Civil nature of railway infrastructure lease and material competence of administrative jurisdiction

Şedinţa publică din data de 27 mai 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.07.2017, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. RC-CF Trans S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 1.326.945,48 RON, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând daunele - interese compensatorii la care societatea este îndreptăţită, ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului dintre părţi intervenită din culpa exclusivă a pârâtei, care nu a executat în totalitate obligaţiile contractuale, şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei pe intervalul cuprins între data la care societatea avea dreptul de a pretinde şi încasa daunele-interese şi data introducerii prezentei cereri, precum şi, în continuare, până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată .

Prin sentinţa nr. 67 din 22.01.2018 a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată la curtea de apel sub nr. x/2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea de amânare a pronunţării din 06.03.2018, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei materiale, excepţia nulităţii acţiunii petitului 1 şi excepţia nulităţii parţiale a petitului 2 al acţiunii, invocate prin întâmpinare de către pârâta Societatea RC-CF Trans S.R.L., pentru considerentele redate în cuprinsul încheierii respective.

Prin sentinţa nr. 47 din 13 martie 2018, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtă prin întâmpinare şi, în consecinţă, a respins ca prescrisă acţiunea promovată de către reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în contradictoriu cu pârâta Societatea RC-CF Trans S.R.L..

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, cale de atac calificată drept recurs la termenul de judecată din

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimata-pârâtă S.C. RC-CF Trans S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului, excepţia netimbrării şi tardivităţii căii de atac, iar în subsidiar, în cazul recalificării ca recurs a apelului exercitat în cauză, a arătat că înţelege să invoce excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor invocate în ipotezele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

A combătut, pe fond, criticile formulate de recurenta reclamantă prin calea de atac promovată.

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat susţinerile din recurs referitoare la greşita admitere a excepţiei prescripţiei, decurgând din aplicarea eronată a prevederilor legale referitoare la calificarea naturii juridice a contractului şi, implicit, la competenţa materială a instanţei de judecată.

În şedinţa publică din 27 mai 2020, instanţa a calificat drept recurs calea de atac exercitată în cauză, în considerarea în considerarea celor statuate prin Decizia nr. 17/2017 pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii şi a faptului că hotărârea atacată a fost pronunţată de o instanţă de contencios administrativ.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat exclusiv în limitele şi pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu prioritate, contrar susţinerilor apărătorului intimatei pârâte, Înalta Curte constată că pe calea recursului au fost criticate expres şi considerentele instanţei de fond care au condus la concluzia acesteia că are competenţa materială de soluţionare a litigiului, considerente cuprinse în încheierea de dezbateri, care este parte integrantă a sentinţei recurate.

Înalta Curte apreciază, de altfel, că verificarea legalităţii soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei este indisolubil legată de stabilirea corectă a naturii litigiului şi, în consecinţă, a legii aplicabile (prevederile Legii nr. 554/2004 sau ale dreptului comun).

În acest context, se reţine că, potrivit art. 47 din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române (forma republicată în vigoare la data încheierii contractului de închiriere), societatea naţională a fost reorganizată prin divizare, între entităţile născute în urma divizării fiind şi "Compania Naţională de Căi Ferate - "C.F.R.", cu statut de societate comercială, care are, în principal, ca obiect de activitate administrarea infrastructurii feroviare şi a patrimoniului auxiliar feroviar".

Potrivit acestui act normativ, compania naţională şi celelalte entităţi născute prin divizare "funcţionează pe principii comerciale, specifice economiei de piaţă, cu orientare spre obţinerea de profit".

În temeiul acestor dispoziţii legale, a fost adoptată H.G. nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale şi de Căi Ferate - "C.F.R.", unde se prevede, de asemenea, că recurenta este persoană juridică română organizată ca societate comercială pe acţiuni, funcţionând în baza Statutului prevăzut în anexă.

Faptul că unele activităţi pe care aceasta le desfăşoară sunt de interes public naţional nu fac din activitatea de administrare a infrastructurii feroviare (care poate fi proprietate publică sau privată) un serviciu public.

Înalta Curte mai reţine că, între recurenta reclamantă (concesionară a infrastructurii feroviare, în baza contractului de concesiune încheiat cu statul, prin Ministerul Transporturilor, conform art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998 şi art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 27/2004 pentru aprobarea Condiţiilor de închiriere de către Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părţi ale infrastructurii feroviare neinteroperabile, precum şi gestionarea acestora) şi intimata pârâtă RC-CF Trans S.R.L. a fost încheiat un contract având ca obiect închirierea secţiilor de circulaţie Buziaş-Gătaia şi Gătaia-Jamu Mare, care aparţin infrastructurii feroviare neinteroperabile.

