Appeal against rejection of insurance guarantee fund's denial of compensation for loss of use of a total-loss vehicle dismissed

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal la data de 17.08.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei nr. 7148/03.07.2017, înregistrată sub nr. x/11.07.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi comunicată în data de 31.07.2017 şi obligarea pârâtei să emită o decizie de admitere, precum şi la obligarea pârâtei la plata sumei de 31.560 RON, aferentă dosarului de daună nr. x deschis la Societatea B. S.A., cu titlu de echivalent al lipsei de folosinţă a bunului, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 548 din 12 februarie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A. invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului său, reclamantul arată că, prin sentinţa civilă criticată în prezenta cauză prima instanţă a validat decizia emisă de intimata pârâtă, prin care i-a fost negat dreptul la despăgubire pentru sumele pretinse cu titlu de închiriere a unui vehicul.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în acest caz, având în vedere împrejurarea că autoturismul reclamantului a fost constatat daună totală, creanţa de despăgubire se rezumă la achitarea de către pârât a valorii de piaţă a autovehiculului avariat.

În acest context instanţa a reţinut că este relevant şi faptul că reclamantul a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă ulterior constatării daunei, prin urmare a fost în măsură să prevadă şi chiar să cunoască faptul că dauna a fost una totală iar autoturismul, fiind constatat a fi daună totală, nu mai era susceptibil de a fi folosit ca urmare a producerii evenimentului rutier.

Raportat la obiectul derivat al creanţei de despăgubire - plata contravalorii autoturismului constatat a fi daună totală - prejudiciul cuvenit ar fi putut fi reprezentat doar de lipsa de folosinţă a sumei de bani, adică valoarea dobânzii legale.

În acelaşi sens, instanţa a reţinut că nici prevederile art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 nu ar fi aplicabile cu privire la perioada de timp pe care ar fi acordate despăgubirile echivalente lipsei de folosinţă a autoturismului, deoarece acestea limitează această perioadă la cea aferentă intervalului de timp normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport, or, în speţă, autoturismul a fost daună totală.

In acest context, recurentul consideră că instanţa a aplicat greşit normele de drept material prin hotărârea pronunţată. Acest motiv de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se raportează la prevederile art. 1349, 1357 C. civ., art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, art. 46 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014, norme de drept material pe care instanţa de fond le-a aplicat în mod greşit.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 1349,1357 C. civ., recurentul arată că în situaţia răspunderii civile delictuale, cum este cea analizată în prezenta cauză, prejudiciul supus reparării nu este limitat nici măcar la prejudiciul previzibil, aşa cum este cazul răspunderii contractuale, astfel că un prim aspect criticabil constă în excluderea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a bunului din câmpul răspunderii intimatei.

Faptul că lipsa folosinţei bunului - ca urmare a producerii riscului asigurat - este o componentă a prejudiciului care este reparabil şi potrivit legislaţiei speciale, este confirmată şi de prevederile art. 46 pct. 1 din Norma ASF 23/2014. Chiar potrivit acestor prevederi, despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat sau distrus se stabilesc de către instanţă. Din acest text legal se desprinde clar ideea că despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a bunurilor nu sunt limitate la situaţia celor avariate, când creanţa de asigurare se referă la executarea în natură prin repararea autoturismului, ci şi la cele distruse, adică cum a fost cazul din speţă.

Nici considerentele instanţei referitoare la excluderea de la reparaţie a prejudiciului solicitat din cauza cunoaşterii daunei totale produse autoturismului nu pot fi considerate pertinente şi întemeiate. In demontarea acestui argument recurentul arată că nu există nicio prevedere legală, nici măcar în legea specială, care să excludă de la reparaţie lipsa de folosinţă a bunului, dacă acesta a fost daună totală. Faptul că autoturismul, în urma accidentului a suferit daună totală, înseamnă o singură chestiune - fără a exonera asigurătorul de la achitarea contravalorii lipsei de folosinţă a bunului - şi anume că reparaţia (prejudiciului constând în avarierea autoturismului) va avea loc în echivalent şi nu în natură.

