Railway infrastructure lease termination: appeal partially allowed, damages and VAT remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 9 mai 2016, pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu Societatea A. S.R.L., a solicitat:

(i) obligarea pârâtei la plata sumei de 4.970.934,48 RON, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând daunele-interese compensatorii la care reclamanta este îndreptăţită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea Contractului dintre părţi, intervenită din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat în totalitate obligaţiile contractuale asumate;

(ii) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei menţionate la pct. 1 pe intervalul cuprins între data la care societatea reclamantă avea dreptul de a pretinde şi încasa daunele-interese şi data introducerii prezentei cereri, precum şi în continuare până la data plăţii efective;

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea reconvenţională înregistrată la data de 24 aprilie 2016, pârâta-reclamantă Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., a solicitat:

(i) obligarea reclamantei-pârâte Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. la restituirea către pârâta-reclamantă a sumei de 217.587,69 RON, reprezentând garanţia de bună execuţie achitată în baza Contractului de închiriere nr. x/30.06.2006;

(ii) obligarea reclamantei-pârâte Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 11.482,97 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată începând cu data de 22.09.2015 şi până la momentul introducerii prezentei cereri (22.08.2016), precum şi în continuare până la data plăţii efective;

(iii) obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 60/C din 25 ianuarie 2017, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov.

1.4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 03 martie 2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

2.1. Prin încheierea din 16 mai 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii acţiunii petitului 1 şi excepţia lipsei de interes, invocate prin întâmpinare de către pârâta-reclamantă reconvenţională Societatea A. S.R.L.

2.2. Prin încheierea din 31 mai 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâta-reclamantă reconvenţională Societatea A. S.R.L.

2.3. Prin sentinţa civilă nr. 119 din 12 iulie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis acţiunea promovată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu Societatea A. S.R.L., astfel cum a fost precizată;

(ii) a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 4.970.934,48 RON cu titlu de daune-interese, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume în intervalul cuprins între data de 27.08.2015 şi data plăţii efective, precum şi suma de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată;

(iii) a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţională Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 119 din 12 iulie 2017, precum şi împotriva încheierilor din 16 mai 2017 şi 31 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Societatea A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale.

O primă critică vizează încălcarea regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii- art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin aceea că, instanţa a omis să pună în discuţia părţilor, înainte de a se dezbate cauza pe fond, legea aplicabilă litigiului-vechiul C. civ. sau Noul C. civ., regulile de procedură nerespectate fiind art. 22 alin. (4) C. proc. civ. şi art. 204 C. proc. civ.

Recurenta arată că aceasta chestiune prealabilă a fost sesizată prin întâmpinare însă a fost soluţionată mult prea târziu, instanţa concluzionând direct în considerentele hotărârii, fără să pună în discuţia părţilor chestiunea deşi diferenţele dintre regimul juridic aplicabil instituţiilor relevante în speţă (reziliere, pact comisoriu, daune-interese şi clauză penală) sub imperiul vechiul C. civ. versus Noul C. civ. sunt notabile.

Tot sub acest aspect, recurenta apreciază că excepţia lipsei interesului legitim, invocată prin întâmpinare, a fost soluţionată greşit de către instanţa de fond prin încheierea din 16.05.2017. În opinia recurentei, greşeala de judecată constă în aceea că, întrucât CNCF CFR nu şi-a executat obligaţia contractuală (din partea reglementară a contractului, aşadar o normă legală) de a prelua de îndată secţia pentru a o reintroduce în licitaţie4, aceasta a generat/contribuit la agravarea prejudiciului invocat de către aceasta. Mai exact, intimata reclamantă-pârâtă reconvenţională se prevalează de propria culpă când formulează pretenţii.

Astfel, prima instanţă a reţinut că neexecutarea obligaţiilor legale stabilite printr-o hotărâre de guvern (n.r. H.G. nr. 643/2011) nu este aptă să înlăture interesul reclamantei de a valorifica clauzele contractuale.

Recurenta arată că CNCF CFR are interes de a se prevala de clauze contractuale, dar acest interes trebuie să treacă testul conformităţii cu partea reglementară a aceluiaşi contract, respectiv, dacă şi-a executat sau nu obligaţia legală de limitare a prejudiciului, în modalitatea concretă prevăzută de hotărâre.

Instanţa a reţinut că se pune problema neexecutării prevederilor art. 22 alin. (2) din H.G. nr. 643/2011 prin aceea că CNCF CFR a rămas în pasivitate însă a reţinut totodată că nu are relevanţă acest aspect.

Neexecutarea unei obligaţii (legale, inclusă în partea reglementară) a unui contract, care a contribuit la geneza (sau cel puţin augmentarea în mare parte a) prejudiciului, echivalează cu invocarea propriei culpe în promovarea unui interes.

Aşadar, în opinia recurentei, acest interes nu este unul legitim.

Prin urmare, interpretarea greşită a legii părţilor coroborată cu omisiunea instanţei de a trata hotărârea de guvern ca şi parte reglementară a contractului de închiriere (dat fiind natura administrativă a acestuia), a rezultat în nesocotirea prevederilor art. 33 Cod procedură

Recurenta consideră că, instanţa a dat o hotărâre şi cu încălcarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, se invocă aplicarea greşită a prevederile legale cu privire la prescripţia dreptului la acţiune - art. 7 alin. (6) lit. c), art. 2 lit. h) şi art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 şi art. 245 C. proc. civ., prin încheierea din 31 mai 2017.

Astfel, recurenta arată că, notificarea e o forma prin care se consideră procedura prealabilă îndeplinită, şi nu reprezintă în sine o plângere prealabilă care să presupună şi un răspuns la aceasta, cu consecinţe pe planul curgerii termenului de prescripţie de 6 luni (astfel cum e prevăzut de art. 11 din Lege).

Or, aplicarea termenului de 30 de zile reglementat de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 pentru stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie prin raportare la formularea unui răspuns la întâmpinare este o vădită adăugare la lege de către instanţa de fond. Apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile C. civ., sens în care, momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie de 6 luni este de la data când a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea dreptului său.

Astfel, în opinia sa, termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) va începe să curgă nu mai devreme de momentul încetării serviciului de transport feroviar de călători (martie 2015) dar nu mai târziu de momentul notificării din data de 05.10.2015.

O altă critică vizează faptul că, în opinia recurentei, instanţa a aplicat greşit legea părţilor cu privire la rezilierea invocată prin exerciţiul pactului comisoriu, respectiv nu a aplicat art. 982 vechiul C. civ.

În acest sens arată că, nu au fost stabilite corect care sunt clauzele contractuale incidente când se întrerupe serviciul prestat de către locatar (sau de către cel căruia i-a fost delegat serviciul). Instanţa de fond nu distinge între clauzele care reglementează obligaţiile încălcate versus clauzele care reglementează pactul comisoriu.

În accepţiunea instanţei de fond, clauzele care reglementează obligaţiile încălcate sunt art. 7.1. alin. 24 art. 9.2 şi art. 9.4 din Contract.

Prevederile art. 9.2 care pare a fi înţeles de către instanţă ca fiind nerespectarea unei obligaţii anume, individualizate însă cu prevederi specifice: cele cu privire la obligaţia de a asigura cerinţele de transport şi respectarea contractului de acces (norma de contract generală versus norma de contract specială) -art. 7.1 (23), art. 7.1 (24), art. 7.1 (25) din Contract, împreună cu Anexa nr. 6 la Contract (Contractul de acces încheiat cu B.).

Astfel, potrivit art. 9.2 că "începând cu dala preluării în totalitate a gestionării şi operării trenurilor pe secţia de circulaţie închiriată, locatarul este răspunzător, în totalitate, de desfăşurarea traficului şi unic răspunzător în faţa locatorului privind modul de exploatare a secţiei respective, indiferent dacă activităţile de transport sunt realizate în mod direct sau prin intermediul altor persoane juridice, pe bază de contract".

Interpretarea dată de către instanţă este realizată trunchiat, scoasă din context. Mai exact, art. 9.2 se impune înţeles în mod imperativ prin coroborare cu art. 7.1 alin. 24 care prevede că locatarul şi-a asumat obligaţia "să asigure cerinţele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar precizat în Anexa 2", care, coroborat cu art. 9.2 că "începând cu data preluării în totalitate a gestionării.

Dacă se admite că art. 9.2 are individualitate proprie, atunci ar însemna că art. 7.1 alin. 24 este inutil (repetitiv) şi lipsit de obiect.

Prin urmare, art. 9.2 nu poate fi interpretat în sensul că ar contrazice sau că ar prevala fată de art. 7.1 alin. 23, art. 7.1 alin. 24, art. 7.1 alin. 25 şi Contractele de acces. Contractul trebuie interpretat conform art. 978 şi art. 982 din vechiul C. civ.: clauzele trebuie interpretate unele prin altele, dându-i-se fiecăreia înţelesul care rezultă din actul întreg. Având în vederea delegarea serviciului către B. S.R.L., cele trei clauze enumerate, prin raportare la art. 9.2, vor fi înţelese ca producând efecte prevalente (aplicate prioritar) pentru simplul motiv că art. 9.2 nu este decât o normă generală.

Recurenta consideră şi faptul că instanţa de fond a greşeşte când se prevalează de art. 9.4 din Contract prin validarea tezei CNCF CFR care susţine că acest Contract a încetat prin rezilierea unilaterală. Art. 9.4 nu reprezintă un pact comisoriu, la fel cum nu reprezintă nici măcar o clauză penală. Art. 9.4 este (doar) o normă contractuală generală care copiază fidel consecinţele angajării răspunderii contractuale prevăzute de către vechiul C. civ. (şi desigur, interpretarea doctrinară şi jurisprudenţială aferentă). Cu sau fără aceasta, odată condiţiile răspunderii contractuale îndeplinite, regula este că prejudiciul se repară integral. Or, art. 9.4 nu zice mai mult decât atât.

Recurenta arată că, dintre toate clauze incidente reţinute, doar art. 7.1 alin. 24 este reţinut în mod corect ca fiind incident. Cu toate acestea, interpretarea dată de către instanţă a conţinutului acestei obligaţii este stabilit greşit.

Recurenta critică şi modul în care când instanţa de fond a ajuns la concluzia că pactul comisoriu a fost corect invocat.

