S.C. I. S.R.L. Turda, iar reclamanta nu a putut prezenta documente justificative pentru aplicarea scutirii cu drept de deducere a TVA pe perioada 2005 - 2006. .

În acest context, organele de inspecţie fiscală au constatat că pentru 1550 facturi fiscale emise de reclamantă către societăţile afiliate externe în perioada 2005 - 2006, pentru bunuri care au fost livrate societăţilor comerciale din România, aceasta nu justifică scutirea de taxă pe valoarea adăugată cu documentele prevăzute de art. 2 alin. (1), (2), (3) şi 4 şi art. 4 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1846/2003.

La baza emiterii deciziei de impunere menţionate a stat raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.11.2009 emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/09.11.2009 a fost respinsă prin Decizia nr. 4/13.01.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, astfel că reclamanta s-a adresat cu o acţiune în contencios administrativ instanţei, care a a respins contestaţia, în condiţiile expuse în preambulul prezentei decizii.

În susţinerea motivului de casare ce face obiectul prezentei analize, recurenta arată modul pretins greşit în care prima instanţă ar fi interpretat prevederile Codul fiscal, prin raportare şi limitându-le doar la dispoziţiile Ordinului nr. 1846/2003; în opinia recurentei, interpretarea instanţei (în sensul existenţei a două transferuri de la D./Societăţi Afiliate la Societăţile C. şi de la Societăţile C. la Beneficiarul final extern) porneşte de la o analiză insuficientă a situaţiei de fapt şi nu are în vedere o verificare a identităţii persoanei abilitate să dispună de bun ca un proprietar de fapt întrucât ar fi existat un singur transfer al dreptului de a dispune de bunuri de la reclamantă la beneficiarul final extern, fapt ce ar conduce la concluzia îndeplinirii celei de a doua condiţii impusă de art. 143 Codul fiscal, pentru deducerea TVA.

Aceste susţineri sunt nefondate, iar concluzia judecătorului de fond este corectă şi în acord cu ansamblul probelor administrate şi cu dispoziţiile legale incidente.

Se impune a se preciza mai întâi că, potrivit prevederilor art. 143 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, sunt scutite de taxă pe valoarea adăugată livrările de bunuri expediate sau transportate în afara ţării, de către furnizor sau de altă persoană în contul său. Pe de altă parte, prin OMFP nr. 1846/2003 pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a scutirilor de taxă pe valoarea adăugată pentru exporturi şi alte operaţiuni similare, pentru transportul internaţional şi pentru operaţiunile legate de traficul internaţional de bunuri, prevăzute la art. 143 alin. (1) şi la art. 144 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, au fost stabilite documentele necesare pentru a justifica scutirea de taxă pe valoarea adăugată, aceste dispoziţii fiind susceptibile de o strictă interpretare şi aplicare.

Din analiza înscrisurilor administrate in cauză si a probei cu expertiza de specialitate, instanţa de fond a reţinut în prezenta cauză în mod corect că decizia de vânzare în afara ţării nu aparţinea furnizorului (reclamanta-recurentă) sau cumpărătorului care nu era stabilit în România (societăţile afiliate - J., K. si L.), ci unui terţ, respectiv societăţilor E. S.R.L., F. S.R.L., C. S.R.L. Bucureşti, G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., care achiziţionau bunurile de la societăţile afiliate, în timp ce livrarea bunurilor de către furnizor si societăţile afiliate nu se făcea in străinătate, ci în România; însăşi reclamanta arăta că preda bunurile la poarta fabricii societăţilor din România, către care J., K. şi L. vindeau marfa cumpărata de la reclamanta.

