VAT deduction rights: refusal based on supplier inactivity without proof of fraud

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 13.01.2017 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 733 din 21.11.2016; anularea deciziei de impunere xnr. 300 din 31.05.2016 şi a raportului de inspecţie fiscală x din 31.05.2016, obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 327 din 19 octombrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. and Developement S.R.L., în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, a dispus anularea Deciziei nr. 733 din 21.11.2016, a deciziei F-CJ nr. 300 din 31.05.2016 şi a raportului x din 31.05.2016 emise de pârâte şi a obligat pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli în sumă de 19.977 RON reprezentând taxă judiciară şi onorariul de avocat.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 327 din 19 octombrie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea primului motiv de recurs, recurentele au susţinut faptul că, în considerentele hotărârii, instanţa a înlăturat în mod expres anumite constatări ale organului de inspecţie, fără a se regăsi în cuprinsul hotărârii considerentele de drept ale concluziilor la care a ajuns curtea de apel, în legătură cu anumite aspecte. S-a mai arătat şi că motivarea instanţei este exprimată strict teoretic şi a înlăturat fără temei concluziile expertizei realizată, motivele reţinute fiind contradictorii si nefondate; simpla enunţare a achiziţiilor, a contractelor, a facturilor nu poate constitui naşterea automata a dreptului de deducere, iar faptul că si prin expertiza încuviinţată de instanţă s-a concluzionat ca nu sunt întrunite condiţiile exercitării dreptului de deducere, dar instanţa a înlăturat aceste concluzii "pentru lipsa ataşării unor acte care sa ateste o legătura directa si imediată intre operaţiunile în amonte ale furnizorului serviciului si operaţiunile in aval, în ansamblul activităţii economice a reclamantei" reprezintă, în opinia recurentelor, o apreciere neconformă a probei de specialitate.

În motivarea criticii întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentele au invocat faptul că instanţa de fond ar fi analizat raportul juridic dedus judecăţii cu încălcarea normelor legale vizând exercitarea dreptului de deducere, norme cuprinse atât în legislaţia interna, în legislaţia comunitara cat si în jurisprudenta CJUE, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a normelor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, iar concluziile expertizei de specialitate efectuată în cauză, care confirmau legalitatea şi corectitudinea constatărilor făcute de către organele fiscale, au fost înlăturate în mod incorect şi nejustificat de către Curtea de apel.

De asemenea, se critică şi modul de acordare a cheltuielilor de judecată, suma la care au fost obligate recurentele fiind, în opinia acestora, exagerat de mare şi nu este motivată corespunzător în hotărârea instanţei, motiv pentru care se solicită, în principal, exonerarea de la această obligaţie a celor două pârâte şi, în subsidiar, reducerea cuantumului acordat, la o suma rezonabilă.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, pe calea căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii în întregime a hotărârii primei instanţe. Arată intimata că nu pot fi primite criticile care privesc faptul că instanţa de fond n-ar fi reţinut corect starea de fapt fiscală, n-ar fi înţeles contextul juridic şi de fapt şi n-ar fi valorizat argumentele expuse în apărare de către fisc; tranşarea unui conflict juridic impune ca magistratul să acorde motivat prevalenţă unor argumente juridice, în detrimentul altora, iar faptul că partea care a pierdut procesul este nemulţumită de această alegere, nu semnifică că hotărârea nu este motivată sau că, aşa cum se afirmă în cauză, aceasta ar conţine motive contradictorii.

În legătură cu invocarea de către părţile adverse a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă a arătat faptul că echipa de inspecţie fiscală nu a făcut dovada vreunei alte stări de fapt fiscale decât cea invocată de societatea comercială, nu s-a probat, cu vreun element concret, faptul că reclamanta ar fi făcut achiziţii din alte surse decât cele menţionate în facturile de achiziţii şi în contabilitatea proprie; această concluzie este cu atât mai importantă cu cât proiectele societăţii A. sunt reale şi au fost predate pe bază de proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, iar starea de fapt fiscală care trebuie să aibă prevalenţă este cea rezultată din documentele justificative puse la dispoziţie de către societate.