Prima greşeală a instanţei constă, în opinia recurentei, în faptul că aceasta alege greşit clauzele aplicabile: aceasta face referire la aplicabilitatea pactului comisoriu prevăzut de art. 13.3 lit. e) din Contract, când, în mod corect este incident art. 13.3 lit. n). Distincţia între aceste două prevederi contractuale este fundamentală.

Aşadar, pornind de la aplicarea greşită a unor texte contractuale generale (art. 9.2 şi art. 9.4 din Contact), instanţa forţează o ipoteză inexistentă, căutând să justifice incidenţa art. 13.3 lit. e), astfel cum invocă CNCF CFR.

Dacă art. 13.3 lit. e) face referire la nerealizarea cerinţelor de transport, art. 13.3. lit. n) face referire la ipoteza suspendării oricăruia dintre serviciile asumate prin contractul de închiriere. Practic, instanţa dă eficienţă unui alt pact comisoriu decât au convenit părţile.

Recurenta apreciază că intimata reclamantă CNCF CFR nu si-a îndeplinit propriile obligaţii. În acest sens arată că, CNCF CFR putea să invoce un pact comisoriu, doar dacă si-ar fi executat toate obligaţiile derivate din Contract stabilite în sarcina sa.

Astfel, în ipoteza în care recurenta îşi încetează serviciile asumate prin contractul de închiriere, în sarcina reclamantei intimate existau obligaţiile prevăzute de art. 22 din H.G. nr. 643/2011: cea de a prelua de îndată de către CNCF CFR a secţiilor şi de a le reintroduce în procedura de licitaţie. Obligaţia de preluare a secţiei este subsecventă (ne)executării de către A. a obligaţiei de a asigura executarea transportului, dar anterioară momentului la care a fost emisă Notificarea de reziliere de către CNCF CFR.

Or, aceste obligaţii nu au fost îndeplinite de către CNCF CFR.

Obligaţia de limitare a prejudiciului prevăzută de către hotărârea de guvern (respectiv de către contract) este cât se poate de particulară şi bine individualizată: preluarea secţiei şi reintroducerea secţiei în procedura de licitaţie.

Neîndeplinirea acestei obligaţii (pasivitatea) devine relevantă pe două planuri: (1) pactul comisoriu nu putea fi invocat în condiţiile neîndeplinirii tuturor obligaţiilor în sarcina celuia care se prevalează de acesta, (2) chiar dacă CNCF CFR reuşea să închirieze secţia unui alt operator în condiţii economice mai puţin avantajoase, în continuare nu era privată de dreptul (nu echivala cu o renunţare) de a solicita diferenţa dintre cuantumul chiriilor prevăzute de cele două contracte de închiriere pentru perioada aferentă

Aşadar, CNCF CFR nerespectându-şi propriile obligaţii, nu putea să invoce legal pactul comisoriu. Motiv pentru care, nici rezilierea nu a produs efecte.

Consideră că nu a încălcat clauzele contractuale, prevederile art. 7.1 alin. 24 din Contract, precum şi cele din art. 13.3. lit. e) fiind aplicate greşit de către instanţă. În opinia recurentei, nu se poate pune semnul egalităţii între obligaţia asigurării cerinţelor de transport şi obligaţia de presta transportul efectiv de călători.

Conţinutului obligaţiei privind transportul feroviar de călători este relevant când se analizează culpa care este atribuită A. pentru nerealizarea pachetului minim social (Anexa nr. 2 la Contract).

În aceste condiţii, serviciul de prestare efectivă a transportului de călători delegat către B. S.R.L. printr-un Contract de acces, materializează obligaţia concretă care îi revine A. în temeiul contractului de a asigura cerinţele de transport în obligaţia de a impune prestatorului B. S.R.L. numărul de curse conform pachetului minim social convenit prin Anexa nr. 2. respectiv de a semna şi de a nu încălca Contractul de acces.

Dacă se dovedeşte că terţul delegat este culpabil pentru nerespectarea celei de-a doua obligaţii (neexecutarea serviciului de transport asumat prin Contractul de acces), nu există nici un temei contractual sau legal pentru ca această culpă să fie "transferabilă" primei obligaţii, deci subscrisei.

Motiv pentru care, dacă se consideră că există o neexecutare cu privire la transportului feroviar de călători conform pachetului minim social, nu este culpabilă de această neexecutare.

Instanţa a aplicat greşit legea şi contractul în materia răspunderii contractuale. respectiv nu a aplicat corect art. 1073. art. 1082. şi art. 1083 din vechiul C. civ., întrucât, Pactul comisoriu de la art. 13.3. lit. e) nu conţine o clauză penală, respectiv art. 9.4 nu este o clauză penală.

Acolo unde părţile au înţeles să stipuleze o clauză penală pentru nerespectarea obligaţiei care atrage şi incidenţa pactului comisoriu, au şi prevăzut-o expres (de exemplu, art. 13.3 lit. n). Aşadar, art. 9.4 reprezintă o simplă normă contractuală generală care transpune fidel prevederile vechiul C. civ. cu privire la angajarea răspunderii contractuale.

Din acest motiv, art. 9.4 nu poate fi corelat cu art. 13.3. lit. e) pentru a crea premisele angajării răspunderii contractuale: (1) o clauză care reafirmă principiul reparării integrale prejudiciului nu poate substitui imperativul prevederii exprese a clauzei penale, (2) obligativitatea dovedirii îndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii contractuale în continuare subzistă, or neexecutarea culpabilă asupra căreia am dezvoltat mai sus face imposibilă incidenţa chiar şi a unei clauze penale virtuale.

Pactul comisoriu de la art. 13.3 lit. n) are ataşată o clauză penală - reţinerea garanţiei. Acest aspect reflectă modul diferit cum au înţeles părţile să rezolve diferende pentru diferite obligaţii neexecutate.

Aşadar, chiar dacă ultima ipoteză justifică (dacă sunt îndeplinite condiţiile) încetarea contractului (pact comisoriu), nu acelaşi lucru este valabil şi pentru acoperirea unui eventual prejudiciu altfel decât prin angajarea răspunderii contractuale de drept comun.

Nu în ultimul rând, chiar dacă se consideră că nu se aplică art. 13.3. lit. n) şi că în mod corect instanţa a reţinut aplicarea art. 13.3 lit. e), rămân valabile argumentele că art. 9.4 nu reprezintă o clauză penală şi indiferent de existenţa acesteia, intimata este obligată la limitarea prejudiciului (în special şi prioritar prin prisma nerespectării art. 22 din H.G. nr. 643/2011).

În această ipoteză, dacă intimata ar fi întreprins diligentele rezonabile individualizate specific în hotărârea de guvern (preluarea de îndată a secţiei şi reintroducerea acesteia în procedura de licitaţie), aceasta ar fi fost îndreptăţită exclusiv la repararea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre noua chirie şi chiria pierdută ca urmare a rezilierii (beneficiul nerealizat). Or, această pasivitate îi este pe deplin imputabilă.

Cauza exoneratoare de răspundere reprezentantă de fapta terţului (invocată în apărare) a fost analizată greşit de către instanţă, în opinia recurentei.

Aceasta arată că, a invocat fapta terţului şi nu cazul fortuit (cum reţine în mod greşit instanţa), probând că retragerea certificatului de siguranţă a societăţii B. a cauzat întreruperea serviciului de transport, că această retragere a fost intempestivă şi imprevizibilă (întrucât a intervenit la mai puţin de două luni după reînnoire) şi că situaţia a fost insurmontabilă. Pe de o parte, recurenta nu este operator de transport feroviar, aşa că era exclus ca să preia executarea directă a serviciului iar pe de altă parte, contractul (art. 22 din H.G. nr. 643/2011) impunea preluarea secţiei de către reclamantă (nefiind aşadar o alternativă legală predarea secţiei către un alt operator, deşi a făcut demersuri concrete în acest sens).

Instanţa a aplicat greşit legea fiscală când pune semnul egalităţii între chiria aferentă plus TVA şi daune interese - art. 286 alin. (4) lit. b) din Noul Codul fiscal şi art. 137 alin. (3) lit. b) din vechiul Codul fiscal:

În primul rând, chiar dacă ar fi aplicabilă acea aşa-zisă clauză penală indicată de către instanţă, chiria nu înseamnă chiria plus TVA, fiind logic ca TVA nu face parte din chirie ci se ... adaugă chiriei.

Apoi, contrar a celor reţinute de către instanţă, daunele-interese nu reprezintă prestări de servicii. în mod greşit reţine instanţa că factura emisă pentru beneficiul nerealizat reprezintă prestarea unui serviciu.

Prevederile art. 286 alin. (4) lit. b) din Noul Codul fiscal şi art. 137 alin. (3) lit. b) din vechiul Codul fiscal sunt neechivoce în acest sens. Legiuitorul a exceptat explicit daunele interese din baza de impunere a TVA astfel că orice discuţie pe această temă, orice argumentaţie, este neavenită.

O altă critică se referă la aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (2) indice 1 din O.U.G. nr. 13/2011;

Legea incidentă în materia dobânzii legale este cea de la data încheierii contractului, nu cea de la data când a fost reziliat contractul.

Prevederile art. 3 din O.U.G. au fost introduse prin art. 21 din Legea nr. 72/2013 care stabileşte explicit că dispoziţiile legii nu sunt aplicabile obligaţiilor de plată a sumelor de bani rezultând din contracte încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii.

Conform prevederilor art. 4.12. din Contract, pentru neplata chiriei la termen au fost stabilite penalităţi de întârziere în cuantum de 0,06% din suma datorată/zi de întârziere. În cazul în care s-ar fi aplicat dobânda legală penalizatoare, aceasta ar fi trebuit calculată la nivelul ratei de referinţă BNR plus 4 puncte procentuale, nicidecum plus 8 puncte procentuale (cum în mod eronat a calculat intimata), întrucât art. 3 alin. (2 indice 1) din O.G. nr. 13/2011 nu sunt aplicabile.

Recurenta mai arată că instanţa a dat o hotărâre cu încălcarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) în soluţionarea cererii reconvenţionale.

Având în vedere prevederile legale şi convenţionale deja invocate mai sus, instanţa greşeşte când consideră că Contractul de închiriere a încetat prin reziliere, ca urmare a invocării pactului comisoriu prevăzut de art. 13.3 lit. e).

În primul rând, cu privire la incidenţa art. 12.1 din Contract, teza recurentei este: din moment ce Notificarea de reziliere nu îşi poate produce efectele pentru plenitudinea de motive descrise mai sus, acelaşi act (Notificarea de reziliere) conţine cel puţin intenţia de încetare a Contractului, întâlnindu-se voinţele ambelor părţi cu privire la încetarea amiabilă a acestuia.

