Tax treatment of electricity grid connection fees as investment subsidies versus taxable revenue and validity of suspending fiscal disputes for pending criminal proceedings

Şedinţa publică din data de 26 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.02.2016, reclamanta Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice Electrica Distribuţie Muntenia Nord S.A., Ploieşti (F.D.E.E. Ploieşti sau societatea reclamantă), în contradictoriu cu Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.) şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (A.M.A.F.) a solicitat:

- anularea în tot a deciziei de soluţionare a contestaţiei fiscale prealabile nr. 462/23.11.2015 emisă de A.N.A.F.-D.G.S.C., cu privire la:

- suma de 13.886.492 RON reprezentând obligaţii fiscale suplimentare de plată menţinute de A.N.A.F.-D.G.S.C. în sarcina sa dar şi cu privire la

- soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei fiscale privind obligaţii suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală în sarcina sa în sumă de 10.091.323 RON până la soluţionarea laturii penale;

- anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/28.05.2015 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/28.05.2015, ambele emise de A.N.A.F.-D.G.A.M.C. în ceea ce priveşte suma de 13.886.492 RON reprezentând obligaţii fiscale suplimentare de plată în sarcina sa, sumă cu privire la care a fost soluţionată definitiv în sistemul căilor administrative de atac contestaţia fiscală prealabilă formulată;

- subsecvent admiterii petitelor 1 şi 2, să se constate că debitul în sumă de 13.886.492 RON, reprezentând defalcat:

- 4.689.686 RON impozit pe profit;

- 3.991.503 RON dobânzi/majorări şi penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit;

- 3.042.007 RON taxă pe valoarea adăugată;

- 2.163.296 RON dobânzi/majorări şi penalităţi de întârziere aferentei taxei pe valoare adăugată este nedatorat cu consecinţa exonerării de la plata acestuia.

- Subsecvent admiterii petitului 1, obligarea pârâtei A.N.A.F.-D.G.S.C. să reia procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei fiscale prealabile formulate cu privire la suma de 10.091.323 stabilită suplimentar la plată în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. F.-MC 1925/28.05.2015 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.05.2015, ambele emise de A.N.A.F.-D.G.A.M.C., cu consecinţa emiterii unei decizii de soluţionare a contestaţiei.

- Obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei.

Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din data de 08.03.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de probatoriu cu efectuarea unei expertize în specialitatea fiscal-contabilă, solicitată de reclamanta Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice Electrica Distribuţie Muntenia Nord S.A., Ploieşti, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1915 pronunţată în data de 24.05.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice Electrica Distribuţie Muntenia Nord, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, ca neîntemeiată, respingând şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1915 pronunţată la data de 24.05.2017, dar şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 08.03.2017, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice Electrica Distribuţie Muntenia Nord, solicitând casarea sentinţei şi a Încheierii şi, în consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare în fond Curţii de Apel Bucureşti.

S-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, a susţinut recurenta - reclamantă în cadrul recursului că problema de drept cu care a fost învestită prima instanţă a fost cea a naturii tarifului de racordare colectat de la utilizatori. Acest tarif a fost reglementat printr-o serie de acte care impuneau atât obligaţia colectării tarifului, cât şi modul de stabilire al cuantumului.

Legislaţia din domeniu oferă raţiuni puternice pentru a considera că aceste sume erau menite în continuare pentru efectuarea de lucrări de dezvoltare a reţelei pe o perioadă nedeterminată, având ca atare natura unor subvenţii pentru investiţii şi nu venituri din exploatare.

Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 (1)-(6) C. proc. civ. - lipsa motivării

Considerentul pentru care instanţa a respins acţiunea sub aspectul tarifului de racordare se referă la faptul că diferenţele ar fi rămas "la dispoziţia societăţii reclamante", ca urmare a trecerii unui pretins termen de prescripţie în care utilizatorii ar fi fost îndreptăţiţi la restituirea sumelor. Aceste este singurul considerent la care s-a raportat instanţa, din moment ce toate celelalte indicaţii fie reafirmă această dispoziţie, fie sunt indiferente.

