Appeals against restrictions on public religious services during a state of emergency declared inadmissible for lack of interest due to the lapse of the challenged measures.

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2020 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Afacerilor Interne B., anularea parţială a Ordonanţei militare nr. 2/2020, respectiv anularea alin. (2) al art. 2 al Ordonanţei militare nr. 1/2020, din formularea "Se pot oficia slujbe în lăcaşurile de cult de către slujitorii bisericeşti/religioşi, fără accesul publicului, slujbele putând fi transmise în mass-media sau online" a expresiei "de către slujitorii bisericeşti/religioşi, fără accesul publicului, slujbele putând fi transmise în mass-media sau online" (neavând nicio obiecţie dacă MAI introduce în locul acestei expresii precizări pertinente legate de norme de prevenţie, altele decât împărtăşirea cu linguriţe de unică folosinţă, dezinfectarea icoanelor, restricţionarea arbitrară a numărului de credincioşi etc; s-ar putea introduce o recomandare ca cei ce sunt bolnavi sau purtători ai virusului să se abţină de la a participa la slujbe, sub sancţiunea impusă de stat, sau alte precizări care să ajute la prevenţia virusului, dar să nu impieteze dreptul credinciosului de a participa la slujbe); anularea, în alin. (3) al art. 3 al Ordonanţei militare nr. 1/2020, din formularea "Se pot oficia acte liturgice/religioase cu caracter privat (botez, cununii, înmormântări), la care pot participa maximum 8 persoane, precum şi împărtăşirea credincioşilor bolnavi la spital sau la domiciliul acestora" a expresiei "la care pot participa maximum 8 persoane", alineate introduse prin art. 9 alin. (1), pct. 1 al Ordonanţei militare nr. 2/2020 privind măsuri de prevenire a răspândirii COVID-19.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 41 din 7 aprilie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale formulate de reclamantul A., ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 41 din 7 aprilie 2020, recurentul-reclamant a declarat recurs, solicitând modificarea hotărârii cu privire la respingerea cererii.

Recurentul-pârât a formulat recurs împotriva considerentelor reţinute de prima instanţă, în baza disp. art. 461 alin. (2) C. proc. civ., dar şi recurs incident, întemeiat pe prevederile art. 491 rap. la art. 472 C. proc. civ.

3.1 Recursul reclamantului:

Recurentul reclamant apreciază că, având în vedere solicitările clare pe care le-a formulat în cerere, respectiv pronunţarea unei hotărâri de anulare parţială a Ordonanţei militare nr. 1/2020, modificată prin Ordonanţa militară nr. 2/2020, instanţa, în baza rolului activ şi al dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., era obligată să califice acţiunea, mai ales că ne aflăm într-o etapă de pionierat a contestării ordonanţelor militare, în sensul că nu există o practică statornicită la nivelul ÎCCJ, astfel încât hotărârea pronunţată să producă un efect real, în timp util.

Arată de asemenea, că în analiza calificării acţiunii sale, trebuie plecat de la împrejurarea că măsurile dintr-o ordonanţă militară sunt prin ele însele temporare, vremelnice, cu caracter provizoriu, fără a afecta raporturi juridice sau drepturi şi libertăţi în fondul lor şi, prin similitudine, a apreciat ca deplin aplicabilă şi procedura din dreptul comun.

În continuare, recurentul reclamant, fără să combată argumentele pentru care prima instanţă a respins demersul său procesual ca inadmisibil, menţionează o serie de considerente referitoare la necesitatea derulării ritualurilor bisericeşti în prezenţa credincioşilor şi la modul în care a fost afectată grav libertatea de exprimare religioasă prin excesul de putere al Ministrului de Interne.

În opinia recurentului, aparenţa de drept este îndeplinită în cauză, ordonata militară excedând limitelor consacrate prin Decretul 195/2020 şi totodată, contravenind art. 53 din Constituţia României. De altfel, acest aspect a fost recunoscut chiar de reprezentantul intervenientei "C.", care a afirmat, în mod clar, în faţa instanţei de fond ca Decretul nr. 195/2020 nu restrânge dreptul de manifestare publică a credinţei religioase, fapt ce l-a determinat să solicite instanţei de contencios administrativ completarea decretului.

Cazul grabnic se justifică prin faptul că, în prezent, ne aflăm în perioada cea mai importanta pentru orice creştin-ortodox, respectiv învierea Domnului, orice întârziere lipsind de efect real demersul său judiciar. Aşa cum a motivat deja, administrarea deîndată a tratamentului esenţial pentru viaţa sănătoasă (fizică şi mentală) în Postul Paştilor şi la Slujba de înviere reprezintă temei al urgenţei maxime.

