Application of the 450,000 RON guarantee cap to subrogated claims versus individual insurance claims under the guaranty fund legislation

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Deciziei nr. 3277/27.12.2016, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/10.03.2016 depusă de reclamantă, solicitând anularea deciziei şi, în consecinţă, obligarea pârâtei la plata sumei de: 1516,99 RON, reprezentând despăgubire achitată de către A. către asiguratul Casco; cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia lipsei de interes în formularea acestei cereri şi excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2394 din 16 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta A. S.A., solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea sentinţei recurate cu consecinţa admiterii recursului aşa cum a fost formulat.

3.1. Recurenta-reclamantă consideră că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, deoarece litigiul dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

Raţionamentul instanţei de fond este greşit dintr-o dublă perspectivă, pe de o parte, presupusa inexistenţă a unui conflict de legi în timp, care reiese, în mod implicit, din maniera de motivare a instanţei şi, pe de altă parte, identificarea greşită a legii aplicabile în speţă, ca fiind legea în vigoare la data falimentului B., aspect coroborat cu data depunerii cererii administrative de acordare a despăgubirii.

Raportul juridic de garantare dedus judecăţii, susţine recurenta-reclamantă, a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

În speţă, trebuie să se distingă între legea aplicabilă raportului de drept substanţial, care guvernează raportul de garantare legală şi cererea de plată formulată către FGA şi legea aplicabilă raportului de drept procesual, care guvernează strict procedura de soluţionare a cererii de plată formulată de reclamantă.

Faptul că atât cererea de plată, cât şi litigiul pendinte sunt soluţionate din punct de vedere procedural prin raportare la dispoziţiile procedurale cuprinse în Legea nr. 213/2015, nu înseamnă că tot dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile şi raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Indiferent că ne raportăm la disp. art. 60 din Legea nr. 136/1995 (în prezent abrogate) sau la cele ale art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015, protecţia oferită prin intermediul FGA izvorăşte dintr-un raport de garantare născut în temeiul legii, aspect reţinut şi de prima instanţă.

Deşi instanţa de fond reţine în mod corect natura juridică a raportului de garantare, în temeiul legii, existent între părţi, a identificat greşit momentul naşterii acestui raport juridic, ca fiind cel al falimentului B..

Deoarece raportul legal de garantare este accesoriu raportului principal, contractul de asigurare, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, va fi guvernat de aceeaşi lege substanţială.

Cum poliţa RCA a fost emisă de B. la 07.05.2013, rezultă că legea aplicabilă atât raportului principal, cât şi raportului accesoriu de garantare în temeiul legii, este Legea nr. 136/1995.

Având în vedere că FGA este chemat să garanteze pentru repararea unui prejudiciu produs la nivelul anului 2014, apare ca evident că intimatul este parte a unui raport juridic de garantare în temeiul legii, ce era deja născut la momentul procedurii prejudiciului.

Prin urmare, publicarea falimentului B. nu reprezintă altceva decât momentul la care, un drept născut cu mult înainte s-a activat, iar garanţia datorată de FGA a existat pe toată durata raportului principal de asigurare.

Această concluzie, în opinia recurentei-reclamante, este susţinută şi de disp. art. 1339 din C. civ., care vorbesc despre eficacitatea unei obligaţii/a unui drept ca urmare a îndeplinirii condiţiei, iar nu despre naşterea dreptului/obligaţiei.

3.2. Hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 3 lit. e) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă consideră că mecanismul subrogaţiei nu este anihilat de procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015, iar asigurătorul CASCO nu este supus unei limitări globale la pragul de 450.000 RON, indiferent de numărul persoanelor în numele cărora se subrogă.

Rezultă astfel că atât creanţa de asigurare, cât şi creditorul de asigurare, au fost raportate legislativ la un singur element esenţial - un contract de asigurare.

Prin urmare, plafonul de 450.000 RON nu poate fi extins şi în privinţa persoanelor care s-au subrogat în numele mai multor persoane păgubite (creditori de asigurare).

Limitarea se adresează exclusiv persoanelor care au calitatea de creditori de asigurare priviţi în mod individual, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) pct. III, iar nu şi celor care se subrogă în drepturile mai multor astfel de creditori, cum este cazul de faţă.

Recurenta-reclamantă arată că argumentele primei instanţe referitoare la necesitatea interpretării unitare a Legii nr. 213/2015 şi a Legii nr. 85/2014 privind falimentul, sunt nelegale şi străine de obiectul cauzei, iar recunoaşterea deplină a efectelor mecanismului subrogaţiei nu duce la încălcarea principiului egalităţii creditorilor în faţa procedurii de faliment.

