Suspension of Tax Assessment Execution in Insolvency: Justified Doubt Regarding Statute of Limitations and Lease Characterization versus Imminent Economic Harm

Şedinţa publică din data de 14 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la 29.10.2019, reclamanta A. S.R.L., societate în insolvenţă, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere x din 09.08.2019 precum şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare, dobânzi şi penalităţi de întârziere, până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 155/F-CONT/21 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-A civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea şi a fost suspendată executarea Deciziei de impunere nr. x/09.08.2019 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii, până la soluţionarea în fond a acţiunii în anulare a actelor administrative.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 155/F-CONT/21 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-A civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate cu consecinţa respingerea în tot a cererii de suspendare ca neîntemeiată.

În motivarea recursului a arătat că în cauză nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat şi că instanţa de fond a admis în mod nelegal cererea de suspendare cu privire la creanţele vizate de excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili creanţe pentru operaţiunile aferente anului 2013, după împlinirea termenului de 5 ani, reţinând în mod eronat că acestea operează în favoarea reclamantei.

În speţă, reclamanta nu a probat, ci numai a susţinut nelegalitatea vădită a actului administrativ, nereuşind să răstoarne prezumţia de nelegalitate de care se bucură actele administrative.

Prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale suplimentare la impozitul pe profit pentru anul 2013, dreptul societăţii de a deduce cheltuielile cu serviciile de închiriere în valoare de 26991,764 RON şi prin urmare faptul că nu ar datora impozit pe venit suplimentar în sumă de 4318,632 RON, precum şi dreptul de a deduce cheltuielile cu chiria nu pot fi analizate la nivel de aparenţă a dreptului. Cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin inserarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ întrucât acestea vizează fondul dreptului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anulare.

A mai arătat recurenta-pârâtă că îndoiala serioasă asupra legalităţii actelor administrative trebuie să poată fi constatată cu uşurinţă, în urma unei cercetări sumare a dreptului, având în vedere că măsura suspendării actelor administrative este o măsură provizorie.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv prevenirea unei pagube iminente, a menţionat recurenta că instanţa de fond nu a motivat printr-un raţionament juridic sau pe baza probelor prezentate acest aspect şi a considerat în mod greşit că această cerinţă se desprinde din datele prezentate de societate, fără a avea în vedere faptul că reclamanta nu este prejudiciată, întrucât nu poate fi luată în discuţie redresarea debitoarei, având în vedere că se află în etapa preliminară a înscrierii creanţei în tabelul preliminar, iar debitele înscrise în tabel nu pot fi executate de nici un creditor.

Condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită în prezenta cauză, întrucât plata debitului stabilit prin deciziile contestate nu ar pricinui reclamantei o pagubă iminentă, ci reprezintă consecinţa executării unui act administrativ, ceea nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, intimata a arătat, în esenţă, că în mod temeinic a reţinut instanţa de fond îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Intimata a invocat şi excepţia tardivităţii cererii de recurs înregistrate la 29.01.2020, arătând că termenul de recurs este de cinci zile de la data comunicării hotărârii. În privinţa primei cereri de recurs, depuse la 21.01.2020, a arătat că nu este în măsură să calculeze termenul, neavând acces la data comunicării hotărârii către recurent.

II. Soluţia instanţei de recurs

Cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii invocată de intimată, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, având în vedere că sentinţa a fost comunicată pârâtei la 16.01.2020, conform filei 464 dosar fond, iar prima cerere de recurs a fost transmisă prin e-mail la 21.01.2020, înăuntrul termenului de declarare a căii de atac. Totodată, Înalta Curte reţine că a doua cerere de recurs, trimisă ulterior prin poştă, la 29.01.2020, este identică cu prima, nefiind invocate motive noi în cuprinsul acesteia.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu Direcţia Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Deciziei de impunere x din 09.08.2019 precum şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare, dobânzi şi penalităţi de întârziere, până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ.

Cererea de suspendare a executării a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea 554/2004.

Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica formulată pe această cale vizând aspectele reţinute de către prima instanţă în motivarea cererii de suspendare a executării, care, în opinia recurentei, necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii şi nu sunt suficiente pentru a demonstra îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi pagubei iminente, fiind aspecte ce ţin de legalitatea în sine a actului administrativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiţii cumulative, şi anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii pagubei.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut că, în speţă, având în vedere circumstanţele de fapt ale cauzei, sunt îndeplinite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia referitoare la paguba iminentă.

În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, identificarea elementelor de nelegalitate a actului administrativ ce pot fi subsumate acestei condiţii trebuie să se facă în urma unei analize sumare a legalităţii actului administrativ, soluţionarea unei cereri de suspendare a executării nepermiţând examinarea legalităţii actului, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

În speţă, se constată că în argumentarea condiţiei cazului bine justificat prima instanţă a reţinut o serie de neregularităţi de ordin formal, respectiv: aparenta incidenţă a prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili creanţe după îndeplinirea termenului de cinci ani prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92/2003 în ceea ce priveşte operaţiunile aferente anului 2013, faţă de data efectuării inspecţiei fiscal, respectiv 09.07.2019; refuzul organului fiscal de a considera deductibile cheltuielile cu serviciile de închiriere în valoare de 26991,791 RON, faţă de stabilirea la nivel de aparenţă a naturii contractului încheiat între părţi ca fiind de leasing operaţional, în acest caz locatarul fiind cel care deduce chiria, iar nu amortizarea şi dobânda, cum în mod eronat a reţinut organul fiscal.

În privinţa celorlalte motive invocate, instanţa de fond a apreciat în mod corect că analizarea acestora implică o depăşire a limitelor prevăzute de procedura de faţă, presupunând o amplă examinare a situaţiei de fapt şi administrarea de probe suplimentare.

Înalta Curte constată, contrar celor invocate de către recurenta-pârâtă, că aspectele procedurale reţinute de către prima instanţă se circumscriu cerinţei de verificare doar la nivel aparent a legalităţii actelor administrative atacate, prin această analiză nefiind antamat fondul cauzei, respectiv legalitatea sumelor stabilite în sarcina intimatei-reclamante, ci au fost verificate doar aspecte formale, fără a se face o analiză de fond a raportului juridic fiscal, respectiv fără a se intra pe fondul verificării aspectelor de legalitate a actelor administrative fiscale.

Cât priveşte criticile recurentei-pârâte referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că şi această condiţie este îndeplinită, raportat la efectul imediat al actelor administrative contestate, precum şi la cuantumul sumelor stabilite prin acestea.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a avut în vedere situaţia concretă a reclamantei debitoare, fiind o societate aflată în procedura insolvenţei, şi a stabilit că obligaţiile fiscale contestate, în cuantumul însemnat stabilit de către pârâtă, îi pot afecta considerabil perspectiva de redresare.

Condiţia pagubei iminente presupune producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în situaţia dedusă prezentei judecăţi.

Prin urmare, se constată că sunt întemeiate aprecierile instanţei de fond, în sensul îndeplinirii şi a acestei condiţii, fiind de necontestat că, în condiţiile în care punerea în executare a unui act administrativ prin care a fost stabilită în sarcina societăţii reclamante o măsură care prin însăşi natura ei, conduce la diminuarea patrimoniului societăţii şi perturbarea întregii activităţi a acesteia, nu pot fi omise repercusiunile de natură economică şi financiară cauzate în acest mod.

Astfel fiind, criticile invocate de către pârâtă nu sunt în măsură să conducă la reformarea hotărârii de primă instanţă, soluţia pronunţată de aceasta fiind legală.

Prin urmare, ţinând seama de considerentele de ordin legal şi de situaţia de fapt dovedită, de Recomandarea nr. x/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, Înalta Curte apreciază că executarea actelor administrative ce fac obiectul cauzei este de natură a crea pagube serioase intimatei-reclamante, care pot să aibă consecinţe grave în patrimoniul acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 155/F-CONT din 21 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 155/F-CONT din 21 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2020.