Prin schimbarea modalităţii de reparare a prejudiciului (ca urmare a gravităţii avarierilor) nu se înlătură faptul că reclamantul a fost lipsit de folosinţa autoturismului până în momentul în care a primit despăgubirile constând în valoarea sa de piaţă. Numai după plata acestor despăgubiri reclamantul a fost în măsură să procure un autoturism de valoare egală care putea fi folosit în condiţii similare. Cu alte cuvinte, chiar dacă, în concret, obiectul derivat al obligaţiei de despăgubire nu consta în obligaţia de reparare a autoturismului ci în achitarea contravalorii acestuia, până la momentul îndeplinirii obligaţiei de către asigurător reclamantul nu a avut posibilitatea de a folosi niciun autoturism.

Rolul acestei componente a despăgubirilor - lipsa de folosinţă a bunului - este de a acoperi prejudiciul suferit ca urmare a imposibilităţii folosirii bunului distrus sau avariat până la executarea obligaţiei de către asigurător (în natură sau prin echivalent). Astfel, recuperarea contravalorii lipsei de folosinţă are ca şi scop despăgubirea păgubitului pentru faptul că nu a putut folosi bunul avariat sau nu şi-a putut procura un bun similar cu cel distrus (daună totală) în lipsa contravalorii.

În ceea ce priveşte considerentele instanţei în sensul că reclamantul, în acest caz, ar fi trebuit să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a sumei de bani pe care asigurătorul trebuia să i-o achite (echivalând cu dobânda legală) şi acestea sunt contrare condiţiilor de bază a răspunderii civile delictuale.

Arată recurentul că în acest caz instanţa a omis faptul că o atare cerere de angajare a răspunderii ar putea să vizeze în mod direct asigurătorul ca şi persoană juridică vinovată de săvârşirea unei fapte ilicite proprii faţă de reclamant, or, reclamantul nu a cerut echivalentul lipsei de folosinţă a autoturismului ca urmare a întârzierii asigurătorului la plata despăgubirilor, ci ca urmare a imposibilităţii folosinţei autoturismului după producerea accidentului, respectiv a riscului asigurat. Nu există nicio faptă ilicită proprie a asigurătorului care să stea la baza cererii reclamantului, solicitarea de plată a acestor despăgubiri decurgând din imposibilitatea folosirii autoturismului ca urmare a accidentului produs până la plata creanţei de despăgubire.

Pentru aceste motive, recurentul consideră că instanţa în mod nelegal - ca o consecinţă a greşitei aplicări a prevederilor referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale - a exclus despăgubirile pe care le-a solicitat cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă, acest prejudiciu fiind consecinţa directă a accidentului produs şi reprezintă o parte componentă a despăgubirilor la care este îndreptăţit, potrivit legii.

În al doile rând, recurentul susţine că instanţa de fond a aplicat greşit şi prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015. Greşita aplicare a acestor prevederi constă în excluderea nelegală a despăgubirilor referitoare la lipsa de folosinţă a bunului distrus din componenta creanţei de asigurare astfel cum este ea definită de prevederile arătate.

Consideră recurentul că, dincolo de toate argumentele care au condus la această soluţie nelegală, instanţa, printr-o asemenea aplicare a adăugat la lege, prin faptul că, în mod inexplicabil, a făcut o diferenţiere inexistentă în prevederile art. 4 din Legea 213/2015 - nejustificată între stadiul de avariere a bunului pentru a stabili în cele din urmă pentru care stadiu se pot acorda despăgubirile pe care le-am cerut şi pentru care nu.

Prin această greşită aplicare a acestor prevederi s-a putut ajunge la concluzia potrivit căreia pentru bunurile distruse (daună totală) nu s-ar putea acorda despăgubiri constând în lipsa de folosinţă a bunului, ci doar pentru cele avariate, care pot fi reparate ulterior, iar obligaţia asigurătorului poate fi executată în natură.