Argumentul nu este unul care vine să confirme cele afirmate anterior de prima instanţă. Este de fapt acelaşi considerent - din moment ce a fost obligată să înregistreze sumele la capitolul venituri, tocmai dacă ar fi dispus de acestea, astfel încât ceea ce pare să fie o confirmare, este de fapt o simplă reformulare a aceluiaşi considerent.

Prima instanţă s-a bazat de fapt pe un singur considerent, iar acesta este de fapt o reafirmare a motivului invocat de intimate în apărare. Instanţa poate să fie de acord cu poziţia uneia dintre părţi şi să afirme că o consideră că este întemeiată, dar trebuie să justifice această opţiuni, fără de care nu poate fi cazul unei motivări, ci pur şi simplu o preluare a poziţiei uneia dintre părţi.

Dacă instanţa a apreciat că sunt neîntemeiate pretenţiile caracterul neîntemeiat trebuia să constituie concluzia considerentelor şi nu tocmai premisa de la care au plecat.

Arată recurenta faptul că a invocat în acţiune o practică recentă aceleiaşi instanţe, precum şi a Înaltei Curţi, privind aceeaşi problemă a tarifului de racordare, în care problema regimului sumelor în cauză (dacă pot sau nu fi liber folosite), constituie nucleul considerentelor instanţelor şi în care concluzia a fost contrară sentinţei, iar instanţa a omis măcar de a o menţiona în considerente.

Se arată că potrivit jurisprudenţei CEDO, instanţele nu sunt obligate să se raporteze la toate argumentele invocate de părţi întrucât prima instanţă nu s-a raportat la niciunul dintre motivele ridicate.

Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 (1)-(8) C. proc. civ. - Încălcarea normelor aplicabile în cauză

Recurenta arată că premisa primei instanţe în sensul că putea dispune liber de acele bunuri (odată ce ar fi expirat un pretins termen de prescripţie), este în acelaşi timp eronată, conducând la o încălcare a normelor materiale aplicabile tarifului de racordare.

Motivele pentru care normele legale nu permit recurentei să dispună în mod liber de sume sunt expuse pe larg în acţiunea introductivă. În acest sens, a reiterat faptul că poziţia sa a fost confirmată expres în trecut şi de autorităţile şi instanţele de contencios cu referire la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 759/18.02.2014.

Tariful de racordare la care se face referire în cauza citată era în domeniul distribuţie de gaze naturale. Acesta este însă un domeniu conex energiei electrice, iar tarifele de racordare din cele două materii urmăresc aceleaşi scop şi sunt structurate după aceleaşi principii. Concluzii similare au fost indicate şi de Ministerul Finanţelor Publice, în subordinea căruia acţionează intimatele, care printr-o adresă datând din 2013 confirmă că "sumele încasate de operatorii de distribuţie cu titlu de racordare pot fi încadrate în categoria subvenţiilor aferente activelor [...]. Tariful de racordare cuantifică contravaloarea lucrării de investiţii contractată de către solicitantul de acces cu operatorul de distribuţie şi reprezintă plata de natura unei subvenţii aferentă activelor".

Se precizează că regimul surprins în actele indicate afectează în integralitate sumele colectate cu titlu de tarif de racordare, iar faptul că au fost realizate o parte din investiţiile pentru care au fost colectate nu sunt de natură să schimbe această natură juridică.

Prima instanţă a plecat de la premisa că "utilizatorii[...] au achitat în plus sumele respective" şi că "sumele rămase" au reprezentat "obligaţii contractuale". Or, este neclar care este temeiul acestui regim civil care ar fi permis utilizatorilor să pretindă sumele reglementate şi, în lipsa diligentei lor, recurenta să beneficieze de libera dispoziţie a sumelor.

Or, acest considerent are natura unei simple speculaţii. Independent de faptul dacă utilizatorii ar fi fost într-adevăr îndreptăţiţi la a pretinde aceste sume înapoi, raţionamentul organelor fiscale nu ţine cont de faptul că aplicabilitatea efectivă a prescripţiei într-o cauză depinde de circumstanţele de fapt concrete ale cauzei într-o măsură mult mai mare decât în cazul altor instituţii juridice. Prescripţia de exemplu poate fi supusă incidentelor de natura suspendării sau întreruperii, iar momentul de la care termenul de prescripţie începe să curgă poate fi, în funcţie de circumstanţe, unul discutabil.