3.2 Recursul pârâtului:

Recurentul pârât a declarat recurs împotriva considerentelor reţinute de prima instanţă, în baza disp. art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În motivarea recursului său a susţinut că deşi instanţa de fond, în mod corect a respins cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale formulată de reclamantul A. ca inadmisibilă, apreciază ca fiind contrare dispoziţiilor procedurale considerentele care susţin admisibilitatea unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 15 în situaţia premisă prevăzută de dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.

Concret, în opinia recurentului, considerentele care susţin soluţia pronunţată în cauză sunt contrare dispoziţiilor procedurale şi date cu aplicarea greşită a legii, întrucât deşi instanţa era ţinută a analiza admisibilitatea cererii de ordonanţă preşedinţială prin raportare strict la temeiul legal invocat de intimatul reclamant, respectiv dispoziţiile art. 997 C. proc. civ. şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta a ales să analizeze admisibilitatea cererii intimatului reclamant şi din perspectiva admisibilităţii unei cereri de suspendare întemeiate pe dispoziţiile speciale ale art. 14-15 din actul normativ anterior menţionat, reţinând, în analiza sa, aplicabilitatea, cu titlu general, a dispoziţiilor art. 15 în litigiile care au ca obiect suspendarea actelor administrative emise pentru aplicarea regimului stării de urgenţă.

Trecând peste acest aspect, toate ordonanţele militare emise de Ministerul Afacerilor Interne în această perioadă, inclusiv Ordonanţa nr. 2/2020 a cărei anulare parţială s-a solicitat, sunt emise pentru aplicarea regimului stării de urgenţă instituită prin Decretul nr. 195/2020, iar în temeiul art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, contrar celor reţinute de instanţa de fond, nu pot fi suspendate de instanţa de contencios administrativ.

Interpretarea instanţei de fond conform căreia în cazul actelor administrative emise pentru aplicarea stării de urgenţă este permisă suspendarea întemeiată pe dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare sunt lipsite de fundament juridic.

Se arată că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea suspendării executării actului administrativ, pentru motivele prevăzute de art. 14, prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot dau în parte, a actului atacat, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Or, atâta timp cât textul de lege conţine o normă de trimitere, cu referire la condiţiile necesar a fi întrunite pentru admisibilitatea unei cereri de suspendare în contencios, la un text de lege inaplicabil litigiului dedus judecăţii în considerarea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din aceeaşi lege, apare evident faptul că nici textul de lege care conţine norma de trimitere nu este aplicabil litigiului.

Mai mult decât atât, de vreme ce legiuitorul a reglementat interdicţia aplicării dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în ceea ce priveşte actele administrative emise în aplicarea stării de urgenţă, text de lege care prevede posibilitatea suspendării până la soluţionarea în fond a cauzei, este lipsită de orice logică elementară o interpretare conform căreia este admisibilă o cerere de suspendare, întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din acelaşi act normativ, text de lege care permite suspendarea executării actului administrativ atacat, pe o perioadă mai lungă, respectiv până la soluţionarea definitivă a cauzei.

3.3 Recursul incident:

Recurentul pârât a formulat şi recurs incident în temeiul prevederilor art. 491 rap. la art. 472 C. proc. civ.

Obiectul criticii îl constituie faptul că prin sentinţa criticată, cererea de anulare parţială a Ordonanţei militare nr. 1/2020, modificată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, însă, recurentul apreciază că prima instanţă, în mod greşit a reţinut că nu se impune analizarea şi pronunţarea, cu prioritate, asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În opinia sa, în mod eronat, instanţa de fond a analizat şi s-a pronunţat, cu prioritate, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, lăsând nesoluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale, deşi aceasta era întemeiată.

Succint arată că partea împotriva căreia era formulată cererea (ministrul afacerilor interne) nu este subiectul pasiv al raportului dedus judecăţii ori persoana faţă de care se poate realiza interesul de care se prevala reclamantul, de vreme ce Ordonanţa militară nr. 1/2020, modificată, a fost elaborată şi emisă în baza şi în aplicarea prevederilor art. 4 alin. (2) şi alin. (4) din Decretul nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi al pct. 3-5 din Anexa nr. 2 la acelaşi decret, precum şi al art. 20 lit. n) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999, cu modificările şi completările ulterioare, acte normative de nivel superior, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşadar, în accepţiunea legii contenciosului administrativ, ministerul şi nu ministrul este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care îşi exercită atribuţiile stabilite prin legi şi prin alte acte normative în sfera lui de activitate.

3.4 Cererea de intervenţie accesorie:

Ministerul Afacerilor Interne a formulat la data de 13.05.2020 cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului pârât, invocând prevederile art. 61 şi 63 C. proc. civ.