Un al treilea argument în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează greşita aplicare a prevederilor art. 46 pct. 1 din Norma ASFnr. 23/2014.

Potrivit prevederilor art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014:

"Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care:l. se formulează pretenţii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepţia lipsei de folosinţă a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferentă lipsei de folosinţă se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparţine păgubitului şi se face cu înscrisuri doveditoare."

Aplicarea greşită a acestor prevederi a reprezentat un alt considerent pentru respingerea cererii de chemare în judecată. În concret, instanţa de fond a stabilit că având în vedere că perioada de timp pentru care se pot acorda despăgubiri aferente lipsei de folosinţă este doar timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport, iar autoturismul reclamantului nu putea fi reparat, astfel că nici din această perspectivă nu s-ar putea acorda despăgubirile pe care le-am solicitat.

Cu toate acestea prevederile analizate stipulează în sens contrar, confirmând încă odată că despăgubirile pentru lipsa de folosinţă se pot acorda atât pentru autoturisme avariate cât şi pentru cele distruse (adică cele care sunt daună totală).

În al doilea rând aceleaşi prevederi stipulează că aceste despăgubiri, de regulă se acordă de instanţă şi nu de către asigurător în mod direct.

Totodată, recurentul susţine că în acelaşi context este nelegală sentinţa atactă şi din perspectiva considerentelor care vizează netemeinicia acţiunii, prin prisma cuantumului prejudiciului solicitat.

Apreciază recurentul că reţinerea acestor considerente sunt cauzate tot de aplicarea greşită a prevederilor art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014. Astfel, s-a reţinut despăgubirea aferentă lipsei de folosinţă se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane iar închirierea unui autoturism neîncadrându-se în această categorie. In acest context trebuie spus că nu este demonstrat cum închirierea de autoturism nu se încadrează în categoria transportului de persoane. Orice limitare necuprinsă în lege a acestei categorii echivalează cu adăugarea la aceasta. Textul nu menţionează ce fel de transport de persoane poate fi avut în vedere sub acest aspect motiv pentru care nici instanţa nu poate distinge. Transportul de persoane implică orice fel de transport, în comun, cu taxi şi chiar şi cu autovehicule închiriate, instanţa în mod nelegal procedând şi de această dată.

Faţă de aceste considerente, recurentul solicită casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii sale, aşa cum a fost formulată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă prin prisma motivului de casare invocat de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Sintetizând circumstanţele speţei, Înalta Curte constată că reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată împotriva deciziei Deciziei nr. 7148/03.07.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtei la plata sumei de 31.560 RON, aferentă dosarului de daună nr. x deschis la Societatea B. S.A., cu titlu de echivalent al lipsei de folosinţă a bunului, cu cheltuieli de judecată.

În esenţă, reclamantul a arătat faptul că în data de 14.08.2015, autovehiculul marca x, cu nr. de înmatriculare x şi serie şasiu x, proprietatea reclamantului, a fost avariat de către un conducător auto, care i-a pus la dispoziţie poliţa de asigurare de răspundere civilă auto - RCA seria x nr. x încheiată cu Societatea B. S.A.

În data de 17.08.2015 s-a efectuat constatarea nr. 1 la dosarul de daună nr. x format la B. şi a formulat cererea înregistrată sub nr. x/17.08.2015 în evidenţele B., prin care a solicitat să i se pună la dispoziţie o maşină de schimb pentru perioada soluţionării dosarului de daună, în caz contrar urmând să închirieze un autoturism şi să solicite cheltuielile ocazionate cu utilizarea sa asigurătorului. Pentru că i s-a refuzat cererea pe loc, a încheiat în data de 17.08.2015 contractul de locaţiune de autovehicule cu nr. de înregistrare 324/17.08/2015.

Având în vedere intrarea în faliment a Societăţii B. S.A., în data de 18.09.2015 a formulat cerere de deschidere a dosarului de daună şi o cerere de plată, adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în care a menţionat că doreşte să recupereze şi cheltuielile ocazionate cu lipsa de folosinţă a autovehiculului avariat.