Obiectul contractului de închiriere dintre părţi îl constituie, deci, închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile ca act de administrare a acestei infrastructuri de către recurenta reclamantă.

Prin acest contract doar s-a pus la dispoziţia intimatei pârâte infrastructura feroviară respectivă în vederea administrării de către aceasta din urmă (ca locatar) a secţiilor de circulaţie în discuţie "pentru organizarea transporturilor publice de mărfuri şi persoane", conform art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998.

Prin urmare, nici din punctul de vedere al companiei recurente, nici din perspectiva locatarului, contractul de închiriere nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.

În acest sens, sunt de observat şi prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 12/1998, care stipulează că, pentru transportul feroviar public de călători (ce are caracter de serviciu public social) se încheie contracte de servicii publice între autorităţile competente ale statului şi operatorii de transport feroviar licenţiaţi, serviciul public social de transport putând fi concesionat de către Ministerul Transporturilor pe bază de licitaţie publică.

De altfel, recurenta reclamantă nu poate efectua activităţi de transport feroviar public (de călători şi de marfă) specifice unui operator feroviar, acest lucru fiind prevăzut expres de art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 27/2004, astfel că nu ar fi putut transmite prin contract mai multe drepturi decât avea ea însăşi.

Chiar O.U.G. nr. 12/1998 reglementează închirierea în cadrul unui capitol referitor la "infrastructura feroviară şi asigurarea funcţionării acesteia", în vreme ce contractele de natură administrativă sunt reglementate distinct, în Capitolul 6 "Contractul de activitate şi contractul de serviciu public".

Totodată, O.G. nr. 89/2003 privind alocarea capacităţilor de infrastructură feroviară şi tarifarea utilizării infrastructurii feroviare (de asemenea, incidentă la data încheierii contractului dintre părţi) definea la art. 2 lit. b) "administratorul infrastructurii" ca având obiect principal de activitate administrarea şi întreţinerea infrastructurii feroviare, inclusiv gestionarea sistemelor de conducere a circulaţiei, de control şi de siguranţă a infrastructurii.

Or, Înalta Curte reaminteşte că autoritatea publică este definită prin art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.", ceea ce susţine concluzia conform căreia nici calitatea părţilor din prezenta cauză, nici natura contractului nu atrăgeau competenţa de soluţionare a litigiului de către o instanţă de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Braşov făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, cu ignorarea actelor normative cu caracter special incidente.

De altfel, prin mai multe regulatoare de competenţă emise în cauze similare privind aceleaşi părţi, instanţa supremă s-a pronunţat expres cu privire la natura civilă a contractului de închiriere a infrastructurii, stabilind competenţa de soluţionare în favoarea secţiei specializate pentru litigii cu profesionişti a tribunalului (în raport şi cu valoarea litigiilor). În acest sens sunt deciziile nr. 2654/19.06.2018, nr. 3153/04.10.2018, nr. 3368/16.10.2018 etc.

Or, în discuţie fiind angajarea răspunderii civile contractuale în temeiul unui contract de închiriere încheiat de Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara a Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR S.A., în considerarea calităţii acesteia din urmă de persoană juridică de drept privat, şi nu de autoritate publică centrală, iar contractul neavând ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca acesta să intre în categoria contractelor administrative, prezentul litigiu este unul între profesionişti, atrăgând incidenţa normelor de drept comun inclusiv în materie de competenţă, iar nu cele prevăzute de legea specială (a contenciosului administrativ), fiind greşit reţinută prescripţia acţiunii în temeiul unei norme legale inaplicabile.

Pe de altă parte, în speţă, în raport cu valoarea despăgubirilor solicitate prin acţiunea introductivă de recurenta reclamantă (superioară pragului de 200.000 RON) şi cu data formulării acesteia (21.07.2017), competenţa de soluţionare pricinii revine tribunalului, potrivit art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., respectiv secţiei specializate în soluţionarea litigiilor cu profesionişti, în speţă, competent fiind Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste împrejurări, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum şi prevederile art. 497 din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa supremă, în caz de casare pentru lipsă de competenţă, trimite cauza instanţei competente potrivit legii, Înalta Curte - constatând că prezenta pricină a fost soluţionată de o instanţă necompetentă, va admite recursul reclamantei exclusiv pentru acest motiv, fără a mai proceda la analizarea celorlalte critici, pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Braşov -, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara împotriva sentinţei nr. 47 din 13 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Braşov, secţia a II-a SCCAF.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 mai 2020.