Insurance guarantee fund liability for post-bankruptcy claims: timeliness of payment request versus damage file initiation

Şedinţa publică din data de 20 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de la data de 28.09.2017, sub nr. x/2017 reclamanta Spitalul Judeţean de Urgenţă Dr. Pompei Samarian Călăraşi a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), contestaţie împotriva deciziei nr. 8942 din 31.08.2017, solicitând instanţei modificarea deciziei F.G.A. nr. 8942/31.08.2017 pe care o consideră nelegală şi netemeinică şi obligarea pârâtul F.G.A. la plata despăgubirilor aşa cum au fost menţionate în Cererea de deschidere dosar daună din data de 16.11.2016 şi transmisă pe fax pârâtei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1412 din 26 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă Dr. Pompei Samarian Călăraşi, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a fost anulată Decizia nr. 8942/31.08.2017 emisă de pârât.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1412 din 26 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea contestaţiei formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 8942/31.08.2017, precum şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut că Fondul de Garantare a Asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor, produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii, plăţile făcute de acesta fiind obligaţii ale asiguratorului falimentar fiind făcute ăn numele şi pe seama acestuia.

Astfel, FGA intră în raporturi juridice de drept administrativ cu creditorii de asigurări numai dacă şi când acestia înţeleg să îl învestească cu cereri de deschidere dosar de daună/de plată, având în vedere că aceştia se pot adresa asiguratorului în procedura de faliment, conform art. 17 din Legea nr. 213/2015.

Enunţând scopul Fondului, astfel cum acesta a fost reglementat de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (2), art. 15 din aceeaşi lege, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, recurentul-pârât a arătat că protejarea de către aceta a creditorilor de asigurări are un caracter limitat, în timp, petenţii putându-i-se adresa în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, precum şi ca întindere, numai în limita plafonului de 450000 RON pe un creditor de asigurare.

A mai apreciat recurentul că faptul că Legea nr. 213/2015 conţine şi dispoziţii care permit celor interesati să i se adreseze cu cereri de deschidere dosar de daună nu îi exonerează pe aceştia de obligaţia de a depune şi cereri de plată în termenul legal, cu privire la acest aspect enunţând dispoziţiile art. 12 alin. (1) şi (2) din legea antereferită.

Faţă de interpretarea dată acestor dispoziţii legale, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, recurentul-pârât a conchis că, având în vedere că evenimentul rutier a avut loc ulterior rămânerii definitive a hotărârii de declarare a falimentului societăţii de asigurare A. S.A., termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă, respectiv data evenimentului rutier, 02.11.2016, împlinindu-se la 02.02.2017, iar depunerea cererii de către reclamant la data de 29.05.2017, s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut de lege, astfel că în mod legal acesta a respins cererea de despăgubiri.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 4 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 mai 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de drept şi de fapt relevante

La data de 02.11.2016 autoturismul cu numărul de înmatriculare x, proprietatea M.A.I., din cauza unor manevre greşite a avariat usa de la garajul situat în incinta sediului reclamantei. Pentru autoturismul cu numărul de înmatriculare M.A.I. 33816 era emisa poliţa R.C.A. nr. x de către asigurătorul S.C. A. S.A., valabilă în perioada 22.11.2015-21.11.2016.

La data evenimentului autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, vinovat de producerea evenimentului menţionat mai sus, era asigurat RCA la asiguratorul A. S.A., conform poliţei de asigurare nr. x .

Urmare acestui eveniment a fost deschis dosarul de dauna x, urmare acererii reclamantului înregistrată la pârâtă la data de 16.11.2016.

Prin încheierea din data de 03.12.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei pârâte S.C. A. S.A., încheiere care a rămas definitivă la data de 28.04.2016.

Prin decizia nr. 8942 din 31.08.2017 a fost respinsă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor cererea de plată formulată de reclamant, reţinându-se, în esenţă, că evenimentul rutier a avut loc la data de 02.11.2016, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, astfel că dreptul de creanţă s-a născut la data evenimentului, iar petenta avea la dispoziţie până la data de 02.02.2017 dreptul de a formula cerere de plată în vederea recuperării sumelor de bani cu titlu de despăgubire. Din înscrisurile depuse la dosarul de daună pârâta a concluzionat că cererea de plată şi înscrisurile aferente au fost depuse la data de 29.05.2017, peste termenul legal.

Prin sentinţa recurată a fost anulată Decizia nr. 8942/31.08.2017 emisă de pârât.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 12 alin. (1) şi (2), art. 14 şi art. 15 din Legea 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, Înalta Curte constată că dosarul de daună în cadrul căreia reclamanta a depus cererea de plată a fost deschis şi instrumentat chiar de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în conformitate cu art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015, care prevăd că:

"În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări, Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic."

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea 213/2015:

"Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului."

Instanţa de control judiciar este de acord cu opinia curţii de apel în sensul că procedura instituită de art. 12 din Legea 213/2015, care are drept situaţie premisă producerea riscului asigurat ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, este specială faţă de procedura prevăzută de art. 14 din aceeaşi lege, instituită în favoarea persoanelor care au deja un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment.

Aşa fiind, în condiţiile în care Fondul nu a apreciat tardivă cererea de deschidere a dosarului de daună, ci a înregistrat-o şi a instrumentat dosarul, fiind încheiate proces-verbal de constatare a daunelor şi deviz de lucrări, aceasta nu poate invoca tardivitatea cererii de plată formulate în cadrul aceluiaşi dosar.

Astfel, plata sumelor stabilite în temeiul art. 12 din Lege nu este condiţionată, în lipsa unei dispoziţii legale exprese în acest sens, de respectarea termenului instituit de art. 14 din aceeaşi lege, invocat de pârâtă în cuprinsul deciziei contestate, pentru soluţionarea integrală a unui dosar de daună, un termen de 90 de zile de la data producerii evenimentului fiind, de altfel, insuficient pentru efectuarea reparaţiilor rezultate în urma evenimentului rutier, intenţia legiuitorului nefiind în sensul ca persoana păgubită printr-un eveniment rutier survenit ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului să fie dublu condiţionată de respectarea termenului de 90 de zile, atât în ceea ce priveşte deschiderea dosarului de daună, cât şi depunerea cererii de plată, aceasta fiind un act subsecvent cererii de deschidere a dosarului de daună.

Având în vedere că reclamanta a formulat, în termenul de 90 de zile de la producerea riscului asigurat, o cerere de deschidere a dosarului de daună, conform art. 12 din Legea 213/2015, Înalta Curte constată că este nelegală decizia emisă de pârât prin care s-a respins cererea de plată a despăgubirilor pe motiv că este tardivă.

În fine, în condiţiile în care pârâta nu a soluţionat cererea de plată formulată de reclamantă în cadrul dosarului de daună deschis la data de 16.11.2017, aceasta fiind respinsă, ca tardivă, luând în considerare şi prevederile art. 11 din Legea 213/2015, potrivit cărora Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, având competenţă deplină în ceea ce priveşte analiza cererilor de plată ale creditorilor de asigurări, Înalta Curte constată că instanţa nu poate obliga pârâtul direct la plata despăgubirilor, astfel cum s-a solicitat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, soluţia instanţei de fond fiind legală, hotărârea fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1412 din 26 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2020.