3.3. Recurenta-reclamantă mai consideră că prima instanţă a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Dreptului Omului, instituirea plafonului nefiind o măsură proporţională, aspect ce atrage aplicarea prioritară a prevederilor convenţionale, sub consecinţa recunoaşterii dreptului de a-şi recupera în integralitate creanţele deţinute împotriva B..

3.4. Recurenta-reclamantă susţine că există argumente suficiente în favoarea obligării directe a FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, în raport de disp. art. 13 alin. (3) şi (5), art. 14 alin. (2) teza a II-a şi alin. (3) teza finală şi art. 16 din Legea nr. 213/2015, deoarece intimatul-pârât pronunţă o singură decizie prin raportare la toate documentele, informaţiile şi prevederile contractuale pe care este chemată să le verifice.

În aceste condiţii, odată ce intimatul-pârât a soluţionat cererea de plată şi nu a înţeles să invoce alte motive de respingere, în afară de incidenţa plafonului de 450.000 RON, aceasta a verificat toate celelalte condiţii şi a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite şi a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluţionată pe fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analiza motivelor de casare

1. Cu privire la criticile legate de norma aplicabilă raportului de drept substanţial dedus judecăţii

S-a reţinut de către recurenta-reclamantă încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 213/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Critica este nefondată, avându-se în vedere că la momentul încheierii poliţei de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conţine existenţa unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existenţa unei condiţii suspensive, care, dacă era în fiinţă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizaţiei/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la intimata-pârâtă în data de 10.03.2016, Legea nr. 213/2015 intrând în vigoare la 27.07.2015.

Aşadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform disp. art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

2. Referitor la criticile privind înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 456.000 RON

Înalta Curte reaminteşte că prin încheierea de şedinţă din data de 09.01.2020, s-a dispus suspendarea soluţionării recursului până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a unei decizii prin care se va da o rezolvare de principiu problemelor de drept ce sunt incidente şi în cauza de faţă, respectiv:

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Întrucât a fost pronunţată Decizia nr. 29/02.03.2020, obligatorie pentru instanţele de judecată, urmează să se constate că prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

Faţă de acestea, fără să mai fie necesar să se dezvolte argumentele şi considerentele prezentei instanţe de recurs asupra criticii sus-menţionate, se va constata că prima instanţă a realizat o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material, cu referire la disp. art. 4 alin. (1) lit. e), art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3, art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2004.

Astfel, Decizia nr. 3277/27.12.2016, prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată nr. x/10.03.2016 formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 1.516,99 RON, având în vedere că s-a plătit suma de 450.000 RON către acest creditor de asigurare, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 este nelegală, critica urmând să fie admisă.

3. Cu privire la susţinerea conform căreia sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Recurenta-reclamantă a considerat, în cadrul acestei critici, faptul că deţine o creanţă (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, iar potrivit dispoziţiilor legale incidente, plăţile efectuate de către Fond nu au depăşit cuantumul plafonului prevăzut de lege, iar, în aceste condiţii, prin maniera de interpretare a legii substanţiale, instanţa de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Critica este întemeiată în raport de cele constatate la pct. 2 din considerentele prezentei decizii, iar existenţa în sine a plafonului de 450.000 RON nu reprezintă încălcarea dreptului la un "bun", deoarece astfel cum a arătat şi prima instanţă, Curtea Europeană a recunoscut posibilitatea plafonării despăgubirilor, fiind exemplificată Cauza Koprinarovi c. Bulgariei şi hotărârea dată în speţă în data de 15.01.2009.

Prin motivele de recurs nu au fost aduse alte argumente şi, prin urmare, din această perspectivă criticile nu pot fi primite.

4. Cu privire la argumentele în favoarea obligării directe a intimatului-pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia

Instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea reclamatei în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că potrivit disp. art. 18 alin. (1) aceasta poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

Faţă de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va admite recursul formulat, se va dispune casarea, în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Urmează să se anuleze Decizia nr. 3277/27.12.2016, iar pârâtul va fi obligat la soluţionarea cererii de plată.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate (dispoziţia cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii).

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va fi obligat intimatul-pârât la plata sumei de 1.835 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. S.A. împotriva sentinţei nr. 2394 din 16 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, admite acţiunea.

Anulează Decizia nr. 3277/27.12.2016 şi obligă pârâtul la soluţionarea cererii de plată.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Obligă intimatul-pârât la plata sumei de 1835 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2020.