În data de 06.05.2016 i s-au virat în contul bancar strict despăgubirile reprezentând dauna autoturismului, 4965 RON, însă nu a primit nici banii şi nici o decizie de respingere cu privire la despăgubirile solicitate drept contravaloare a lipsei de folosinţă a autovehiculului.

În atare context reclamantul s-a adresat instanţei de contencios administrativ iar prin sentinţa civilă nr. 548 din 12 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia VIII contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia reclamantului ca neîntemeiată.

În esenţă, instanţa fondului a apreciat că suma pretinsă de reclamant nu poate fi încadrată în categoria creanţelor de asigurare, astfel cum aceasta este definită prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în condiţiile în care accidentul care a născut obligaţia de despăgubire a avut drept consecinţă distrugerea totală a autoturismului reclamantului.

În acest caz, prima instanţă consideră că despăgubirile pretinse de reclamant trebuie să se limiteze la contravaloarea bunului distrus şi cel mult la plata dobânzilor pentru întârzierea achitării acestei contravalori.

În acelaşi sens, instanţa a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, din cuprinsul cărora rezultă îndrituirea persoanei păgubite la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului, dar numai pentru perioada necesară efectuării reparaţiilor pagubelor produse la mijloacele de transport, or, în cazul distrugerii totale nu poate exista o astfel de perioadă.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, reclamantul a formulat recurs împotriva sentinţei civile în discuţie, criticând legalitatea acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Critica recurentului este nefondată, apreciază Înalta Curte, nefiind demonstrată încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material cu prilejul soluţionării cauzei de către prima instanţă.

Constată Înalta Curte că aspectul determinant pentru respingerea cererii de plată formulată de recurentul reclamant este incidenţa dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească în cazul în care se formulează pretenţii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepţia lipsei de folosinţă a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferentă lipsei de folosinţă se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparţine păgubitului şi se face cu înscrisuri doveditoare.

Prin urmare, în condiţiile în care recurentul reclamant nu a anexat cererii de despăgubire, adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor, o hotărâre judecătorească prin care să-i fie recunoscut dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus, iar acesta nu beneficiază de excepţia prevăzută de actul normativ citat, legalitatea deciziei nr. 7148/03.07.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a fost respinsă cererea de plată pentru acest motiv, este la adăpost de critică.

În cuprinsul acţiunii sale, reclamantul admite că Norma ASF nr. 23/2014 statuează competenţa exclusivă a instanţei de a stabili despăgubiri în cazul pretenţiilor reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor avariate ori distruse însă consideră că dispoziţiile art. 13 alin. (4) şi 5) din Legea nr. 213/2015 constituie norme cu forţă juridică superioară, ce se aplică prioritar.

Contrar celor susţinute de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că prin dispoziţiile citate de reclamant nu sunt înlăturate de la aplicare prevederile Normei ASF nr. 23/2014.

În acest sens, este de observat că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Iar, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din acelaşi act normativ, în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, prevederile legale citate de reclamant instituie obligaţia Fondului de a soluţiona cererile de despăgubiri prin decizie, fiind, aşadar, norme ce stabilesc procedura de soluţionare a cererilor astfel că aceste norme se completează în mod firesc cu prevederile legale şi normele emise de ASF, relevante în privinţa substanţei raportului juridic litigios.

În consecinţă, incidenţa dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 şi constatarea faptului că recurentul reclamant nu face dovada deţinerii unei hotărâri judecătoreşti prin care să-i fie recunoscut dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus sunt suficiente pentru a se constata legalitatea deciziei de respingere şi, subsecvent, a sentinţei civile prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de respingere.

În atare context, examinarea criticilor referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ., precum şi a celor vizând greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este inutilă, astfel că pentru toate aceste considerente recursul reclamantului va fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 548 din 12 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2020.