National security exception to disclosure of classified SRI evidence in foreign national undesirable status proceedings

Şedinţa publică din data de 5 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREŞTI a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună luarea măsurii de declarare ca indezirabil, pe o perioadă de 10 ani, pentru considerente de securitate naţională, a numitului A., fost beneficiar al statului de refugiat.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 177 pronunţată în data de 13 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul MINISTERULUI PUBLIC - PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREŞTI, în contradictoriu cu pârâtul A. x, citat la sediul Inspectoratului General pentru Imigrări şi cu intervenientul INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI, la declarat ca indezirabil pentru un interval de 5 ani pe pârâtul A. x, a dispus ca părăsirea teritoriului României să se facă de îndată, urmând ca hotărârea să se comunice Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pârâtului şi Inspectoratului General pentru Imigrări.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs pârâtul A. x, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea cererii formulate privind declararea sa ca indezirabil.

În motivarea recursului a adus următoarele argumente:

I. Mijloacele de probă pe care se întemeiază hotărârea sunt obţinute fără respectarea prevederilor legale.

Cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel privind declararea ca indezirabil a recurentului a fost întemeiată pe documentele şi informaţiile puse la dispoziţie de SRI, documente clasificate ca fiind secret de stat de nivel "strict secret".

Presupusele informaţii incriminatoare puteau fi obţinute de către autoritatea română cu competente în domeniul securităţii naţionale doar prin activităţi de supraveghere tehnică şi interceptarea comunicaţiilor activităţi care, din punct de vedere legal, puteau fi desfăşurate doar cu respectarea prevederilor referitoare la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor consacrate de Constituţia României (art. 28 şi 35) şi Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (art. 8).

Invocă şi art. 139 C. proc. civ. penală potrivit căruia: "Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);

b) măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanta informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;

c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare;

Arată şi că, referindu-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, paragraful 44, a reţinut că: făcând distincţie între etapele interceptării convorbirilor telefonice, instanţa europeană a statuat că pe parcursul etapei de autorizare a supravegherii. conceptul de "securitate naţională", dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii.

Astfel, având în vedere considerentele de principiu dezvoltate în jurisprudenţa proprie şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a statuat că trebuie pus, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate, claritate, precizie şi previzibilitate.

Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor.

De asemenea, prin Decizia pronunţată la data de 04 februarie 2020, CCR a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.

Deşi prezenta cauză are caracter non-penal, consideră că este necesară respectarea tuturor dispoziţiilor legale care protejează drepturile şi libertăţile fundamentale.

Consideră că instanţa de fond a trecut peste aspectul legalităţii obţinerii informaţiilor pe baza cărora a dispus declararea ca indezirabil a recurentului şi îndepărtarea sa din ţară.

Deoarece din actele dosarului nu rezultă că ar fi existat o autorizare din partea instanţei pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi a comunicaţiilor recurentului, prezumţia corectă este în sensul că această autorizare nu există.

Astfel, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a încălcat prevederile art. 53 din Constituţia României şi art. 139 C. proc. civ. penală.

II. Incertitudinea informaţiilor care au format opinia instanţei

Susţine că informaţiile clasificate în baza instanţa şi-a format convingerea nu au o valoare probantă absolută.

Ţinând cont de faptul că toate informaţiile oferite de SRI cu privire la desfăşurarea de către recurent a unor activităţi subversive în favoarea unor grupări teroriste sunt obţinute prin activităţi de supraveghere tehnică şi interceptarea comunicaţiilor, probabilitatea ca aceste informaţii să fie reale este de mică.

Atâta timp cât agenţii care au efectuat interceptările nu s-au aflat în contact direct cu persoana asupra căreia se presupune că ar fi comis fapte penale, este foarte probabil ca informaţiile să fie alterate.

Probabilitatea ca recurentul să fie persoana care ar fi desfăşurat activităţi subversive în favoarea unor grupări teroriste este extrem de mică, având în vedere şi celelalte informaţii personale despre recurent pe care şi SRI le deţine.

Contrar celor susţinute de intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în cuprinsul cererii prin care a sesizat instanţa cu cererea de declarare ca indezirabil a recurentului, A. x nu a beneficiat de statutul de refugiat pe Teritoriul României.

