Salary classification order vs. payment of arrears: Minister of Justice lacks passive standing for back pay owed by employing court

Şedinţa publică din data de 21 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea formulată la data de 19.04.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat instanţei de contencios administrativ:

- să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea formulată privind emiterea, începând cu data de 09.04.2015 a unui nou ordin de salarizare prin care să fie recalculata indemnizaţia de încadrare, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional, a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei;

- obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de stabilire a indemnizaţiei lunare cuvenite pentru munca prestată în funcţia de judecător cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 71/2015 şi cu aplicarea retroactiva raportat la data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015), precum şi la acordarea diferenţelor salariale rezultate din aplicarea de procente unora dintre magistraţi şi aplicarea claselor de salarizare altor magistraţi care au trecut într-o noua tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011;

- obligarea pârâtului la plată cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 538 din 21 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta.

A fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un ordin de încadrare salarială pentru reclamantă, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a diferenţelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind plata diferenţelor salariale, ca neîntemeiat.

În motivarea recursului, a arătat că atribuţia ministrului justiţiei este de a stabili indemnizaţia de încadrare a intimatului, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar atribuţia Ministerului Justiţiei este de a vira banii, iar nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale.

Având în vedere şi dispoziţiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G. nr. 652/2009, potrivit cărora Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare şi repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite, dispozitivul deciziei recurate nu poate fi pus în executare sub aspectul plăţii drepturilor salariale, dat fiind faptul că această obligaţie excedează atribuţiilor acestuia.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiţiei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Înalta Curte constată că, reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat:

- să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea formulată privind emiterea, începând cu data de 09.04.2015 a unui nou ordin de salarizare prin care să fie recalculata indemnizaţia de încadrare, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional, a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei;

- obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de stabilire a indemnizaţiei lunare cuvenite pentru munca prestată în funcţia de judecător cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 71/2015 şi cu aplicarea retroactiva raportat la data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015), precum şi la acordarea diferenţelor salariale rezultate din aplicarea de procente unora dintre magistraţi şi aplicarea claselor de salarizare altor magistraţi care au trecut într-o noua tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Prima instanţă a admis acţiunea, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emisă un ordin de încadrare salarială pentru reclamantă conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a diferenţelor salariale rezultate, începând cu 09.04.2015.

Prin recursul formulat, pârâtul Ministerul Justiţiei a criticat hotărârea primei instanţe cu privire la plata drepturilor salariale începând cu 09.04.2015, obligaţie stabilită în sarcina sa, deşi această obligaţie revine în mod legal instanţei unde funcţionează intimata-reclamantă.

De fapt, prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât tinde a dovedi lipsa calităţii procesuale pasive în raport de capătul II al cererii de chemare în judecată.

Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Calitatea procesuală este una dintre condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea acţiunii civile. Conţinutul acestei noţiuni este precizat în cuprinsul art. 36 din C. proc. civ., potrivit căruia "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

În consecinţă, calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Potrivit doctrinei, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).

Particularizând, în situaţia în care pretenţia formulată prin acţiune, alcătuind obiectul cererii de chemare în judecată, constă în acordarea unor drepturi de natură salarială, ţinând seama că subiectele raportului de serviciu sunt determinate, stabilirea calităţii procesuale nu prezintă dificultăţi, părţile din raportul de drept procesual fiind identice cu subiectele raportului juridic de drept substanţial.

Sub acest aspect, se constată că raporturile de muncă ale intimatului-reclamant sunt stabilite cu instanţa unde funcţionează - Tribunalul Dâmboviţa, instanţă care procedează la calcularea şi plata drepturilor salariale, precum şi virarea contribuţiilor sociale către stat.

Potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, atribuţia ministrului justiţiei este de a stabili indemnizaţia de încadrare a intimatului, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G.. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, atribuţia Ministerului Justiţiei este de a vira banii, iar nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale.

În cazul de faţă, primul capăt de cerere a fost formulat, în mod corect, în contradictoriu cu recurentului-pârât Ministerul Justiţiei deoarece obligaţia de emitere a ordinului de salarizare incumbă acestuia, însă pentru soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere "calcularea şi acordarea retroactivă a diferenţelor salariale", ar fi trebuit să cheme în judecată instituţia/autoritatea publică angajatoare deoarece, determinarea calităţii procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, respectiv titularul obligaţiei de plată a drepturilor salariale.

Având în vedere că, în privinţa acestei cereri, calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât nu poate fi justificată, Înalta Curte constată că Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond nu este corectă, criticile formulate de recurentul-pârât fiind fondate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 538 din 21 februarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamantă a diferenţelor salariale rezultate începând cu data de 09.04.2015 ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 538 din 21 februarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamantă a diferenţelor salariale rezultate începând cu data de 09.04.2015 ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2020.