Toate elementele contractului încheiat cu utilizatorii a fost impus prin normele ANRE - inclusiv consimţământul părţilor, nu numai conţinutul. Aceste contracte funcţionează în mod transparent ca o formă de administrare sui generis de către stat a serviciului public de distribuţie a energiei electrice, impunând operatorilor din domeniu obligaţia de dezvoltare a reţelei de distribuţie şi modul de finanţare a acestor operaţiuni.

Normele care stabilesc destinaţia sumelor colectate erau clare şi nu instituiau niciun termen până la care puteau fi utilizate. Impuneau doar obligaţia de a fi utilizate în sensul dezvoltării reţelei de distribuţie.

Înţelegerea de această manieră a normelor s-a reflectat în conduita contabilă a acesteia, sens în care din contul în care au fost înregistrate sumele colectate nu se puteau face mişcări decât în momentul în care respectivele sume erau folosite în investiţii.

Nelegalitatea negării deducerii cheltuielilor aferente achiziţiei unor servicii

Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 (1)-(6) C. proc. civ. - lipsa motivării

Se arată că sentinţa a preluat în integralitate aprecierile organelor fiscale şi a ignorat analiza detaliată asupra acestor aspecte oferită de recurentă, în condiţiile în care problema în cauză privea tocmai modul de organizare al activităţii sale.

Sentinţa ignoră complet chestiunile legate de principiile neutralităţii, certitudinii, proporţionalităţii şi eficacităţii care guvernează TVA a căror incidenţă în cauză este expusă pe larg în paragraful B.47 - B.60 (unde a făcut trimiteri concrete la practica CJUE în materie) şi nu există nicio trimitere la aceste aspecte.

Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 (1)-(8) C. proc. civ. - Încălcarea normelor materiale aplicabile în cauză. Încălcarea normelor fiscale ce reglementează dreptul de deducere.

Modul în care intimatele şi, în consecinţă, prima instanţă, au aplicat aceste dispoziţii deturnează normele relevante. Acestea ajung să fie interpretate în sensul că neagă dreptul societăţilor de a decide asupra oportunităţii angajării unor servicii de consultanţă externe, atât timp cât dispun de personal care ar putea oferi aceleaşi

Servicii. În acest sens, cei care ar decide dacă personalul societăţii supuse inspecţiei ar putea oferi servicii de natură să facă inutilă angajarea unor terţi sunt echipa de control. Acesta însă nu se poate raporta decât la trimiterile generale din acte precum fişele de post ale salariaţilor. Situaţia reală a ceea ce societatea urmăreşte prin serviciile de consultanţă şi în ce măsură personalul intern ar putea oferi servicii de aceeaşi calitate le sunt desigur complet indiferente autorităţii fiscale.

Organul fiscal ajunge astfel să se substituie societăţii înseşi în deciziile sale de oportunitate, domeniu în care este în mod transparent inadecvat.

Sub aspectul dreptului de deducere TVA au fost încălcate suplimentar principiile neutralităţii, certitudinii impunerii şi al eficacităţii.

Nelegalitatea suspendării soluţionării contestaţiei

Se precizează că raţionamentul instanţei în sensul respingerii pretenţiilor subscrisei relative la suspendarea soluţionării se rezumă la o singură frază:

"Pe de altă parte, Curtea a constatat că soluţionarea laturii penale va avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţionării contestaţiei privind suma de 10.091.323 RON". Această frază surprinde în integralitate motivarea efectivă a instanţei.

Prima instanţă neglijează să facă o trimitere la obligaţia de motivare, abordând doar chestiunea existenţei caracterului înrâuritor, în cazul căreia se rezumă să o afirme şi nu să o justifice.

Referirea cea mai precisă la infracţiunile de care recurenta este acuzată este la comiterea "vreunei infracţiuni de natură economico-financiară, respectiv dacă societatea a participat la o operaţiune de care este legată evaziunea fiscală. Or, în ce ar consta influenţa urmăririi penale în procedura de soluţionare a contestaţiei într-un astfel de caz?", fiindcă deja s-a stabilit cu titlu definitiv în raportul de inspecţie fiscală că operaţiunile alegate în sesizarea penală au fost fictive.