În aceste condiţii, este cert ca expedierea sau transportul bunurilor in afara ţării nu se efectua direct nici de furnizor (A. S.A., în prezent Industria Sârmei Câmpia Turzii S.A.), nici de cumpărătorul care nu era stabilit in România (societăţile afiliate - J., K. şi L.), în sensul art. 143 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 571/2003. În afara reiterării aceloraşi argumente ca în faţa instanţei de fond şi a afirmaţiei în sensul că prima instanţă ar fi reţinut în mod greşit situaţia de fapt reală, recurenta-reclamantă nu a reuşit să dovedească în niciun fel faptul că, în situaţia de faţă, în ciuda tuturor acestor operaţiuni comerciale, ar fi fost vorba, de fapt, de un singur transfer şi nu a administrat nicio nouă probă de natură să dovedească contrariul celor reţinute de instanţa de fond.

Dimpotrivă, şi instanţa de reformare apreciază că este lipsită de pertinenţă apărarea reclamantei privind amânarea, potrivit contractelor încheiate, a transferului dreptului de proprietate, cu mai multe zile, de la furnizor la societatea afiliată şi de la aceasta la societatea cumpărătoare din România, spre a argumenta că, la data părăsirii teritoriului naţional, bunul s-ar fi aflat încă în patrimoniul său ca drept de proprietate. În acord cu dispoziţiile articolului 134 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, "Faptul generator al taxei intervine şi taxa devine exigibilă, la data livrării de bunuri sau la data prestării de servicii, cu excepţiile prevăzute în prezentul titlu."; ca atare, nu este avut în vedere transferul dreptului de proprietate în formele prevăzute de dreptul naţional aplicabil, ci "livrarea" include orice operaţiune de transfer al unui bun corporal de către o parte care abilitează o altă parte să dispună de acesta în fapt, ca şi cum ar fi proprietarul acelui bun.

În cauza de faţă, aşa cum a aprecitat în mod justificat instanţa de fond, reclamanta însăşi a menţionat în cererea de chemare în judecată faptul că, odată predate bunurile la poarta fabricii, riscurile treceau asupra cumpărătorului, aspect de natură a argumenta că "livrarea bunurilor" în sensul art. 134 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 intervenea odată cu predarea acestora, cu consecinţa exigibilităţii taxei pe valoare adăugată, indiferent de momentul la care se producea, contractual, transferul dreptului de proprietate, raţionamentul curţii de apel fiind, din această perspectivă, corect.

În acelaşi context şi în susţinerea aceluiaşi motiv de reformare a sentinţei, susţine recurenta şi faptul că ar fi îndeplinită şi condiţia transportului peste graniţă, întrucât ar fi existat un singur transfer al dreptului de a dispune de bunuri de la recurentă la beneficiarul final extern, singura condiţie instituită este cea a existenţei unui transport peste graniţă determinat de raportul comercial dintre reclamantă şi beneficiarul final extern; în ipoteza susţinută de către reclamantă, acest lucru ar fi evident, transportul şi expedierea fiind realizate în contul furnizorului de către societăţile afiliate şi în contul beneficiarului final de către societăţile C.. În opinia recurentei, cu toate că prevederile Codul fiscal sunt extrem de clare, legislaţia secundară instituie o serie de limitări ale noţiunii de transport sau expediere în contul unei părţi.

Nici această susţinere nu este de natură a conduce la casarea sentinţei şi a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind evident că, prin modul de derulare a vânzărilor către cele trei firme afiliate, reclamanta nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de legislaţia fiscală pentru a beneficia de scutirea de taxă pe valoarea adăugată cu drept de deducere, câtă vreme, aşa cum am arătat, celelalte condiţii nu au fost îndeplinite. Dimpotrivă, aşa cum a apreciat în mod corect prima instanţă, atitudinea reclamantei a fost una de eludare a colectării acestei taxe pe valoare adăugată, prin participarea la un mecanism ce crea aparenţa existenţei unei cauze de scutire de la plata taxei pe valoare adăugată, recurenta nefiind capabilă să susţină argumente viabile sau să administreze dovezi de natură a induce instanţei de recurs o concluzie diferită de cea la care a ajuns prima instanţă.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În raport de motivele invocate, întrucât recursul nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă Industria Sârmei Câmpia Turzii S.A. - prin administrator judiciar "B." S.P.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2201 din 9 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2020.