Recurentul a intrat în România în mod legal deţinând viză de studii şi a avut o conduită ireproşabilă pe toată durata şederii pe teritoriul României.

Dreptul procesual prevede că probele nu au o valoare prestabilită şi nu sunt ierarhizate, puterea lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor cu privire la ansamblul de probe administrate, fără să existe, aşadar, prezumţia de preeminenţă a unei probe faţă de alta.

Instanţa ar trebui să coroboreze aceste informaţii clasificate cu alte mijloace de probă.

De vreme ce recurentul nu a avut posibilitatea să se apere cu privire la acuzaţiile ce i s-au adus, asupra probelor puse la dispoziţia instanţei de către intimat, planează o suspiciune, care poate fi înlăturată doar coroborând aceste informaţii cu alte probe.

Invocă în acest sens art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului - Dreptul la un proces echitabil.

Astfel, deşi datorită complexităţii problemelor de securitate naţională, autorităţile sunt obligate să folosească anumite tehnici şi metodologii care să ajute în luarea unor decizii optime, însă, luarea deciziei de îndepărtare din ţară a unei persoane trebuie să se facă numai în situaţia în care există dovezi clare şi neechivoce.

Declararea ca indezirabil a recurentului a produs efecte imediate, schimbându-i viaţa în mod definitiv.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, recurentul se afla în România de mai mult de 5 ani cu viză de studii, a urmat cursurile Facultăţii de Farmacie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti până în anul 2019, când s-a transferat la Facultatea de Farmacie din cadrul Universităţii din Oradea.

Din datele pe care instanţa le deţine despre familia recurentului rezultă că aceştia se află în Franţa ca refugiaţi politici, având chiar un unchi cetăţean francez care profesează ca medic în Franţa.

Aşadar, coroborând toate aceste informaţii, probabilitatea ca recurentul să fi desfăşurat activităţile de care este acuzat este extrem de mică.

Susţine în concluzie că hotărârea instanţei de fond încalcă prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.

III. Hotărârea instanţei nu cuprinde motivele pe care se întemeiază

În acest sens arată că în sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a menţionat doar aspectele invocate de reclamant şi susţinerile SRI, fără a motiva în mod concret hotărârea pronunţată.

Chiar dacă informaţiile care au stat la baza hotărârii instanţei sunt clasificate, aceasta avea obligaţia să motiveze în mod concret care au fost aspectele în favoarea şi împotriva admiterii cererii.

Ori, în cuprinsul hotărârii nu au fost dezvoltate motivele avute în vedere de instanţă.

În drept invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., art. 21, 28 şi 53 din Constituţia României, art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002, art. 10 din Legea nr. 14/1992, art. 139-141 C. proc. civ. penală, art. 13 din Legea nr. 51/1991, Decizia nr. 51/2016 a CCR.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-intervenient a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Arată că măsura declarării ca indezirabil este reglementată prin art. 86 din O.U.G nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

După cum reiese din cuprinsul art. 86 din O.U.G nr. 194/2002, competenţele intimatei interveniente în cauzele ce au ca obiect luarea măsurii declarării ca indezirabil faţă de un cetăţean străin sunt raportate la dispoziţiile alin. (6) şi (11) din articolul sus menţionat, aceasta fiind introdusă în cauză în vederea punerii în executare a hotărârii instanţei prin prisma atribuţiilor I.G.I. de gestionare a migraţiei conform prevederilor art. 5, lit. a), pct. 19 din H.G. nr. 639/2007 privind structura organizatorică şi atribuţiile Inspectoratului General pentru Imigrări.

Apreciază că instanţa, procedând la judecarea cauzei a analizat toate probele, inclusiv înscrisurile clasificate secret de stat de nivel "strict secret", constatând că acestea fac dovada faptului că cetăţeanul sirian desfăşoară activităţi ce sunt de natură să pună în pericol securitatea naţională.