Sentinţa nu cuprinde în mod real motivele pe care se întemeiază, conform art. 488 (1)-(6) şi (8) C. proc. civ.

Nelegalitatea încheierii de respingere a cererii probatorii privind efectuarea unei expertize

Cererea de efectuare a unei expertize în cauză a avut trei obiective, dintre care două au privit indicarea de către expert a tratamentului contabil şi fiscal adecvat pentru problemele relative, pe de o parte, la tariful de racordare şi, pe de altă parte, la exercitarea dreptului de deducere (corespunzând problemelor analizate în Secţiunea 3 din prezentul recurs).

Instanţa s-a rezumat să afirme că argumentele subscrisei reprezentau apărări făcute pe fondul cauzei, sens în care expertiza nu ar fi fost permisă de textul art. 330 C. proc. civ.

Ceea ce prima instanţă a afirmat nu a fost că a considerat neutilă opinia unui expert fiscal în cauză, ci că o astfel de opinie era într-o anumită măsură inadmisibilă în forma cerută de recurentă.

Cu privire la ultimul obiectiv al expertizei, prin care a solicitat să se determine dacă creanţa fiscală a fost corect determinată matematic, instanţa l-a respins pe motiv că recurenta nu a fost în măsură să răspundă solicitărilor acesteia, ci a cerut simplu recalcularea creanţei fiscale prin raportare la premisele actelor de impunere emise în cauză - pentru a determina dacă a fost cazul unei erori materiale în determinarea cuantumului acestei creanţei O astfel de expertiză am apreciat că se impune ca urmare a complexităţii dosarului.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă au formulat întâmpinări ambele autorităţi publice intimate - pârâte, respectiv Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în cadrul cărora solicită respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei de fond şi a încheierii de şedinţă din data de 08.03.2017.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta - reclamantă Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice Electrica Distribuţie Muntenia Nord a formulat Răspuns la întâmpinările depuse de intimatele - pârâte, în cadrul căruia solicită respingerea apărărilor ridicate, ca neîntemeiate, admiţându-se recursul, astfel cum a fost formulat.

Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia ataşată la dosar s-a fixat primul termen de judecată la data de 04 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, se constată că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:

- Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. (1)-(6) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv nu este întemeiat, se observă din structura şi modalitatea de abordare a problemelor de drept dezlegate de către prima instanţă că acesta a respectat exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi în ceea ce priveşte încheierea din data de 8.03.2017 şi în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 1915/24.05.2017. Astfel a arătat obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, s-au arătat motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, grupând argumentele pentru a răspunde în cuprinsul unui considerent comun.

Ceea ce determină nemulţumirea recurentului-reclamant este modalitatea de interpretare dată de instanţa de fond a dispoziţiilor legale, ceea ce conturează motivul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Motivul de recurs prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs este întemeiat

Calificarea diferenţelor rezultate din tariful de racordare colectat drept venituri impozabile de către instanţa de fond este eronată.

Instanţa de fond a reţinut că "aceste sume provin din încasări de la diverse persoane fizice şi juridice, în baza H.G. nr. 867/2003 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public şi a contractelor de racordare încheiate cu aceştia pentru executarea lucrărilor de racordare la sistemul de distribuţie a energiei electrice; că aceste sume nu au fost utilizate integral prin neexecutarea de lucrări pentru întărirea sistemului sau realizarea de economii între valoarea plătită de beneficiari prin contracte şi costul efectiv al lucrărilor.

Conform definiţiei prevăzute în Anexa nr. 1 la H.G. nr. 867/2003 - tariful de emitere a avizului tehnic de racordare este "tariful reglementat care cuprinde cheltuiala medie efectuată de un operator de reţea pentru emiterea unui aviz tehnic de racordare".

Înalta Curte remarcă faptul că în punctul de vedere al ANRE referitor la înregistrarea în contabilitate a sumelor încasate de un operator de distribuţie gaze (A.) cu titlu de racordare se arată că:

"...tariful de racordare cuantifică contravaloarea lucrării de investiţii contractată de către solicitantul de acces cu operatorul de distribuţie şi reprezintă plata de natura unei subvenţii aferentă activelor". (Adresa MFP nr. 308086/3.2010, fila x recurs).