Prin urmare, fiind vorba de încetarea contractului într-una din formele prevăzute de art. 12.1, reţinerea garanţiei nu se justifică sub nici o formă.

În al doilea rând, raţiunea garanţiei o reprezintă acoperirea unui prejudiciu cauzat prin neexecutarea contractuală. în context, dacă cu ocazia soluţionării acţiunii în pretenţii intentate de către CNCF CFR se dovedeşte că A. nu răspunde contractual (pentru toate motivele elaborate la pct. 1-3), nu există nici un temei pentru reţinerea garanţiei. Fiind vorba de un risc contractual, acesta urmează a fi suportat de către CNCR CFR, iar garanţia restituită A..

Nu în ultimul rând, dacă instanţa consideră îndeplinite condiţiile pentru reţinerea garanţiei (în mod evident cu titlu de reparare a prejudiciului) există o dublă compensări/dublă despăgubiri deoarece instanţa nu a imputat această sumă asupra celei solicitate cu titlu de daune-interese compensatorii.

Chiar şi dacă s-ar admite că art. 9.4 este o clauză penală şi că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii contractuale a sale, reţinerea/neimputarea sumei constituite cu titlu de garanţie nu are nici un temei legal.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 octombrie 2017, intimata-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Consideră că principala caracteristică a contractelor administrative este inegalitatea de poziţie în care se găsesc părţile (atunci când administraţia contractează cu particularii), inegalitate care se manifestă prin dreptul administraţiei de a stabili, a priori, unele clauze contractuale (aşa numita "parte reglementară" a contractului), care nu pot fi negociate cu particularul si, ulterior, de a modifica unilateral clauzele impuse particularului. în concordantă cu interesul public.

Părţile au obligaţia de a accepta anumite clauze reglementare stabilite prin lese sau, pe baza legii, prin hotărâre de guvern (clauze care formează partea reglementară a contractului), însă au şi facultatea de a negocia alte clauze contractuale (partea contractuală).

Când interesul public o cere, sau dacă executarea contractului este prea grea pentru particular ori acesta nu şi-a îndeplinit din culpă obligaţiile, autoritatea administrativă poate modifica sau rezilia unilateral contractul fără a recurge la justiţie.

Executarea contractelor administrative este guvernată la rândul ei de reguli distincte faţă de executarea contractelor private, unde se aplică principiul "contractul este legea părţilor".

Amploarea prerogativelor autorităţii publice, justificate prin interesul public, este contrabalansată de principiul respectării echilibrului contractual.

Totodată, arătă că legiuitorul a statuat la art. 8 alin. (3) sin L.554/2004 inclusiv regula după care instanţele de judecata soluţionează litigiile născute în legătura cu un contract administrativ:

"la soluţionarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public."

Cu privire la motivul de recurs conform căruia, instanţa a omis sa pună în discuţia părţilor calificarea juridica, ridicata de parata prin întâmpinare, recurenta omite să precizeze ca la termenul din data de 16.05.2015 părţile au fost întrebate de instanţa dacă mai au alte cereri de formulat sau alte acte de propus şi susţinut, acest aspect fiind consemnat şi în încheierea din aceeaşi dată. La acel moment pârâta a înţeles să nu mai susţină cele solicitate prin întâmpinare, respectiv clarificarea juridică, fapt pentru care instanţa de judecată în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ. a declarat cercetarea procesului încheiată şi a trecut la dezbaterea fondului.

În privinţa criticii vizând lipsa interesului legitim la acţiune al reclamantei intimate, o consideră nefondată întrucât, începând cu luna martie 2015, pârâta A. S.R.L. Braşov a transmis societăţii o serie de notificări prin care solicita încetarea contractului cu acordul părţilor (exemplificăm cu Notificarea nr. x/31.03.2015 şi Notificarea nr. x/08.04.2015) declarând, totodată, faptul că nu îşi mai putea îndeplini obligaţiile contractuale asumate, arătând că se afla în imposibilitate obiectivă de a mai asigura în orice fel circulaţia pe această secţie, inclusiv asigurarea transportului feroviar de călători conform pachetului minim social aprobat prin hotărâre de guvern/ordin de ministru la data încheierii Contractului nr. x/2006 şi precizat în anexa nr. 2 la contract.

Ca urmare a acestor notificări, CNCF CFR S.A. a analizat situaţia de fapt şi, constatând că S.C. A. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate prin Contractul nr. x/2006, a răspuns pârâtei că nerespectarea obligaţiilor contractuale, şi anume, asigurarea transportului feroviar de călători conform pachetului minim social în conformitate cu prevederile art. 7.1 alin. (24) din Contract, dă dreptul CNCF CFR S.A. de a cere rezilierea contractului şi de a pretinde piaţa de daune-interese.

Pe cale de consecinţă, în speţa, sunt incidente următoarele clauze din Contractul nr. x/2006: art. 7.1 alin. (24), art. 9.4 şi art. 13.3 lit. e)

În speţa dedusă judecăţii este îndeplinită condiţia săvârşirii unei fapte ilicite de către pârâta, faptă care constă în neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract, stipulate expres în Capitolul VII - Obligaţiile Locatarului, obligaţia de a asigura transportul feroviar de călători conform pachetului minim necesar precizat în anexa nr. 2, în condiţiile stabilite prin Convenţia privind exploatarea comercială a secţiei închiriate (clauza 7.1. alin. (24) din contract) şi obligaţia de a plăti lunar chiria până la termenele scadente, respectiv până la data de 20 ale lunii în curs (clauza 4.4 din contract), obligaţii asumate pe intervalul 2011-2021, conform Actului adiţional nr. x/2011 la Contractul de închiriere nr. x/30.06.2006.

Faţă de prevederile art. 22 alin 1 H.G. nr. 643/2011 privind aprobarea Condiţiilor de închiriere de către Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părţi ale infrastructurii feroviare neinteroperabile, precum şi gestionarea acestora, intimata reclamantă arată că, a procedat la preluarea secţiilor de circulaţie, motivat de faptul ca A. nu a mai putut asigura pachetul minim social pentru mai multe secţii, iar CFR Calatori a preluat pentru o parte dintre aceste secţii operarea trenurilor de călători pentru o perioadă determinată, aspect prezentat şi recunoscut de pârâtă în cuprinsul întâmpinării formulate în faţa primei instanţe. Mai arată că, faţă de clauzele contractuale, nu este ţinută de o perioada determinată de timp în încheierea unui nou contract,

Aşa cum rezultă din calificarea naturii contractului dată de către prima instanţa de judecata, rezulta c acesta a fost încheiat între o persoana juridica de drept privat (A.) şi o autoritate publica reclamanta intimată iar pârâta recurentă nu se poate prevala de un aşa zis "caz fortuit", aceasta cunoscând în mod clar riscurile pe care şi le-a asumat Ia semnarea contractului.

Învederează instanţei faptul că, justifica un interes public, legitim în recupera prejudiciului creat de către pârâtă ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale, sumele urmând a fi folosite conform destinaţiei stipulate în prevederile H.G. nr. 581/1998, respectiv în întreţinerea infrastructurii feroviare publice.

Consideră nefondată şi critica vizând prescrierea dreptului material la acţiune.

Arată că prevederile art. 7 alin. (6) din Legea 554/2004 nu pot fi aplicate întrucât acest articol a fost abrogat, însă se vor aplica prevederile art. 7 alin. (1) din actul normativ, astfel ca procedura prealabila în cazul contractelor administrative se va considera efectuata prin simpla notificare înăuntrul termenului de 6 luni, conform art. 7 alin. (6) lit. e).

În lipsa unui termen în care parata să dea curs notificării, prin care i s-a pus în vedere ca în cel mai scurt termen de la data primirii notificării sa procedeze la plata sumei de 4.970.934,48 RON reprezentând factura nr. x, instanţa retine aplicarea termenului de 30 de zile în care parata sa formuleze răspuns aşa cum prevede art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, "nesoluţionare în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen ".

Faţă de cele reţinute de instanţa şi ţinând cont ca societate a notificat A. S.R.L. în data de 05.10.2015 termenul în care parata trebuia sa dea curs notificării s-a împlinit la data de 05.11.2015 data de la care începe sa curgă termenul de prescripţie. Raportat la acest interval, cuprins intre 05.11.2015-05.05.2016, se poate observa ca societatea a depus, prin posta cu data de confirmare 04.05.2016, cererea de chemare în judecata.

Referitor la critica recurentei privind rezilierea contractului prin invocarea pactului comisoriu, o apreciază nefondată.

Arată astfel că, în temeiu lHG nr. 27/2001, între CNCF CFR S.A., în calitate de locator şi A. S.R.L. Braşov, în calitate de locatar, a fost încheiat Contractul nr. x/2006, având ca obiect închirierea secţiei de circulaţie Odorhei - Vânători care aparţine infrastructurii feroviare neinteroperabile, împreună cu toate elementele necesare desfăşurării circulaţiei şi manevrei materialului rulant, clădirile staţiilor de cale ferata cu facilităţile aferente, precum şi celelalte clădiri şi facilităţi destinate desfăşurării transportului feroviar, în vederea realizării simultan a activităţilor de gestionare a infrastructurii şi a serviciilor de transport feroviar public de călători şi de marfă. Durata închirierii secţiei de circulaţie, potrivit prevederilor contractuale, a fost de cinci ani, cu începere de la data semnării Contractului de către Locatar, respectiv de la data de 30.06.2006, şi până la data de 30.06.2011, iar ulterior prin Actul adiţional nr. 1 28.07.2011, s-a prelungit contractul de închiriere pe o nouă durată de închiriere de zece ani, cu începere de la data de 01.07.2011 până la data de 30.06.2021.

Totodată s-au modificat mai multe prevederi contractuale din cadrul următoarelor capitole: cap. IV - Chiria şi plata chiriei, cap. VI -Obligaţiile Locatorului, cap. VII -Obligaţiile Locatarului, cap. XIII - Rezilierea contractului şi cap. XIX - Dispoziţii finale .

Potrivit prevederilor esenţiale din Contract, stipulate în cuprinsul Capitolului VII-Obligaţiile Locatarului, pârâta are, printre altele, obligaţia ..să asigure cerinţele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar precizat în anexa nr. 2. în condiţiile stabilite prin Convenţia privind exploatarea comercială a secţiei închiriate " (clauza 7.1. alin. (24).