Prin luarea măsurii prevăzute de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România nu se produce o încălcare a art. 8 din Convenţia E.D.O. întrucât aceasta urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică, fiind justificată prin natura şi gravitatea activităţilor desfăşurate în raport de care se apreciază proporţionalitatea dintre măsura dispusă şi scopul urmărit. În acelaşi context, apreciază că, au fost respectate garanţiile procesuale pentru străinul subiect al măsurii de declarare ca indezirabili, care a fost dispusă de instanţa de judecată în sensul art. 6 din Convenţia E.D.O. în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare.

Instanţa învestită cu soluţionarea cauzei a procedat la analizarea informaţiilor privind situaţia străinului, sub toate aspectele, prin prisma documentelor în baza cărora se întemeiază solicitarea, urmărind respectarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului stipulate în Convenţia E.D.O.

În ceea ce priveşte comunicarea către recurent a informaţiilor pe baza cărora se întemeiază solicitarea de luare a măsurii de declarare ca indezirabil, arată că există prevederi speciale care reglementează securitatea naţională ce stipulează că informaţiile privind fapte care pot periclita securitatea naţională au caracter secret de stat, acestea putând fi puse la dispoziţie doar persoanelor care deţin o autorizaţie de acces la informaţii clasificate secrete de stat.

Astfel, având în vedere faptul că luarea măsurii declarării ca indezirabil este întemeiată pe baza unor informaţii clasificate încadrate la diferite clase şi niveluri de secretizare (secrete de stat sau secrete de serviciu) informaţiile vor putea fi comunicate respectând prevederile art. 26 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin H.G.. 585/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori se poate efectua în situaţia în care aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzător nivelului de secretizare, în practică acestea fiind transmise instanţelor de judecată, şi, totodată, puse la dispoziţia reprezentanţilor legali (avocaţi) posesori ai unor astfel de certificate/autorizaţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 294, alin. (1), pct. 2 din C. proc. civ., documentele ce au caracter clasificat nu pot fi depuse la dosarul cauzei nici în întregime, nici în parte, ci vor fi puse la dispoziţia completului de judecată, prin compartimentul documemte clasificate al instanţei, spre a fi consultate, cu respectarea prevederilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi ale H.G.. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.

Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Jasper împotriva Marii Britanii, dreptul de a dezvălui probe nu este unul absolut. în anumite cazuri se impune ca unele probe să nu fie dezvăluite apărării pentru a proteja drepturile fundamentale ale unui alt individ sau pentru a proteja un interes public important (Hotărârea Curţii din data de 16 februarie 2000, paragraful 52).

În mod similar, cu privire la principiul egalităţii de arme, Curtea E.D.O. a statuat în jurisprudenţa sa faptul că interesul naţional, superior, poate, în anumite situaţii să nege uneia din părţi, asigurarea respectării drepturilor procedurale (Hotărârea în cauza Regner împotriva Republicii Cehia din data de 19 septembrie 2017, paragraful 147 şi următoarele).

De asemenea, astfel cum statua Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Jurisprudenţa sa, consideraţii imperative având legătură cu securitatea sau desfăşurarea relaţiilor internaţionale ale statelor membre pot să se opună comunicării anumitor elemente persoanelor interesate (paragraful 342 din Hotărârea din 3 septembrie 2008 în cauzele conexate C-402/05 P şi C-415./05 P).

Totodată, într-o altă cauză, CJUE a statuat că, dacă în cazuri excepţionale, o autoritate naţională se opune comunicării către persoana interesată în mod precis şi complet a motivelor care constituie temeiul unei decizii adoptate invocând motive care ţin de siguranţa statului, instanţa competentă a statului membru în cauză trebuie să aibă la dispoziţie şi să pună în aplicare tehnici şi norme procedurale care să permită concilierea, pe de o parte a consideraţiilor legitime care ţin de siguranţa statului referitoare la natura şi la sursele informaţiilor care au fost luate în considerare pentru adoptarea unei astfel de decizii şi, pe de altă parte, a necesităţii de a garanta justiţiabilului, în suficientă măsură respectarea drepturilor sale procedurale, dreptul de a fi ascultat, precum şi principiul contradictorialităţii. în cadrul controlului jurisdicţional al legalităţii deciziei adoptate revine statelor membre sarcina de a prevedea norme care să permită instanţei însărcinate cu controlul legalităţii deciziei menţionate să ia cunoştinţă atât de ansamblul motivelor, cât şi de elementele de probă aferente acestora pe baza cărora a fost adoptată respectiva decizie (Hotărârea pronunţată în cauza C-300/11, paragrafele 57 şi 59).