Prin Decizia ÎCCJ nr. 759/18.02.2014, s-a reţinut încadrarea sumelor încasate de intimata A. cu titlu de tarif la lucrările de racordare la sistemul de distribuţie gaze în categoria "subvenţiilor pentru investiţii" concluzionând că taxa de racordare nu reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat de reclamantă clienţilor săi, ci o investiţie în mijloace fixe amortizabile, branşamentele rămânând în proprietatea reclamantei, înregistrate în contabilitatea societăţii".

Deşi se referă la branşamentele de gaze iar nu de energie electrică aceste argumente sunt consistente şi sunt valabile şi în ceea ce priveşte calificarea tarifului de racordare la sistemul de distribuţie energie electrică.

Elementele care confirmă această argumentaţie se regăsesc şi în Regulamentul pentru racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public (H.G. nr. 867/2003).

Astfel, în definiţia tarifului de emitere a avizului tehnic de racordare (Anexa I la H.G. nr. 867/2003) - tariful reglementează cheltuiala medie pentru emiterea unui aviz de racordare.

Sunt relevante şi dispoziţiile art. 42 alin. (2) din H.G. nr. 867/2003:

"Aceste instalaţii rămân în patrimoniul operatorului de reţea şi vor putea fi folosite pentru racordarea altor utilizatori".

De asemenea, dispoziţiile art. 28 din acelaşi act normativ prezintă diverse situaţii practice "de utilizare şi deţinere a instalaţiilor, incluzând operatorul de reţea".

De asemenea, H.G. nr. 90/2008 - Regulamentul nr. 23/2008 care au înlocuit H.G. nr. 867/2003 - arată în art. 37 alin. (2):

"Dacă lucrările din categoria prev. la art. 36 lit. e) necesare pentru racordarea unui utilizator, nu sunt prevăzute în programul de investiţii al operatorului de reţea...". Art. 38 alin. (3) precizează:

"Tariful de racordare perceput de operatorul de reţea se va recalcula corespunzător corelat cu rezultatul negocierii".

Anexa 1 - termen şi condiţii din Regulamentul nr. 23/2008:

"Tariful de racordare - tariful reglementat care reprezintă cheltuiala efectuată de un operator de reţea pentru realizarea lucrărilor racordării unui loc de producere sau de consum al unui utilizator la reţeaua electrică.

Aceleaşi definiţii se regăsesc şi în H.G. nr. 1028/2013, respectiv Ordinul nr. 59/2013, pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorului la reţelele electrice de interes public.

Rezultă din cele arătate mai sus că tariful de racordare conform H.G. nr. 867/2003, reprezintă "cheltuiala medie" - operatorul de reţea deţine şi utilizează instalaţiile de racordare, iar lucrările pentru racordarea unui utilizator pot fi în programul de investiţii - ceea ce conduce la ideea evidenţei branşamentelor ca mijloace fixe.

Contrar celor arătate de organele fiscale, Înalta Curte constată că potrivit Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public aprobate prin H.G. nr. 867/2003 nu este prevăzut niciun termen limită de utilizare a componentei A (taxă de racordare) ceea ce nu împiedică utilizarea acestor sume pentru lucrări viitoare.

Această taxă de racordare are natura contravalorii serviciului de racordare la reţeaua electrică însă poate avea şi natura unei subvenţii aferentă activelor (branşamentelor) în măsura în care există o diferenţă ca urmare a neutilizării integrale a tarifului de racordare achitat sau ca urmare a executării lucrărilor, după cum se poate şi recalcula.

Sumele înregistrate de recurenta-reclamanta la venituri în avans reprezintă, în principal, sume încasate de la diverse persoane fizice şi juridice, pentru lucrări de racordare la reţeaua electrică care, fie nu au fost executate, fie au fost executate la o valoare mai mică decât suma încasată de la beneficiarii lucrărilor de racordare dar care nu au fost restituite acestora pe motiv că în perioada de prescripţie dreptului de acţiune a persoanelor beneficiare de 3 ani acestea nu au fost solicitate. Contractele de racordare au avut la bază prevederile H.G. nr. 867/2003 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public, iar tarifele plătite de utilizatori sunt prevăzute la pct. II al anexei 2 la acest act normativ.