În ceea ce priveşte susţinerile paratei referitoare la faptul ca CFR nu si-a îndeplinit propriile obligaţii, solicită a se avea în vedere faptul că, începând cu luna martie 2015, pârâta recurentă A. S.R.L. Braşov a transmis către CNCF CFR S.A. o serie de notificări prin care solicita încetarea contractului cu acordul părţilor şi prin care declara în mod expres că nu îşi mai putea îndeplini obligaţiile contractuale asumate, arătând că se afla în imposibilitate obiectivă de a mai asigura în orice fel circulaţia pe această secţie, inclusiv asigurarea transportului feroviar de călători conform pachetului minim social aprobat prin hotărâre de guvern/ordin de ministru la data încheierii Contractului nr. x/2006 şi precizat în anexa nr. 2 la contract.

Ca urmare a acestor notificări, CNCF CFR S.A. a analizat situaţia de fapt şi, constatând că S.C. A. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate prin Contractul nr. x/2006, a răspuns pârâtei că nerespectarea obligaţiilor contractuale, şi anume, asigurarea transportului feroviar de călători conform pachetului minim social în conformitate cu prevederile an. 7.1 alin. (24) din Contract, dă dreptul CNCF CFR S.A. de a cere rezilierea contractului transmisa paratei prin Notificarea de Reziliere nr. x/15.06.2015.

Notificarea de reziliere a fost emisă de CNCF CFR S.A. pe baza unui proces-verbal de inventariere astfel încât, la data rezilierii contractului, infrastructura închiriată de către S.C. A. S.R.L. să fie predată în starea în care a fost preluată la momentul închirierii.

Arată că secţia Odorhei -Vânători se afla pe lista secţiilor neinteroperabile care se licitează prin BRM, în vederea închirierii.

Cu privire la susţinerile paratei- recurente că nu a încălcat culpabil prevederile contractuale, solicită respingerea acestora.

Consideră că aceste susţineri vin în evidentă contradicţie cu clauzele contractuale şi cu însăşi esenţa Contractului care a fost încheiat tocmai în vederea realizării simultan a activităţilor de gestionare a infrastructurii şi a serviciilor de transport feroviar public de călători şi de marfă.

Pârâta invocă faptul că a "delegat efectuarea transportului de călători pe secţia de circulaţie către societatea C. S.R.L. (B. SRL)", susţinând, în mod eronat, că această aşa-zisă delegare era "o condiţie a semnării contractului de închiriere" şi că obligaţia ei cu privire la transportul de călători "a rămas a fi una de diligentă" şi că de fapt această obligaţie "revenea societăţii B. S.R.L. care răspunde personal pentru sarcinile asumate".

Din interpretarea clauzelor contractuale rezultă. în mod evident, faptul că pârâtei A. S.R.L. îi revenea obligaţia de a asigura transportul feroviar public de călători şi de marfă, indiferent de modalitatea prin care înţelegea să realizeze acest lucru: fie în mod direct de către locatar, fie prin intermediul altor persoane juridice.

În plus pârâta avea obligaţia contractuală de a asigura cerinţele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar.

În realitate obligaţia contractuală ce îi revenea pârâtei în temeiul prevederilor contractuale nu era de a încheia contractul de acces cu C. S.R.L. (sau cu oricare alt operator de transport feroviar, de altfel), ci de a prezenta, la semnarea contractului de închiriere, contractul de acces încheiat cu persoana juridică, întrucât pârâta nu deţine autorizaţie de transport, care va prelua traficul de călători şi de marfă pe secţia respectivă, în cazul în care realizarea traficului de călători şi de marfă se face prin intermediul altor persoane juridice. Ceea ce s-a şi întâmplat în speţa dedusă judecăţii, pârâta nu a realizat în mod direct traficul de călători/marfa, ci prin intermediul altei persoane juridice (C. S.R.L., redenumita ulterior B. SRL).

Contrar afirmaţiilor recurentei pârâte, dispoziţile din Contract prevăd clar:

"locatarul este răspunzător în totalitate de desfăşurarea traficului şi unic răspunzător în fata locatorului privind modul de exploatare a secţiei respective, indiferent dacă activităţile de transport sunt realizate în mod direct sau prin intermediul altor persoane juridice pe bază de contract"

Prin urmare, B. S.R.L. nu poate răspunde personal fată de CNCF CFR S.A. ci doar faţă de pârâta, reclamanta intimată neavând relaţii contractuale cu această societate care a încheiat contractul de acces pe infrastructura cu pârâta A. S.R.L.. Aşadar, B. S.R.L. răspunde pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale faţă de A. S.R.L., iar aceasta faţă de, CNCF CFR S.A., în temeiul contractului de închiriere.

Faptul că pârâta invocă acum neîndeplinirea obligaţiei societăţii B. S.R.L. asumată în temeiul contractului de acces pe infrastructură pe care îl încheiaseră, este irelevant şi nu înlătură răspunderea acesteia pentru neîndeplinirea propriilor obligaţii născute din raporturile contractuale cu subscrisa.

De asemenea, este irelevant şi faptul că pârâta a depus toate diligentele necesare pentru reluarea transportului de călători, prin ofertarea capacităţii de transport către D. S.A. sau alţi operatori de transport feroviar, întrucât obligaţia pârâtei conform clauzelor contractului de închiriere este o obligaţie de rezultat, iar nu se diligentă.

Referitor la susţinerile privind aplicarea legii şi a contractului în materia răspunderii contractuale solicita respingerea, întrucât, potrivit principiul '"pacta sunt servanda", contractul are forţa unei legi în raporturile dintre părţile contractante; pandantul acestui principiu este că fiecare parte contractantă va răspunde în cazul nerespectării acestei "legi", adică în situaţia în care are loc încălcarea "normei private" pe care contractul o generează.

Pe lângă preexistenţa unui contract valabil încheiat între părţile contractante, condiţiile răspunderii contractuale sunt: existenţa unei fapte ilicite (neexecutarea unei obligaţii contractuale), săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, existenţa unui prejudiciu patrimonial, un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Intimata reclamantă apreciază că în speţa dedusă judecăţii, sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile necesare angajării răspunderii contractuale a pârâtei A. S.R.L..

Arată astfel că, că între reclamant şi pârât a intervenit un contract de închiriere a infrastructurii feroviare, contract valabil încheiat care reglementează strict obligaţiile părţilor contractante şi condiţiile folosinţei de către pârât a infrastructurii feroviare pe toată perioada de valabilitate a Contractului.

Contractul conţine clauze prin care pârâtul se obliga să plătească chiria la termenul scadent şi ca, pe întreaga perioadă a închirierii infrastructurii feroviare, să asigure cerinţele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar.

1. Existenţa faptei ilicite. Fapta ilicită săvârşită de pârâtă constă în neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract, stipulate expres în contract, şi anume:

- obligaţia de a asigura transportul feroviar de călători conform pachetului minim necesar în condiţiile stabilite prin Convenţia privind exploatarea comercială a secţiei închiriate;

- obligaţia de a plăti lunar chiria până Ia termenele scadente, condiţie asumata prin semnarea contractului şi a actelor adiţionale.

2. În privinţa vinovăţiei, pârâtul însuşi recunoaşte propria culpă, prin notificările transmise subscrisei declarând în mod expres că nu-şi mai poate îndeplini obligaţiile contractuale asumate prin contract, declarând că "este în imposibilitate obiectivă de a mai asigura în orice fel circulaţia pe aceste secţii";

3. Existenta prejudiciului patrimonial prin neexecutarea contractului este identificabil, având în vedere că valabilitatea contractului era până în anul 2021. în acest sens, CNCF "CFR" S.A. a determinat cuantumul prejudiciului suferit - beneficiul nerealizat - la suma de 4.970.934.48 RON cu TVA.

Prejudiciul putea fi în mod rezonabil prevăzut de către debitor la data încheierii contractului de închiriere, întrucât îşi asumase prin semnătură clauzele contractuale, printre care şi următoarele:

- "să asigure realizarea cerinţelor de transport feroviar de călători conform pachetului minim social precizat în anexa nr. 2, în condiţiile stabilite prin Convenţia p/ivind exploatarea comercială a secţiei închiriate ".

- "pentru nerespectarea totală sau parţială sau pentru executarea defectuoasă a vreuneia din clauzele contractuale, partea vinovată se obligă să plătească, pe lângă penalităţi şi daune interese sau despăgubiri, după caz care să acopere prejudiciul suferit şi beneficiul nerealizat".

4) Raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu

Legiuitorul a prevăzut faptul că este necesar ca prejudiciul să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei contractuale.

În speţă, existenţa raportului de cauzalitate este uşor de stabilit, legătura dintre fapta ilicită şi prejudiciu fiind evidentă, clară şi indiscutabilă.

Astfel, din probele ataşate acţiunii reiese incontestabil că pârâta este cel care în mod exclusiv nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile asumate prin contract (asigurarea transportului feroviar de călători conform pachetului minim social) şi care au cauzat în mod direct în patrimoniul reclamantei intimate un prejudiciu cert, actual şi nereparat.

Criticile privind aplicarea greşita a legi fiscale, le consideră, de asemenea nefondate întrucât, CNCF "CFR" S.A. este persoana juridica înregistrata în scop de TVA, conform Codul fiscal, factura emisa trebuie sa cuprindă şi TVA iar determinarea beneficiului nerealizat s-a făcut în concordanta cu art. 4.1 alin. (1) din contract, care stabileşte nivelul chiriei la valoarea de 39.584 RON fara TVA.

Referitor la petitul privind aplicarea greşita a prevederilor art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2011 solicita respingerea acestuia deoarece, fata de modul de acordare a dobânzii considera ca instanţa de fond a aplicat corect legislaţia în vigoare.

În opinia intimatei reclamante, nu pot fi reţinute nici susţinerile privind încălcarea si/sau aplicarea greşita a normelor de drept material în soluţionarea cererii reconvenţionale. În acest sens arată că, temeiul juridic al cererii paratei are ca temei art. 4.11 din contract potrivit căruia" la încetarea contractului, în conformitate cu prevederile art. 12.1, locatorul restituie locatarului depozitul de buna execuţie..." şi are ca situaţie încetarea contractului prin ajungerea la termen, ca urmare a forţei majore sau prin acordul părţilor, situaţii care nu se regăsesc în prezenta cauza.