II. Hotărârea şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că, în urma inspecţiei fiscale privind activitatea S.C. A. S.R.L. ce a avut ca obiectiv verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, a concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă şi fiscală, verificarea corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu stabilirea bazei de impozitare respectiv a obligaţiilor fiscale aferente, a fost întocmit, la data de 31.05.2016, raportul de inspecţie F-CJ 282.

În conţinutul acestuia, organele fiscale au reţinut că societatea reclamantă a desfăşurat activităţi de comerţ a materialelor de construcţii şi lucrări de construcţii către diverşi clienţi, că au fost facturate lucrări pentru care nu există situaţii de lucrări, materialele de construcţii au fost descărcate pe baza bonurilor de consum, iar lucrările au fost date în subantrepriză/subcontractate altor societăţi care, fie au depus declaraţii că nu au desfăşurat activităţi la sediul social, fie nu au avut angajaţi înregistraţi sau personalul angajat nu avea calificarea corespunzătoare, fie au fost inactive sau dizolvate. În acest context, reconsiderând operaţiunile, organele de control au reţinut că achiziţiile de materiale/servicii nu sunt reale, astfel că societatea ar fi dedus necuvenit cheltuieli, respectiv TVA. Ca urmare, prin Decizia F-CJ 300/31.05.2016 s-au stabilit, în sarcina societăţii reclamante, obligaţii fiscale suplimentare de plată, constând în impozit pe profit, TVA şi accesorii.

Împotriva actelor fiscale enunţate, societatea reclamantă a formulat contestaţie administrativă, iar prin Decizia nr. 733 din 21.11.2016, contestaţia a fost respinsă în considerarea, în esenţă, a faptului că reţinerile organelor de control ar fi corecte, contestatoarea neputând proba că tranzacţiile în discuţie reflectă realitatea, furnizorii/subantreprenorii nu au depus declaraţii informative, nu au declarat lucrările efectuate ori nu pot fi găsiţi, fiind dizolvaţi prin lichidare, radiaţi, astfel că nu mai pot fi verificaţi.

Împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, societatea comercială a formulat prezenta acţiune în contencios administrativ prin care a solicitat anularea tuturor actelor administrative fiscale anterior menţionate, cererea fiind admisă, prin sentinţa recurată.

Examinând hotărârea curţii de apel prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanţă a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată, ceea ce face ca recursul îndreptat împotriva sentinţei să fie nefondat.

Având în vedere conţinutul criticilor ce fac obiectul celor două motive de casare invocate de către recurente, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, invocat de către titularele căii de atac, în cadrul primei critici.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurente, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte au formulat susţineri de maximă generalitate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanţa sau a unor motive străine de natura pricinii. recurentele era ţinute să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurentele fac trimitere doar la modalitatea de soluţionare a raportului juridic dedus judecăţii, de apreciere a probelor (de exemplu, stabilirea situaţiei de fapt prin prisma aprecierii probelor administrate, înlăturarea pretins fără temei a concluziilor raportului de expertiză etc.) şi cum aceste probe trebuiau interpretate şi coroborate între ele, declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată; or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanţa de recurs este ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, nemulţumirea pârâtelor, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale în ceea ce priveşte împrejurarea nerespectării dreptului la apărare al reclamantei, pe parcursul inspecţiei fiscale; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate de către reclamantă au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Pe de altă parte, în cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurentele critică o pretinsă lipsă de analiză sau analiza greşită a probelor administrate de către instanţa de fond, împrejurări ce nu pot fi considerate decât evidente aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, ce nu pot face obiectul criticilor în calea extraordinară de atac a recursului.