Potrivit prevederilor art. 37-40 din H.G. nr. 90/2008 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public, în vigoare de la 12 iunie 2008, până la aceasta data tariful de racordare la reţeaua electrică ce trebuia achitat de beneficiarii acestor lucrări era compus din sume ce trebuiau să acopere trei categorii de lucrări, respectiv:

a) lucrări de întărire a reţelei electrice, în amonte de punctul de racordare, pentru crearea condiţiilor tehnice necesare racordării unui utilizator;

b) lucrări pentru realizarea instalaţiilor cuprinse între punctul de racordare şi punctul de delimitare;

c) lucrări pentru realizarea instalaţiilor din aval de punctul de delimitare.

Operatorul de reţea execută cu forţe proprii sau contractează cu terţi atestaţi în condiţiile legii, lucrările din categoriile a şi b, iar în situaţia în care se impunea ca necesar aceste tarife se recalculau.

Realizarea lucrărilor din categoria c) este în responsabilitatea utilizatorului şi se face pe cheltuiala lui, iar costul lucrărilor nu este inclus în tariful de racordare, instalaţiile rezultate rămânând în patrimoniul utilizatorului.

Tariful de racordare, costul pentru realizarea lucrărilor din categoria c), respectiv lucrări pentru realizarea instalaţiilor din aval de punctul de delimitare, acesta este în responsabilitatea utilizatorului şi se face pe cheltuiala lui, de unde rezultă că nu este inclus în tariful de racordare, instalaţiile rezultate rămânând în patrimoniul utilizatorului.

Ca urmare, veniturile în avans înregistrate de FDEE Ploieşti ca element component al tarifului de racordare şi care potrivit prevederilor H.G. nr. 867/2003 constituie componenta "C reprezintă componenta tarifului de racordare corespunzătoare recepţiei lucrărilor şi punerii sub tensiune a instalaţiei utilizatorului reprezintă contravaloarea serviciului de recepţie a lucrărilor şi punerii sub tensiune a instalaţiei utilizatorului.

De asemenea, veniturile în avans înregistrate de FDEE Ploieşti din componenta B a tarifului de racordare reprezintă contravaloarea lucrărilor de racordare cuprinse între punctul de racordare şi punctul de delimitare, care se execută de către operatorul de reţea sau un operator economic atestat numai după încheierea cu operatorul de reţea a contractului de execuţie şi se suportă din utilizator, aceste instalaţii rămânând în patrimoniul operatorului de reţea.

În ceea ce priveşte componenta A a tarifului de racordare, care se regăsea în tarif până la data de 12.06.2008, aceasta reprezintă contravaloarea lucrărilor de întărire a reţelei electrice, în amonte de punctul de racordare, pentru crearea condiţiilor tehnice necesare racordării unui utilizator, fiind stabilită pe bază de deviz general .

Problema prescripţiei care a operat în favoarea recurentei este inutil a fi analizată faţă de cele arătate mai sus şi interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie regimului tarifului de racordare.

În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii prin care s-a respins cererea de efectuare a unei expertize de specialitate contabilă fiscală

Înalta Curte constată că această critică vizând prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este întemeiată.

Instanţa de fond a respins cererea de probatorii privind efectuarea unei expertize şi a motivat pentru fiecare obiectiv solicitat de ce nu este util, considerând în mod eronat că este vorba doar de o dezlegare în drept a operaţiunilor fiscale deduse judecăţii, chiar dacă ultimul dintre obiective se referea la justeţea şi corectitudinea matematică a sumelor în discuţie, astfel că era util a se verifica dacă există o eroare de calcul în determinarea cuantumului obligaţiilor fiscale.

Şi în ceea ce priveşte celelalte obligaţii fiscale, serviciile de consultanţă, mandat şi prestări servicii, impozit pe profit, TVA, accesoriile acestora, cheltuielile cu deplasările externe, cheltuielile cu atragerea de fonduri europene, se constată că deşi organele fiscale şi instanţa de fond au considerat că sunt nedovedite cu documente justificative şi că nu reprezintă operaţiuni reale efectuate în folosul desfăşurării activităţii, se observă că aceste susţineri nu fac trimitere în concret la un opis de înscrisuri analizate de instanţă în mod corect la fiecare factură, contract sau document invocat de părţi.