Mai mult, art. 21 din H.G. nr. 643/2011, aplicabil în condiţiile art. 19.1 din contract, astfel cum a fost modificat prin acte adiţionale, stabileşte ca ../"/; situaţia în care operatorul economic care preia în exploatare secţiile de circulaţie aparţinând infrastructurii feroviare neinteroperabile încetează oricare dintre serviciile asumate prin contractul de închiriere a secţiei secţiilor de circulaţie, cu implicaţii directe asupra siguranţei circulaţiei în ceea ce priveşte derularea corespunzătoare a traficului feroviar public de calatori şi asigurarea pachetului minim social fără un preaviz trimis în scris CFR şi CFR Călători cu minim 6 luni înainte de data încetării respective, cu justificare aferentă bacestuia i se va reţine depozitul constituit. Reţinerea depozitului nu înlătura răspunderea pentru repararea integrala a oricăror prejudicii ce pot rezulta din încetarea oricăruia dintre serviciile asumate prin contractul"

Ori în cauza termenul de 6 luni nu a fost respectat de A. S.R.L. fapt pentru care nu poate pretinde restituirea garanţiei de bună execuţie.

Cu privire la obligaţia paratei de a achita reclamantei daune - interese de la momentul rezilierii contractului şi pana la termenul de finalizare stipulat în contract, reclamanta intimată arată că, rezilierea unilaterală a contractului administrativ poate interveni numai din iniţiativa autorităţii publice, cu titlu de sancţiune, caz în care cocontractantul nu are drept la despăgubiri, situaţie în care, părţile în cauza, se regăsesc.

Susţinerile pârâtei în sensul că reclamanta s-ar afla în culpa, pentru că nu a luat măsuri în ceea ce priveşte atenuarea prejudiciului cauzat de această în derularea contractului, sunt nefondate, în speţă fiind incidente clauzele contractului administrativ nr. x/2006 prevăzute la art. 7.1 alin. (24), art. 9.4 şi art. 13.3 lit. e).

Din analiza acestora, rezultă faptul că pârâta, în calitate de parte vinovată, datorează reclamantei daune-interese pentru executarea defectuoasa sau nerespectarea totală sau parţială a clauzelor contractului x/2006 şi, niciunde în cuprinsul acestora nu este stipulat faptul că pârâta nu ar datora aceste daune în situaţia în care s-ar încheia un nou contract sau că ar datora doar pe perioada de la momentul rezilierii şi până la momentul încheierii unui nou contract cu un operator economic.

Pârâta nu poate fi ţinută la plata daunelor-interese doar pe intervalul de timp de la rezilierea contractului şi pana la încheierea unui nou contract, aşa cum încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată, ci aceasta este ţinută, conform clauzelor contractuale, să plătească aceste daune, pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale, până finalul contractului, indiferent şi independent de situaţia în care autoritatea încheie sau nu un alt contract.

Faţă de susţinerile pârâtei invocate pe parcursul derulării litigiului, în sensul că nu ar datora subscrisei şi dobânda legală penalizatoare, arată că în conformitate cu prevederile art. 1531 C. civ., are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, motiv pentru care pârâta este obligată şi la plata obligaţiei actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală aşa cum am solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În acest sens, invocă ca şi practică judiciară, Decizia nr. 4426 din 11 decembrie 2013 a ÎCCJ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Societatea A. S.R.L. este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la recursul declarat împotriva încheierilor din 16 mai 2017 şi 31 mai 2017, Înalta Curte reţine că prin încheierea din 16 mai 2017, a fost respinsă excepţia lipsei interesului legitim al reclamantei în promovarea acţiunii, excepţie invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 33 C. proc. civ., precum şi faptul că, neexecutarea obligaţiilor legale stabilite printr-o hotărâre de guvern (n.r. H.G. nr. 643/2011) nu este aptă să înlăture interesul reclamantei de a valorifica clauzele contractuale.

Critica recurentei pârâte, sintetizată, constă în aceea că, întrucât reclamanta CNCF CFR nu şi-a executat propria sa obligaţie contractuală de a prelua de îndată secţia pentru a o reintroduce în licitaţie, aceasta a generat/contribuit la agravarea prejudiciului, prevalându-se practic de propria culpă când formulează pretenţiile ce formează obiectul prezentei cauze, motiv pentru care, interesul nu este unul legitim.

Înalta Curte nu poate achiesa la susţinerile recurentei.

Părţile au încheiat un contract, au acceptat clauzele acestuia prin semnarea lui, iar eventuala neexecutare a unei clauze de către una din părţi, nu înlătură dreptul acesteia de a se adresa instanţei pentru valorificarea celorlalte clauze.

Mai mult, excepţia lipsei de interes în promovarea unei acţiuni, este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie care, în caz de admitere, face ca acţiunea să fie respinsă fără ca instanţa să intre pe fondul cauzei.

Pe de altă parte, neexecutarea unei obligaţii contractuale, constituie, aşa cum o susţine recurenta pârâtă, o veritabilă excepţie de neexecutare a contractului, vizează însăşi fondul pretenţiilor intimatei reclamante fiind un mijloc de apărare opus acestor pretenţii iar analiza acestei excepţii presupune ca instanţă să treacă de condiţiile de exercitare ale unei cereri de chemare în judecată, printre care şi interesul în promovarea ei.

Înalta Curte reţine că cerinţa interesului legitim trebuie deosebită de condiţia legalităţii pretenţiei formulate, ce ar implica examinarea fondului acesteia, tocmai această confuzie fiind făcută de către recurentă.

Aşadar, instanţa de fond a dat o soluţie legală prin încheierea din 16 mai 2017 cu privire la excepţia lipsei interesului legitim a reclamantei, motiv pentru care, criticile recurentei sunt nefondate.

Nefondate sunt şi criticile aduse de recurentă modului în care instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune prin încheierea din 31 mai 2017.

Sintetizat, recurenta îşi motivează această critică prin faptul că, în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, respective, în privinţa datei de la care curge termenul de 6 luni în cazul contractelor administrative pentru introducerea acţiunii în contencios administrative.

Câteva consideraţii generale se impun a fi clarificate.

Potrivit art. 7 alin. (1), (4), (6) şi 7 din Legea nr. 554/2004, aşa cum erau ele în vigoare la data introducerii acţiunii, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia… 4) Plângerea prealabilă, formulată potrivit prevederilor alin. (1), se soluţionează în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. g). (4) Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile C. proc. civ. fiind aplicabile în mod corespunzător. În acest caz, plângerea trebuie făcută în termenul de 6 luni prevăzut la alin. (7), care va începe să curgă:

a) de la data încheierii contractului, în cazul litigiilor legate de încheierea lui;

b) de la data modificării contractului sau, după caz, de la data refuzului cererii de modificare făcute de către una dintre părţi, în cazul litigiilor legate de modificarea contractului;

c) de la data încălcării obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului;

d) de la data expirării duratei contractului sau, după caz, de la data apariţiei oricărei alte cauze care atrage stingerea obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de încetarea contractului;

e) de la data constatării caracterului interpretabil al unei clauze contractuale, în cazul litigiilor legate de interpretarea contractului.

(7) Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie.

Ca urmare a eliminării distincţiei dintre actele juridice civile şi actele juridice comerciale precum şi a eliminării din cadrul normativ a reglementării procedurii concilierii directe prevăzute de art. 7201 vechiul C. proc. civ., dispoziţiile art. 7 alin. (6) teza I din Legea nr. 554/2004 au căzut în desuetudine, astfel că, în lipsa unor prevederi exprese cuprinse în legi speciale, procedura prealabilă în cazul contractelor administrative urma a fi efectuată prin aplicarea corespunzătoare a art. 7 alin. (1), printr-o notificare adresată părţii contractante anterior sesizării instanţei, prin care să se solicite, executarea unor obligaţii contractuale în termen de 6 luni de la data încălcării obligaţiilor contractuale.

Notificarea de mai sus are semnificaţia plângerii prealabile la care se referă alin. (1) al art. 7 iar prin obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile legiuitorul legiuitorul a înţeles să reglementeze şi în această materie o procedură extrajudiciară care să ofere părţilor posibilitatea de a se înţelege asupra eventualelor pretenţii ale reclamantului, fără implicarea instanţei judecătoreşti. În cazul în care însă părţile nu reuşesc să îşi concilieze interesele în acest mod, au dreptul neîngrădit de a sesiza instanţa competentă, care va analiza pretenţiile acestora în cadrul unui proces care va satisface toate garanţiile specifice unui proces echitabil.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative (dispoziţie căzută în desuetudine în raport de consideraţiile de la art. 7 alin. (6) teza I).

Pornind de la scopul pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea parcurgerii plângerii prealabile, Înalta Curte nu-şi poate însuşi susţinerile recurentei potrivit cărora, notificarea e doar forma prin care se consideră procedura prealabilă îndeplinită şi că nu reprezintă în sine o plângere prealabilă care să presupună şi un răspuns la aceasta. Practic, prin aceste susţineri, recurenta înţelege să golească de conţinut întregul art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, câtă vreme procedura plângerii prealabile este obligatorie iar art. 11 lit. d) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres data de la care curge termenul de 6 luni pentru introducerea unei acţiuni în contencios administrativ, respectiv, data expirării termenului de 30 de zile în care partea adversă putea răspunde notificării, termen calculat de la data comunicării acesteia, nu se poate susţine că reprezintă o adăugare la lege.

Într-adevăr, potrivit art. 28 din Legea 554/2004 dispoziţiile acesteia se completează cu cele ale C. civ., însă doar în măsura în care ele nu contravin prevederilor speciale din conţinutul ei.

Cum însă în speţă problema pusă în discuţie are o reglementare expresă, nu se pune problema aplicării normelor generale ale C. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a dat o soluţie legală cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, criticile recurentei fiind vădit nefondate.

II.2. Referitor la recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 119 din 12 iulie 2017, Înalta Curte reţine că, între intimata reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., în calitate de locator şi recurenta pârâta S.C. A. S.R.L., în calitate de locatar, s-a încheiat contractul nr. x/2006 având ca obiect închirierea secţiei de circulaţie Odorhei - Vânători care aparţine infrastructurii feroviare neinteroperabile, durata închirierii fiind de 5 ani de la data semnării contractului, respectiv 30.06.2006, contractul fiind prelungit după data de 30.06.2011, la solicitarea recurentei pârâte cu 10 ani, până la data de 30.06.2021, conform actului adiţional nr. x/28.07.2011.