De asemenea, se critică împrejurarea pretins eronată a înlăturării de către judecătorul fondului a concluziilor raportului de expertiză efectuată în cauză, motivele acestei măsuri fiind, în opinia recurentelor, contradictorii şi nefondate. Se impune a se reaminti aici faptul că instanţa nu este legată de concluziile din raportul de expertiză, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului ca, de altfel, şi celelalte mijloace de probă însă, pentru a se putea exercita controlul judiciar, este necesar ca soluţia instanţei în această privinţă (primirea sau nu a concluziilor expertului) să fie motivată, mai ales atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe administrate în cauză, instanţa înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reţine, deşi una din părţi a cerut înlăturarea lui. Instanţa este legată, însă, de constatările de fapt ale experţilor, trecute în raportul de expertiză, precum data raportului, indicarea cercetărilor făcute în prezenţa părţilor, a susţinerilor acestora etc. Aceste menţiuni, cuprinse în raportul de expertiză, fac dovadă până la declararea falsului, deci, pentru combaterea lor, este necesară înscrierea în fals, deoarece experţii lucrează în calitate de delegaţi ai instanţei, iar raportul de expertiză are natura juridică a unui înscris autentic.

În prezenta cauză, aprecierea subiectivă a expertului, dincolo de limitele investirii sale, în sensul că "facturile fiscale îndeplinesc doar condiţii formale pentru a fi considerate documente justificative" nu poate fi, în niciun caz considerată o constatare de fapt de natură să lege instanţa, ci o apreciere subiectivă pe care judecătorul fondului, explicit şi implicit, prin considerentele sale, a înlăturat-o în mod justificat.

În consecinţă, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat în întregul său, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În continuare, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurente, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond nici din perspectiva unei pretinse aplicări sau interpretări greşite a normelor de drept material, incidente în cauza prezentă.

O primă critică ce se subsumează acestui motiv de casare vizează pretinsa analiză făcută de instanţa de fond raportului juridic dedus judecăţii cu încălcarea normelor legale vizând exercitarea dreptului de deducere, norme din jurisprudenţa şi legislaţia internă şi europeană; în principal, se critică exercitarea dreptului de deducere în ceea ce priveşte tranzacţiile reclamantei cu S.C. Recupero S.R.L., dar şi cu alte societăţi comerciale, fiind vorba despre contribuabili consideraţi inactivi sau existând suspiciuni asupra realităţii operaţiunilor reflectate în documentele emise.

Susţin recurentele că, atât în practica Înaltei Curţi cât şi în cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice "artificiu" care are drept scop esenţial doar obţinerea unui avantaj fiscal, neavând un conţinut economic real, va fi ignorat, astfel că dreptul de deducere nu va putea fi recunoscut decât în baza unei premise clare şi certe, aceea a realităţii şi valabilităţii tranzacţiilor, fapt ce nu a putut fi probat întrucât furnizorii intimatei-reclamante fie nu mai funcţionează la sediul social, fie nu au depus declaraţii informative de TVA, fie sunt inactivi, dizolvaţi, lichidaţi.

Această critică este, în mod evident, nefondată; în jurisprudenţa sa constantă şi de multă vreme, CJUE a afirmat faptul că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat, dacă nu se probează faptul că persoana în cauză ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de emitentul menţionat sau de un alt operator care intervine în amonte, în lanţul de prestaţii.

Aşa cum a reţinut în mod raţional judecătorul fondului, facturile prezentate de către reclamantă cuprind elementele minime cerute, operaţiunile sunt înregistrate în contabilitate, iar lucrările au fost plătite de beneficiarii acestora prin virament bancar, ceea ce relevă, fără dubiu, realitatea operaţiunilor.

Împrejurări precum faptul că societatea emitentă a facturilor nu a făcut declaraţii sau că nu desfăşoară activitate la sediu, a fost dizolvată sau declarată inactivă, câtă vreme se face dovada înregistrării lucrărilor în evidenţe şi a executării acestora, în lipsa altor probe care să releve rezilierea contractelor, nu pot conduce la concluzia nerealităţii operaţiunilor economice, acest drept fiind recunoscut de art. 178 lit. a)1 din Directiva nr. 2006/112, la nivel comunitar, pentru orice persoană impozabilă care face dovada achitării acestor sume printr-o factură fiscală.