Se desprinde de aici necesitatea efectuării unei expertize contabile fiscale care să examineze şi să identifice concret, raportat la obligaţiile fiscale pretinse de organul fiscal şi la documentele ataşate de recurentul-reclamant, realitatea şi necesitatea operaţiunilor.

Conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 coroborate cu dispoziţiile pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal si cu cele ale art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, sunt deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile sau cele reglementate prin actele normative în vigoare în condiţiile în care acestea sunt justificate cu documente.

În materia taxei pe valoarea adăugată sunt incidente prevederile art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale ct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 date în aplicarea prevederilor art. 146.

Potrivit acestor prevederi legale, dreptul de deducere a TVA este condiţionat de utilizarea serviciilor achiziţionate în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile.

Referirile instanţei de fond la constatările Curţii de Conturi sunt relative atâta timp cât nu s-a soluţionat definitiv contestaţia reclamantei împotriva raportului de control al Curţii de Conturi.

În ceea ce priveşte decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei pentru suma de 10.091.323 RON, până la soluţionarea laturii penale. Motiv de recurs întemeiat în conformitate cu art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 462/23.11.2015 a fost suspendată soluţionarea contestaţiei administrative fiscale pentru suma de 10.091.323 RON, până la soluţionarea laturii penale.

Din adresele reclamantei-recurente din data de 12.05.2020 către DGAMC - ANAF referitoare la stadiul soluţionării sesizării penale nr. 94213/26.05.2015 şi la care nu s-a primit răspuns, rezultă că prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 nu mai corespund scopului de a strânge probe necesare pentru identificarea operaţiunilor fiscale, a făptaşilor şi a răspunderii acestora, constituindu-se într-un instrument pentru îngrădirea accesului la justiţie consacrat de art. 6 din CEDO - de vreme ce timp de 5 ani nu s-a efectuat niciun act de urmărire penală vizând această sesizare. Prin urmare, va fi admis şi acest motiv de recurs.

Temeiul legal al soluţiei adoptată de instanţa de recurs

Faţă de cele arătate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., se va admite recursul Societăţii de Distribuţie a Energiei Electrice Muntenia Nord, împotriva sentinţei civile nr. 1915 din 24 mai 2017 precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 08.03.2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, se va dispune casarea hotărârilor hotărârile atacate şi în rejudecare va admite în parte acţiunea, va anula în parte Decizia nr. 462/23.11.2015 emisă de A.N.A.F - DGSC, cu privire la punctul 3, va obliga pârâta A.N.A.F - DGSC să soluţioneze pe fond contestaţia privind suma de 10.091.323 RON şi va trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe cererea privind celelalte obligaţii fiscale reţinute de organul fiscal, în cuantum de 13.886.492 RON, stabilite prin Decizia de impunere nr. x/28.05.2015 pentru obligaţii fiscale în sumă de 7.731.693 RON (3.991.503 RON/impozit profit şi 2.163.296 RON/TVA şi accesorii de 6.154.799 RON (3.991.503 RON/dobânzi/penalităţi/impozit pe profit şi 2.163.296 RON/dobânzi/penalităţi TVA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Societatea de Distribuţie a Energiei Electrice Muntenia Nord, fosta Filială de Distribuţie a Energiei Electrice Electrica Distribuţie Muntenia Nord împotriva sentinţei civile nr. 1915 din 24 mai 2017 precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 08.03.2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează hotărârile atacate şi rejudecând:

Admite în parte acţiunea.

Anulează în parte Decizia nr. 462/23.11.2015 emisă de A.N.A.F - DGSC, cu privire la punctul 3.

Obligă pârâta A.N.A.F -DGSC să soluţioneze pe fond contestaţia privind suma de 10.091.323 RON.

Trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe cererea privind celelalte obligaţii fiscale reţinute de organul fiscal, în cuantum de 13.886.492 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2020 .