Recurenta pârâta a delegat efectuarea transportului pe secţia Odorhei - Vânători către Societatea C. S.R.L. (actualmente B. SRL), aceasta delegare fiind cunoscută şi acceptată de către locator, conform dispoziţiilor art. 7.23 din contract.

În cursul derulării contractului, la data de 16.03.2015, Autoritatea de Siguranţă Feroviară Română a retras societăţii B. S.R.L. certificatul de siguranţă obţinut la data de 23.01.2015, retragere care a operat începând cu data de 17.03.2015 şi i-a interzis să efectueze operaţiuni de transport feroviar, astfel că, prin notificarea nr. x/31.03.2015, recurenta pârâtă a solicitat reclamantei încetarea contractului prin acordul părţilor, în condiţiile art. 12.1 alin. (1) lit. c) din contract.

Prin adresa nr. 14/3/e/156/06.04.2015, intimata reclamantă a solicitat clarificări privind cauza încetării contractului, iar prin notificarea nr. x/08.04.2015, recurenta pârâtă S.C. A. S.R.L. a comunicat că imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor asumate este cauzată de retragerea certificatului de siguranţă al societăţii B. S.R.L., care asigura transportul de călători conform pachetului minim agreat prin contract, solicitând, din nou, încetarea contractului cu acordul părţilor, în condiţiile art. 12.1 lit. c) din contract

Ulterior, intimata reclamantă nu a dat curs solicitării pârâtei de încetare a contractului prin acordul părţilor, ci a emis notificarea de reziliere nr. x/15.06.2015, prin care a stabilit data rezilierii contractului ca fiind data predării - primirii staţiei, respectiv 02.07.2015, invitând reprezentanţii recurentei pârâte să se prezinte pentru semnarea procesului-verbal de predare-primire a secţiei de circulaţie Odorhei - Vânători, notificarea de reziliere fiind emisă în baza unui proces-verbal de inventariere. Predarea-primirea staţiei a avut loc la data de 26.08.2015, prin procesul-verbal de predare-preluare nr. x/25.08.2015 2015.

Recurenta pârâtă S.C. A. S.R.L., prin adresa nr. x/14.09.2015, a solicitat restituirea garanţiei de bună execuţie, iar prin adresa nr. 16/1/e/3905-3620/05.10.2015 intimata reclamantă a refuzat.

Neîndoielnic, în speţă contractul nr. x/2006 este un contract administrativ, acesta fiind definit ca fiind un act juridic bilateral, cu caracter oneros, constând într-un acord de voinţă între o autoritate publică şi un particular, şi dată fiind preeminenţa interesului public, părţile trebuie să accepte clauze reglementare stabilite prin lege şi emise în limitele legii.

Prin urmare în speţă există un contract administrativ care cuprinde un acord de voinţă între Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., în calitate de locator şi recurenta pârâta S.C. A. S.R.L., în calitate de locatar privind punerea în valoare a bunurilor proprietate publică şi prestarea serviciilor publice (secţia de circulaţie Odorhei - Vânători care aparţine infrastructurii feroviare neinteroperabile), căruia îi sunt aplicabile dispoziţiilor art. 969 din vechiul C. civ. (acesta fiind în vigoare la data încheierii contractului) şi o parte reglementară care impune o prioritate a interesului public faţă de libertatea contractuală conform art. 8 din Legea nr. 554/2004, în speţă iniţial H.G.. nr. 27/2004 pentru aprobarea condiţiilor de închiriere de către Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părţi din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum şi de gestionare a acestora, apoi, H.G.. nr. 1409/2007 şi, după abrogarea acestei, H.G.. nr. 643/2011 (aşa cum rezultă din contract şi actele adiţionale la acesta).

Referitor la o primă critică de nelegalitate invocată de recurenta pârâtă, respectiv, încălcarea regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii- art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin aceea că, instanţa a omis să pună în discuţia părţilor, înainte de a se dezbate cauza pe fond, legea aplicabilă litigiului-vechiul C. civ. sau Noul C. civ., regulile de procedură nerespectate fiind art. 22 alin. (4) şi art. 204 C. proc. civ.

Înalta Curte consideră critica nefondată pentru următoarele:

Astfel, aşa cum se poate observa din cuprinsul acţiunii, cauza prezentei cereri de chemare în judecată la care a apelat reclamanta pentru fondarea acţiunii sale, a reprezentat-o răspunderea civilă contractuală, respectiv repararea prejudiciului pentru executare necorespunzătoare. Din parcurgerea întregii acţiuni, rezultă cu certitudine că aceasta este instituţia juridică la care a apelat reclamanta ca şi temei de drept al acţiunii sale, aspect necontestat de pârâtă. Cât priveşte legea aplicabilă contractului, Înalta Curte constată că, atât reclamanta prin cererea de chemare în judecată, cât şi pârâta prin întâmpinare, au invocat în drept, atât prevederi ale noului C. civ., cât şi ale vechiul C. civ.. Atunci când justifică condiţiile răspunderii contractuale, reclamanta trimite la prevederile noului C. civ., iar pârâta, prin întâmpinare, a solicitat instanţei stabilirea dreptului material incident, întâmpinare comunicată reclamantei, ceea ce înseamnă că principiul contradictorialităţii a fost respectat în cauză.

Pe de altă parte, faptul că instanţa de fond nu a mai pus, încă odată, în discuţia părţilor şi oral acest aspect, nu înseamnă că dreptul la apărare al recurentei pârâte a fost afectat în vreun fel. Că este aşa, şi că de altfel pe parcursul judecăţii nu a existat nici un dubiu asupra temeiului acţiunii pentru nici unul din actorii cauzei, o dovedeşte însuşi recurenta pârâtă care în întâmpinarea depusă la prima instanţă precum şi pe parcursul întregii judecăţi, s-a apărat exclusiv relativ la aceasta cauză - răspunderea contractuală - invocând dispoziţii contractuale şi nefiind afectată la acel moment, de vreun eventual dubiu asupra legii aplicabile contractului, aşa cum pretinde în prezentul recurs.

Nu era, astfel, atrasă necesitatea punerii în discuţie din nou a legii aplicabile litigiului-vechiul C. civ. sau Noul C. civ. - şi nu a avut astfel loc, încălcarea vreunuia din principiile procesului civil, care mai apoi să pună problema unei vătămări de înlăturat. Astfel, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, cauza, temeiul legal al unei acţiuni, este definită ca situaţia de fapt calificată juridic. Aşadar, nu atât indicarea unui anume text de lege dă cauza acţiunii, ci instituţia de drept material la care se raportează reclamantul în expunerea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul acţiunii. Or, aşa cum s-a arătat anterior, instituţia de drept la care reclamantul a apelat în acţiunea introductivă, este cea a contractului, contract în care au fost cuprinse prevederi ale vechiul C. civ., recurenta însăşi prin întâmpinare arătând că aceste dispoziţii sunt aplicabile în speţă.

Recurenta susţine că diferenţele dintre regimul juridic aplicabil instituţiilor relevante în speţă (reziliere, pact comisoriu, daune-interese şi clauză penală) sub imperiul vechiul C. civ. versus Noul C. civ. sunt notabile însă nu arată care sunt aceste diferenţe şi în ce mod dreptul său la apărare a fost afectat.

Nefiind astfel justificată vătămarea care i s-ar fi produs, critica se dovedeşte a fi nefondată.

Criticile care vizează aplicarea greşită a clauzelor contractuale cu privire la rezilierea invocată prin exerciţiul pactului comisoriu şi reţinerea de către instanţa de fond a faptului că pactul comisoriu a fost corect invocat, urmează a fi analizate împreună întrucât ele au în vedere aceleaşi dispoziţii din contract.

În acest sens, Înalta Curte reţine incidenţa în speţă a următoarelor clauze contractuale:

Art. 7.1 - locatarul are obligaţia să întreţină, să repare şi să exploateze bunurile care fac obiectul contractului cu diligenţa unui bun proprietar.

Art. 7.23 - locatarul are obligaţia să prezinte la semnarea prezentului contract de închiriere, contractul încheiat cu persoana juridică Sc. C. S.R.L. Braşov care va prelua traficul de călători şi de marfă pe secţia respectivă, şi va constitui Anexa 6 la prezentul contract, în cazul în care realizarea traficului de călători şi de marfă se face prin intermediul altor persoane juridice;

Art. 7.24 - locatarul are obligaţia să asigure cerinţele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar precizat în Anexa 2;

Art. 7.25 - locatarul are obligaţia să asigure condiţiile minime de confort pe categorii de trenuri de călători în trafic intern, conform Anexei 3;

Art. 9.2 - începând cu data preluării în totalitate a gestionării şi operării trenurilor pe secţia de circulaţie închiriată, locatarul este răspunzător, în totalitate, de desfăşurarea traficului şi unic răspunzător în faţa locatorului privind modul de exploatare a secţiei respective, indiferent dacă activităţile de transport sunt realizate în mod direct sau prin intermediul altor persoane juridice, pe bază de contract;

Art. 9.3 - în conformitate cu prevederile art. 1079 C. civ., părţile sunt de drept în întârziere întârziere la împlinirea termenelor stipulate în contract, fără a mai fi necesară notificare în acest sens;

art. 9.4 - pentru nerespectarea totală sau parţială sau pentru executarea defectuoasă a vreuneia din clauzele contractuale, partea vinovată se obligă să plătească, pe lângă penalităţi şi daune interese care să acopere prejudiciul suferit şi beneficiul nerealizat;

Art. 13.1 - rezilierea prezentului contract intervine de plin drept, fără intervenţia instanţei de judecată şi fără nicio altă formalitate în condiţiile stabilite de prezentul capitol;

Art. 13.3 lit. e) - rezilierea prezentului contract intervine în cazul nerealizării cerinţelor de transport feroviar de călători conform pachetului minim stabilit prin contract.

Art. 13.3 lit. n) - dacă locatarul suspendă oricare dintre serviciile asumate fără un preaviz trimis locatorului în scris, cu 6 luni înainte de data suspendării respective, i se va reţine garanţia constituită conform art. 4.6.

Art. 13.7 - rezilierea va fi adusă la cunoştinţa celeilalte părţi printr-o notificare scrisă, cu arătarea motivelor de reziliere cu minim 5 zile ca aceasta să-şi producă efectele.