În motivarea intervenţiei sale, partea a invocat împrejurarea că este emitentul actului administrativ cu caracter normativ atacat. Prin acest demers procesual, partea solicită admiterea recursului incident şi pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-intimat Ministrul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de obiect şi excepţia lipsei de interes în formularea cererii.

La termenul de judecată din data de 28.05.2020 Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes şi în legătură cu recursul pârâtului.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Verificând cu prioritate excepţiile procesuale invocate în legătură cu cele trei recursuri declarate în prezenta pricină, Înalta Curte observă următoarele:

Obiectul prezentului dosar îl constituie solicitarea de anulare parţială a Ordonanţei militare nr. 2/2020, respectiv anularea alin. (2) al art. 2 al Ordonanţei militare nr. 1/2020, din formularea "Se pot oficia slujbe în lăcaşurile de cult de către slujitorii bisericeşti/religioşi, fără accesul publicului, slujbele putând fi transmise în mass-media sau online" a expresiei "de către slujitorii bisericeşti/religioşi, fără accesul publicului, slujbele putând fi transmise în mass-media sau online"; anularea alin. (3) al art. 3 al Ordonanţei militare nr. 1/2020, din formularea "Se pot oficia acte liturgice/religioase cu caracter privat (botez, cununii, înmormântări), la care pot participa maximum 8 persoane, precum şi împărtăşirea credincioşilor bolnavi la spital sau la domiciliul acestora" a expresiei "la care pot participa maximum 8 persoane", alineate introduse prin art. 9 alin. (1), pct. 1 al Ordonanţei militare nr. 2/2020 privind măsuri de prevenire a răspândirii COVID-19.

La momentul analizării cererilor de recurs, efectele Ordonanţei militare a cărei anulare parţială s-a solicitat au încetat, măsurile fiind înlocuite cu cele din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14 aprilie 2020 şi ulterior prin ajungerea la termen a măsurilor dispuse şi înlocuirea lor cu cele din starea de alertă conform dispoziţiilor Legii 55/2020 publicată în M.Of. 396/15.05.2020.

Este binecunoscut că, potrivit art. 32 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Prin interes se înţelege folosul practic, material sau moral urmărit de cel care a formulat o cerere de chemare în judecată, iar prin impunerea cerinţei interesului legiuitorul a urmărit evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii.

Pe de altă parte, condiţia interesului trebuie să se verifice nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul procesului, ori de câte ori se apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii civile.

Nu în ultimul rând, este de principiu că, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care acesta l-ar obţine în ipoteza admiterii acţiunii exercitate.

Cum în speţă interesul recurentului reclamant era acela de a împiedica punerea în aplicare a măsurilor dispuse prin intermediul Ordonanţei militare referitoare la procedura derulării slujbelor religioase, măsuri care în prezent nu se mai aplică, este evident că acesta nu mai are nici un folos practic şi nicio finalitate în demersul său judiciar.

Acelaşi raţionament este valabil şi pentru recursul la considerente declarat de pârât. Deşi susţinerile din acest recurs reprezintă critici strict procedurale, care aparent ar putea justifica un anumit interes pentru soluţionare, se observă că acestea au ca finalitate combaterea argumentelor recurentului reclamant şi se referă tot la efectele actului administrativ normativ, care în prezent nu mai are nicio aplicabilitate practică.

Aşadar, utilitatea eventuală şi pur teoretică a acestui recurs nu poate justifica interesul soluţionării lui, în condiţiile în care lipseşte utilitatea practică a acestui demers.

Ca atare, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul disp. art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia lipsei interesului pentru recursurile declarate în cadrul prezentului dosar de reclamant şi pârât.

În raport de soluţia adoptată cu privire la recursul principal al reclamantului, se constată că în temeiul disp. art. 491 rap. la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident al pârâtului a rămas fără efect.

În legătură cu cererea de intervenţie accesorie, aceasta a fost admisă în principiu la termenul de judecată din data de 28.05.2020 apreciindu-se că sunt îndeplinite condiţiile formale de admisibilitate prevăzute de art. 61 alin. (3) din C. proc. civ., însă în raport de soluţia adoptată în legătură cu recursul părţii în favoarea căreia s-a intervenit, urmează a fi respinsă şi această solicitare.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursurile formulate de reclamantul A. şi pârâtul Ministrul Afacerilor Interne- B. ca lipsite de interes. Va constata că recursul incident formulat de pârâtul Ministrul Afacerilor Interne- B. a rămas fără efect şi va respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne în interesul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. şi pârâtul Ministrul Afacerilor Interne- B. împotriva sentinţei civile nr. 41 din 7 aprilie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca lipsite de interes.

Constată recursul incident formulat de pârâtul Ministrul Afacerilor Interne- B. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca rămas fără efect.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne în interesul pârâtului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2020.