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-pârât, potrivit cărora mijloacele de probă pe care se întemeiază hotărârea sunt obţinute fără respectarea prevederilor legale, apreciază că sunt neîntemeiate, recurentul-pârât nedovedindu-şi în niciun mod susţinerile, bazându-se doar pe simple presupuneri. Cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost întemeiată în conformitate cu dispoziţiile art. 3, lit. i) şi 1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Consideră că documentele clasificate puse la dispoziţia procurorului anume desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti de autoritatea competentă în domeniul securităţii naţionale au fost obţinute cu respectarea tuturor prevederilor legale.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, intimatul-reclamant Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a precizat în mod corect statutul juridic pe teritoriul României al recurentului ca fiind beneficiarul unei vize de studiu, nefiind vorba despre o confuzie cu privire la acesta.

Apreciază că hotărârea instanţei de fond cuprinde motivele pe care se întemeiază cu aplicarea art. 86, alin. (5), ultima teză din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora "Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia".

În drept invocă O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare, H.G. nr. 639/2007 privind structura organizatorică şi atribuţiile Inspectoratului General pentru Imigrări, Legea nr. 135/2010 privind C. proc. civ. iar în baza art. 223 C. proc. civ., solicită judecarea cauzei şi în lipsă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 2 aprilie, s-a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

În prealabil se reţine faptul că prin cererea de recurs se invocă motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., astfel încât criticile formulate de recurent împotriva sentinţei recurate urmează a fi analizate în raport de domeniul de reglementare al motivelor de recurs invocate, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia scopul recursului - cale extraordinară de atac - îl constituie "examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", acesta exercitându-se pentru motive de nelegalitate expres şi limitativ reglementate de lege ca motive de casare - art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca urmare, pe calea recursului nu se pot examina motive privind interpretarea pe care instanţa de fond a înţeles să o dea probelor administrate în cauză ceea ce nu constituie nu motive de nelegalitate ci de netemeinice.

Pornind de la aceste premise şi analizând motivele de nelegalitate invocate de recurent se reţine că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;

Aşa cum s-a arătat în doctrină şi practica judiciară motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează prin cele trei ipoteze reglementate nemotivarea hotărârii, fie prin absenţa acesteia, fie prin existenţa unor considerente străine de natura cauzei sau contradictorii care nu permit părţilor şi instanţei de control judiciar să înţeleagă şi să verifice raţionamentul pentru care instanţa l-a avut în vedere la luarea hotărârii.

Acest motiv de recurs se analizează raportat la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ce reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă considerentele hotărârii judecătoreşti cu referire la obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, dar şi conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului potrivit căreia noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

Procedând la analiza sentinţei recurate în cauză se reţine că aceasta respectă exigenţele anterior prezentate, cuprinzând atât starea de fapt reţinută de instanţa de fond ca urmare a analizei probelor administrate cât şi dispoziţiile legale reţinute ca fiind incidente în raport cu starea de fapt reţinută.

De asemenea în speţă trebuie avută în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 86, alin. (5), ultima teză din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, potrivit cărora "Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia".

Or, în speţă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3, lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În cauză trebuie reţinut şi că potrivit art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 măsura declarării ca indezirabil se ia nu numai împotriva străinului care a desfăşurat sau desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională ci şi împotriva străinului cu privire la care există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare astfel de activităţi.

În consecinţă, potrivit alin. (2) şi (3) ale art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002 măsura declarării ca indezirabil se ia nu numai în baza unor probe certe care să dovedească în concret că străinul vizat de procedură a desfăşurat sau desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională ci şi în baza unor date sau informaţii din care rezultă indicii temeinice că acesta intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională.