Art. 19.1 - în interpretarea obligaţiilor contractuale, precum şi pentru aplicarea eventualelor prevederi nereglementate prin prezentul contract, se aplică dispoziţiile H.G.. nr. 27/2007 pentru aprobarea condiţiilor de închiriere de către Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părţi din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum şi de gestionare a acestora,

Prin actul aditional nr. 1acest articol a fost modificat în sensul că se aplică H.G.. nr. 1409/2007 şi, după abrogarea acesteia, H.G.. nr. 643/2011.

Contractul x/2006 a fost încheiat de părţile în litigiu în considerarea prevederilor art. 163 din H.G.. nr. 27/2004 pentru aprobarea condiţiilor de închiriere de către Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părţi din infrastructura feroviară neinteroperabilă, potrivit cărora, C.F.R. poate încheia contracte de închiriere a unor secţii de circulaţie aparţinând infrastructurii feroviare neinteroperabile numai în condiţiile în care semnatarul contractului de închiriere îndeplineşte următoarele condiţii:

a) a fost declarat câştigătorul unei proceduri de licitaţie organizată în concordanţă cu prevederile prezentei hotărâri;

b) se angajează ferm să asigure gestionarea secţiei/secţiilor respective în condiţii de siguranţă a traficului şi să asigure activităţile de conducere operativă a circulaţiei trenurilor, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2);

c) se angajează ferm să realizeze traficul de călători şi/sau de marfă, după caz, conform caietului de sarcini, începând cu data intrării în vigoare a contractului de închiriere, şi prezintă dovezi concludente că are resursele necesare pentru preluarea traficului respectiv;

e) în cazul în care preluarea/realizarea traficului de călători şi/sau de marfă se face prin intermediul altor persoane juridice, câştigătorul procedurii de licitaţie prezintă, la semnarea contractului de închiriere, contractele încheiate cu persoanele juridice care vor prelua traficul de călători şi/sau de marfă pe secţia/secţiile respectivă/respective şi dovezile că acestea îndeplinesc condiţiile legale pentru a desfăşura activităţile respective;

f) se angajează să fie unic răspunzător în faţa C.F.R. şi/sau a Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. privind modul de exploatare a secţiei/secţiilor respective şi utilizarea materialului rulant preluat, indiferent dacă realizează aceste activităţi în mod direct sau prin intermediul altor persoane juridice pe bază de contract.

g) se angajează să constituie lunar, pe o perioadă de 6 (şase) luni de la data preluării secţiei/secţiilor, un depozit de bună execuţie, în valoare de 1% din cifra de afaceri a activităţii de operare pe secţia/secţiile respective, depozit ce va fi constituit în favoarea C.F.R.

(2) Condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) - f) constituie şi clauze obligatorii în contractul de închiriere care se încheie potrivit art. 12.

Aşa cum se poate observa, dispoziţiile art. 163 alin. (1) din H.G.. nr. 24/2004 au fost preluate, în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol şi în contract, în capitolul VII Obligaţiile Locatarului şi în capitolul IX, Răspunderea contractuală.

Neavând certificat de siguranţă care să-i permită realizarea transportului de călători, pentru realizarea efectivă a acestei activităţi, recurenta pârâtă a încheiat cu un intermediar, SC. C. S.R.L., (devenită ulterior B. SRL), contractul nr. x/01.12.2006 în condiţiile art. 163 alin. (1) lit. e) din H.G.. nr. 24/2004.

Conform art. 7.23 acest contract constituia anexa 6 din contractul nr. x/2006 încheiat de părţi, iar faţă de acest ultim contract, B. S.R.L. este un terţ, clauzele cuprinse în acesta nefiindu-i opozabile după cum nici intimatei pârâte nu îi este opozabil contractul nr. x/01.12.2006.

Necesitatea existenţei unui asemenea contract şi prezentării lui la data încheierii contractului nr. x/2006 încheiat de părţi, rezidă din faptul că, aşa cum s-a arătat, obiectul contractului îl constituie punerea în valoare a bunurilor proprietate publică şi prestarea serviciilor publice de transport călători (secţia de circulaţie Odorhei - Vânători care aparţine infrastructurii feroviare neinteroperabil).

De precizat că prin impunerea existenţei unui contract cu un intermediar care să realizeze efectiv transportul de călători (aşadar, care să îndeplinească toate cerinţele prevăzute de lege pentru desfăşurarea unei astfel de activităţi), în situaţia în care cocontractantul însăşi nu are această posibilitate (în speţă, lipsa certificatului de siguranţă), nu înseamnă că intimata reclamantă a impus, ea însăşi, încheierea unui asemenea contract cu un anumit intermediar. În acest sens, prevederile a art. 163 alin. (1) lit. e) din H.G.. nr. 24/2004 art. 163 alin. (1) lit. e) din H.G.. nr. 24/2004 sunt elocvente.

Din examinarea clauzelor de la cap. IX din contractul nr. x/2006, Răspunderea contractuală, respectiv, art. 9.2, rezultă că recurenta pârâtă şi-a asumat o răspundere obiectivă, independentă de propria sa culpă, pentru prejudiciile cauzate locatorului. Astfel, potrivit acestei clauze, locatorul, în speţă recurenta pârâtă, şi-a asumat obligaţia de a-l despăgubi pe locator, intimata reclamantă, în toate situaţiile în care acesta suferă prejudicii în legătură cu executarea contractului - fie că aceste prejudicii sunt rezultatul faptei culpabile a locatarului, fie că sunt rezultatul faptei altei persoane (persoana juridică cu care a încheiat contractul pentru realizarea efectivă a transportului de călători).

De altfel, această clauză este o reproducere întocmai a prevederilor art. 163 alin. (1) lit. f) din H.G.. nr. 24/2004, fiind o clauză obligatorie care trebuia cuprinsă în contract.

Aşadar, în această materie, legiuitorul a instituit principiul răspunderii obiective, independente de culpă, pentru prejudiciile cauzate locatorului, dacă realizarea activităţi ce formează obiectul contractului se efectuează prin intermediul altor persoane juridice pe bază de contract, ca în speţa dedusă judecăţii.

Pe de altă parte, din conţinutul art. 9.2 din contract şi art. art. 163 alin. (1) lit. c) şi f) din H.G.. nr. 24/2004, rezultă că obligaţia recurentei pârâte de a realiza traficul de călători şi/sau de marfă, este o obligaţie de rezultat pe care şi-a asumat-o personal şi nu doar una de diligenţă, aşa cum susţine aceasta.

Faţă de toate aceste considerente care relevă conţinutul şi interpretarea clauzelor contractuale aplicabile în cauză, Înalta Curte nu poate valida alegaţiile recurentei pârâte referitoare la disocierea pe care aceasta o face între nerealizarea cerinţelor de transport (obligaţie care îi revenea, potrivit opiniei acesteia) şi prestarea efectivă a transportului de călători conform pachetului minim social prevăzut în Anexa nr. 2 (obligaţie care ar reveni B. SRL). Recurenta consideră astfel că, singura sa obligaţie concretă la care s-a obligat conform contractului, de a asigura condiţiile de transport, era acea de a impune prestatorului B. S.R.L. numărul de curse conform pachetului minim social prevăzut în Anexa nr. 2.

Nimic mai fals. Aşa cum s-a arătat mai sus, prin clauzele de la art. 7.1, 7.24 şi 7.25, recurenta pârâtă s-a angajat să realizeze transportul de călători, angajament care, potrivit art. 163 alin. (1) lit. c) din H.G.. nr. 24/2004, era unul ferm, asumat prin caietul de sarcini şi a reprezentat o cerinţă obligatorie la încheierea contractului. Chiar şi în situaţia în care realizarea traficului de călători şi de marfă se face prin intermediul altor persoane juridice conform art. 7.23, dispoziţiile art. 9.2 sunt aplicabile, recurenta pârâtă fiind unic răspunzător pentru executarea obligaţiilor asumate.

De altfel, prin întreaga construcţie a motivelor de casare, recurenta pârâtă nu încearcă altceva decât să justifice faptul că nu poate fi făcută răspunzătoare pentru fapta culpabilă a terţului (B. SRL) de a nu mai asigura serviciul de transport călători, ceea ce vine în vădită contradicţie cu cele arătate mai sus.

Aşa fiind, aplicarea prevederilor art. 9.2 trebuie coroborate cu prevederile art. 7.1, 7.23, 7. 24, 7.27 din contract precum şi a prevederilor legale din H.G.. nr. 27/2007 pentru aprobarea condiţiilor de închiriere de către Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părţi din infrastructura feroviară neinteroperabilă, H.G.. nr. 1409/2007 şi H.G.. nr. 643/2011.

În ceea ce priveşte temeiul legal al rezilierii, Înalta Curte constată că, atât reclamanta în cererea sa de chemare în judecată cât şi instanţa, reţine, ca şi temei pentru invocarea pactului comisoriu, incidenţa art. 13.3 lit. e), iar) recurenta consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 13.3 lit. n), motivând aceasta prin aceeaşi decelare a obligaţiei de realizare a cerinţelor de transport de cea de prestare efectivă a transportului de călători.

Critica este nefondată având în vedere cele arătate mai sus, conţinutul diferit al celor două clauze şi starea de fapt existentă.

În acest sens, Înalta Curte reţine că prin notificarea din 08.04.2015, recurenta pârâtă însăşi notifică intimata reclamantă că nu-şi mai poate îndeplini obligaţiile asumate prin contract privind realizarea cerinţelor de transport feroviar de călători conform pachetului minim social, solicitând a se face aplicarea prevederilor art. 13. 2 lit. d) din contract. În realitate, motivul invocat este cel cuprins în art. 13.3 lit. e) deoarece, 13. 2 lit. d) nu există iar art. 13.3 lit. d) se referă la un alt motiv de reziliere a contractului - neconstituirea depozitului de bună execuţie.

Aşadar, în mod legal instanţa de fond a reţinut că notificarea de reziliere a contractului emisă de intimata reclamantă a avut în vedere prevederile art. 13.3 lit. e) din contract.

Ceea ce mai susţine recurenta este faptul că, intimata reclamantă nu putea invoca incidenţa pactului comisoriu de gr. IV prevăzut de art. 13.1 din contract câtă vreme ea însăşi nu şi-a respectat obligaţia impusă de art. 22 din H.G. nr. 643/2011.

Într-adevăr, invocarea unui pact comisoriu o poate face doar creditorul care îşi execută sau se declară gata să-şi execute obligaţiile, însă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, recurenta pârâtă nu a solicitat, pe calea acţiunii reconvenţionale încetarea contractului pentru alte motive decât cele indicate de intimata reclamantă în cererea de chemare în judecată.