Acest principiu a fost reafirmat în permanenţă şi chiar recent în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; în cauza C-101/2016 - (S.C. Paper Consult S.R.L. împotriva DGRFP Cluj-Napoca) care aduce o altă abordare faţă de cea aplicată de autorităţile fiscale din România cu privire la dreptul de deducere a TVA aferente achiziţiilor de bunuri şi servicii de la furnizori/prestatori al căror cod de TVA este declarat inactiv, a fost reafirmat principiul potrivit căruia, atâta timp cât nu este dovedită frauda fiscală în cadrul unei tranzacţii, persoanei impozabile nu trebuie să i se refuze dreptul de deducere a TVA aferentă unei facturi emisă de un furnizor declarat inactiv, chiar dacă declararea inactivităţii este publică şi uşor accesibilă.

În plus, în cauză, nu se poate aprecia că tranzacţiile ar fi fost artificiale aşa cum susţin recurentele, câtă vreme achiziţiile de bunuri şi lucrări au fost cuprinse în raportările către autorităţile fiscale, prin declaraţiile informative anuale depuse de reclamantă, au fost încheiate contracte, lucrările nu sunt contestate în materialitatea lor, etc.

Nu se poate da eficienţă nici criticii legale de pretins greşita apreciere de către instanţă asupra încălcării dreptului la apărare al reclamantei, câtă vreme nici în recurs, pârâtele nu au făcut dovada unei situaţii contrare a ceea ce a reţinut primul judecător, în sensul că documentele ce atestă pretinsele informaţii deţinute de autoritatea fiscală nu au fost făcute cunoscute în niciun fel reclamantei, neasigurându-i-se accesul la dosarul administrativ. Acest lucru a împietat asupra posibilităţii reclamantei de a-şi construi apărarea, în raport cu elementele existente la dosarul administrativ.

Alegaţiile recurentelor în sensul că analiza instanţei ar fi trebuit să se limiteze doar la a constata dacă reclamanta a avut ocazia de a fi ascultată, nu sunt de natură să răstoarne aprecierile primului judecător, expuse anterior şi nici să demonstreze respectarea de către recurente a tuturor drepturilor procedurale ale reclamantei (atât în faza de inspecţie cât şi în cea a contestaţiei administrative).

Ultima critică ce face obiectul acestui recurs vizează modul pretins nelegal în care instanţa de fond ar fi apreciat asupra cheltuielilor de judecată, considerând recurentele-reclamante că, în mod injust, prin hotărârea pronunţată, judecătorul a evaluat că, raportat la complexitatea cauzei, la durata procesului şi la munca efectiv prestată de avocatul reclamantei, s-ar impune obligarea pârâtelor la plata unor cheltuieli de judecată în sumă de 19.977 RON, cuantumul fiind exagerat de mare şi nefiind motivat corespunzător în conţinutul hotărârii recurate.

Prin Decizia nr. 3/2020 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.(…). În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului"

În consecinţă, această critică nu se încadrează nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., indicat de către recurentele-pârâte, astfel că nu poate face obiectul analizei instanţei de control judiciar, aceasta neputând decât să se rezume la a constata că instanţa de fond, exercitându-şi dreptul suveran de apreciere, a evaluat judicios în sensul că, în raport de valoarea, complexitatea pricinii şi de activitatea desfăşurată în concret de avocatul reclamantei, în condiţiile soluţiei de admitere a acţiunii, părţile adverse datorează cheltuielile de judecată.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În raport de motivele invocate, întrucât recursul nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj -Napoca împotriva sentinţei civile nr. 327/2017 din 19 octombrie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele-pârâte la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L., în cuantum de 2.666,30 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2020.