În acelaşi sens art. 44 alin. (1) din Legea 535/2004, privind prevenirea şi combaterea terorismului, arată că: "Împotriva cetăţenilor străini (...) despre care există date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de şedere în ţară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieşirii din ţară, potrivit legii privind regimul străinilor în România."

Ca urmare, argumentarea adusă de recurent privind necesitatea existenţei unor probe certe care să susţină luarea măsurii declarării ca indezirabil, probe care nu s-ar putea obţine decât în ipoteza în care străinul vizat de procedură ar fi desfăşurat sau desfăşoară în concret activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională este contrazisă de dispoziţiile legale care au în vedere şi ipoteza în care străinul intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională, fapt demonstrat prin date şi informaţii care să conducă la indicii temeinice în acest sens.

Referitor la caracterul pretins nelegal al datelor şi informaţiilor reţinute ca relevante de către instanţa de fond, instanţa de recurs are în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1991, privind securitatea naţională a României potrivit cărora:

"Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora."

"Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale are caracter secret de stat.

Informaţiile din acest domeniu nu pot fi comunicate decât în condiţiile prezentei legi."

Ca urmare nu se poate reţine faptul că mijloacele de probă pe care se întemeiază hotărârea sunt obţinute fără respectarea prevederilor legale deoarece aceste prevederi legale sunt cele care reglementează securitatea naţională şi care nu pot fi analizate prin similitudine cu cele din materie penală aşa cum se susţine de către recurent.

De asemenea certitudinea informaţiilor care au format opinia instanţei constituie un aspect de fapt ce se apreciază în contextul probator existent în cauză, circumstanţe personale favorabile ce rezultă din activităţile desfăşurate anterior de recurentul pârât impunându-se a fi apreciate în acest context.

Or, în speţa dedusă judecăţii în mod temeinic instanţa de fond a acordat prevalenţă datelor transmise de Serviciul Român de Informaţii din care rezultă că deşi recurentul pârât a intrat în România în mod legal deţinând viză de studii şi în acest context a urmat cursurile Facultăţii de Farmacie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti până în anul 2019, când s-a transferat la Facultatea de Farmacie din cadrul Universităţii din Oradea se află totuşi într-un stadiu avansat al procesului de autoradicalizare, existând indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că urmează să desfăşoare activităţi subversive în favoarea unor grupări teroriste active în Orientul Mijlociu respectiv, a manifestat un comportament caracteristic adepţilor ideologiei jihadist/extremiste, fapt demonstrat prin accesare şi agrearea de materiale provenite de la o organizaţie teroristă.

Se au în vedere în acest sens şi cele statuate în practica sa de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în cauza Chahal vs. Regatului Unit din 15 noiembrie 1996 pct. 130-131, a recunoscut că utilizarea de informaţii confidenţiale poate să se dovedească inevitabilă în cauzele în care se afla în joc securitatea naţională.

În cauză se reţine şi că în hotărârea recurată instanţa de fond a făcut referire la faptele concrete imputate persoanei în cauză. Acestea includ alegaţii suficient de detaliate pentru a-i permite persoanei în cauză să le conteste în mod eficient.

Pe de altă parte în situaţia în care recurentul pârât dorea, putea să îşi angajeze un apărător care să aibă acces direct la înscrisurile în care sunt consemnate informaţiile reţinute ca relevante de instanţa de fond, respectând prevederile art. 26 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin H.G.. 585/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

În condiţiile anterior arătate şi reţinând relevanţa datelor şi informaţiilor avute în vedere de instanţa de fond la pronunţarea sentinţei recurate instanţa de recurs constată că în mod temeinic a făcut aplicarea în cauză a art. 44 alin. (1) din Legea 535/2004, anterior citat, precum şi a dispoziţiilor art. 3 lit. i) şi l) din Legea 51/1991, republicată potrivit cărora:

"Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele:

i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte;

l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a)-k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii."

De asemenea sentinţa recurată este pronunţată cu corecta aplicare a art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit căruia declararea ca indezirabil este măsura ce se dispune împotriva unui străin cu privire la care există indicii temeinice că intenţionează să pună în pericol securitatea naţională.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. x nr. 177 din 13 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 mai 2020.