Pe de altă parte, art. 22 din H.G. nr. 643/2011, prevede că, în situaţia în care operatorul economic care preia în exploatare secţii de circulaţie aparţinând infrastructurii feroviare neinteroperabile încetează oricare dintre serviciile asumate prin contractul de închiriere a secţiei/secţiilor de circulaţie, C.F.R. va prelua secţia/secţiile respective, iar C.F.R. Călători va prelua operarea trenurilor de călători din pachetul minim social pe secţia/secţiile respectivă/respective.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), C.F.R. şi C.F.R. Călători vor prelua, potrivit reglementărilor în vigoare, personalul necesar desfăşurării în bune condiţii a activităţilor pe secţia/grupurile de secţii de circulaţie preluată/preluate de la operatorul economic care încetează efectuarea serviciilor pe secţia/grupurile de secţii de circulaţie închiriată/închiriate, în limita numărului de personal predat către operatorul economic în cauză la momentul închirierii secţiei/grupului de secţii de circulaţie, în condiţiile legii.

(3) Secţiile de circulaţie neinteroperabile, preluate de C.F.R. şi C.F.R. Călători, vor fi reintroduse în procedura de licitaţie pentru închirierea serviciilor, potrivit legii şi în conformitate cu prevederile prezentelor condiţii de închiriere.

Deşi recunoaşte că această obligaţie este ulterioară nerespectării de către ea însăşi a propriei obligaţii, recurenta pârâtă o raportează însă la data notificării de reziliere emisă de intimata reclamantă.

Înalta Curte nu poate fi de acord cu a astfel de abordare a incidenţei momentului rezilierii contractului şi care ar face ineficient pactul comisoriu asumat de părţi.

Aşa cum e construită reglementarea din art. 22 a H.G.. nr. 643/2011, cu toate că nu s-a prevăzut o limită de timp pentru reintroducerea în procedura de licitaţie pentru închirierea serviciilor, este evident că legiuitorul a avut în vedere, pe de o parte continuitatea asigurării transportului de călători cu afectarea cât mai redusă a acestei activităţi şi, pe de altă parte, o limitarea a prejudiciului pe care l-ar putea suferi CFR Călători prin neînchirierea serviciilor altui operator.

Având în vedere prevederile art. 13.1 potrivit căruia, contractul se desfiinţează de plin drept din data în care a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire, iar desfiinţarea are loc fără ca debitorul să fie pus în întârziere de către creditor, este evident că, pentru rezilierea contractului datorată neexecutării unor obligaţii contractuale, părţile au prevăzut un pact comisoriu de grad IV,

Că este aşa, o arată şi dispoziţiile art. 13. 7 din contract în care se arată că rezilierea va fi adusă la cunoştinţa celeilalte părţi printr-o notificare scrisă.

În concluzie, rezilierea contractului dintre părţi a intervenit la momentul la care recurenta intimată nu a mai îndeplinit obligaţiile asumate prin contract privind realizarea cerinţelor de transport feroviar de călători conform pachetului minim social, martie 2015, şi nu la data emiterii notificării de către intimata reclamantă, iunie 2015.

O altă critică a recurentei pârâte se referă la reţinerea greşită de către instanţa de fond a cauzei exoneratoare de răspundere invocată ca fiind cazul fortuit, deşi în apărare s-a invocat fapta terţului iar art. 9.2 din contract nu reprezintă o clauză prin care locatorul şi-a asumat răspunderea pentru ipoteza cazului fortuit.

Înalta Curte constată că în considerente, judecătorul fondului a analizat, ca şi cauză exoneratoare de răspundere invocată de pârâtă, fapta terţului, care în opinia pârâtei exprimată în cuprinsul întâmpinării, reprezintă un caz fortuit, atât prin prisma obligaţiei asumate de pârâtă din art. 9.2 din contract cât şi prin prisma art. 1082 şi 1083 vechiul C. civ. privind definiţia cazului fortuit.

Recurenta pârâtă însă, chiar şi în motivarea acestei critici, continuă să susţină că retragerea certificatului de siguranţă a societăţii B. a cauzat întreruperea serviciului de transport, că această retragere a fost intempestivă şi imprevizibilă şi că situaţia a fost insurmontabilă întrucât recurenta nu este operator de transport feroviar, aşa că era exclus ca să preia executarea directă a serviciului.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că retragerea certificatului de siguranţă societăţii B., eveniment care a cauzat întreruperea serviciului de transport, nu a fost un eveniment care să nu poată fi prevăzut de vreme ce, părţile din contractul nr. x/01.12.2006 (recurenta pârâtă şi societatea B.) au inclus ca şi cauză de reziliere de drept a acestui contract (art. 33.2.2 fila x verso dosar fond) tocmai situaţia în care B. nu mai dispune de o licenţă sau un certificat de siguranţă valabil.

Distincţiile pe care recurenta le face între lipsa certificatului şi retragerea acestuia în aprecierea caracterului imprevizibil, sunt superflue şi lipsite de substanţă. Astfel, din conţinutul clauzei de mai sus, rezultă cu evidenţă că, părţile au avut în vedere tocmai situaţia în care B. a avut un certificat de siguranţă dar ulterior nu mai dispune de el (fiindu-i retras, etc.).

Aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit clauzei de la art. 9.2 din contract, locatorul, în speţă recurenta pârâtă, şi-a asumat obligaţia de a-l despăgubi pe locator, intimata reclamantă, în toate situaţiile în care acesta suferă prejudicii în legătură cu executarea contractului - fie că aceste prejudicii sunt rezultatul faptei sale culpabile, fie că sunt rezultatul faptei altei persoane (persoana juridică cu care a încheiat contractul pentru realizarea efectivă a transportului de călători).

De altfel, Înalta Curte constată că în întreaga motivare a căii de atac, recurenta pârâtă nu face decât să interpreteze într-o manieră proprie lipsită de orice suport legal, prevederile acestei clauze, tocmai pentru a nu fi făcută răspunzătoare pentru fapta societăţii B..

Faţă de toate acestea, Înalta Curte apreciază că, în raport de obligaţiile care îi reveneau prevăzute la art. 7.1,7.24,7.25, recurenta pârâtă este răspunzătoare conform art. 9.2 teza ultima chiar şi în situaţia în care activitatea de transport s-a desfăşurat prin intermediul societăţii B., toate criticile sub acest aspect fiind nefondate

În ceea ce priveşte critica referitoare la modul în care instanţa de fond a evaluat prejudiciul suferit de intimata reclamantă, Înalta Curte o consideră fondată, instanţa de fond interpretând în mod greşit dispoziţiile legale în materie precum şi cele contractuale.

Astfel, conform art. 9.3 din contract, în conformitate cu prevederile art. 1079 C. civ., părţile sunt de drept în întârziere întârziere la împlinirea termenelor stipulate în contract, fără a mai fi necesară notificare în acest sens;

De asemenea, art. 9.4 prevede că, pentru nerespectarea totală sau parţială sau pentru executarea defectuoasă a vreuneia din clauzele contractuale, partea vinovată se obligă să plătească, pe lângă penalităţi şi daune interese care să acopere prejudiciul suferit şi beneficiul nerealizat;

Din conţinutul acestui din urmă articol, se constată că acesta constituie o reiterare a dispoziţiilor art. 1073 C. civ. vechi potrivit căruia, creditorul are, dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare şi art. 1084 vechiul C. civ. conform căruia, daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit.

Având în vedere şi prevederile art. 1066 vechiul C. civ. care definesc clauza penală ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său, precum şi cele ale art. 1087 vechiul C. civ., potrivit cărora, când convenţia cuprinde că partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte părţi o sumă nici mai mare nici mai mică, rezultă că în contractul pe care l-au încheiat, părţile nu au înţeles să evalueze anticipat prejudiciul pe care l-ar suferi locatorul în caz de reziliere înainte de termen a contractului care are loc din cauza nerespectării obligaţiilor asumate de locatar.

În această situaţie, revine instanţei de judecată rolul de a evalua pe cale judiciară daunele interese care i se cuvin creditorului.

În speţă, intimata reclamantă a apreciat că prejudiciul pe care l-a suferit constând în beneficiu nerealizat îl reprezintă contravaloarea chiriei lunare corespunzătoare perioadei de valabilitate a contractului, din 26.08.2015 până la 30.06.2021.

Instanţa de fond a preluat întocmai susţinerile reclamantei fără a administra un minim de probatoriu în acest sens şi fără a ţine seama de apărările pârâtei referitoare la limitarea prejudiciului prin neexecutarea propriei obligaţii a reclamantei prevăzută la art. 22 alin. (1) şi (3) din H.G.. nr. 643/2007 sau că, de la data de 11.09.2015 traficul de călători pe secţia respectivă s-a reluat.

Indiscutabil, intimata reclamantă a suferit un prejudiciu prin nerespectarea clauzelor contractuale de către recurenta pârâtă însă, în lipsa unei clauze penale, în evaluarea judiciară a prejudiciului instanţa trebuie să verifice întinderea acestuia, având în vedere şi faptul că, daunele interese nu trebuie sa cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directa şi necesara a neexecutării obligaţiei.

În acest sens, s-a arătat mai sus, că unul din rolurile pe care le au prevederile art. 22 alin. (1) şi (3) din H.G.. nr. 643/2011 este şi acela de limitare a prejudiciului pe care îl suferă CNCF - CFR S.A. prin neînchirierea serviciilor altui operator şi, cu toate că H.G.. nr. 643/2011 nu prevede un termen pentru în reintroducerea în procedura de licitaţie pentru închirierea serviciilor, reglementările anterioare din art. 20 alin. (4) din H.G. nr. 27/2004 şi art. 24 alin. (4) din H.G.. nr. 1409/2007, arătau că, în cazul rezilierii unui contract de închiriere, procedura de ofertă a secţiei respective pentru un nou contract de închiriere se organizează în maximum 30 de zile de la reziliere, conform prevederilor prezentei hotărâri.

Prin abordarea pe care o are intimata reclamantă cu privire la acest aspect, în sensul că nu îi este impus un termen pentru a scoate la licitaţie secţia respectivă, coroborată cu aserţiunile acesteia din întâmpinarea la prezenta cale de atac potrivit cărora, aceste contracte de închiriere secţii de circulaţie sunt deosebit de importante în desfăşurarea activităţii CNCF "CFR" S.A., acestea având implicaţii financiare în raport cu alte activităţi desfăşurate precum şi în raport cu alţi terţi cu care subscrisa antrenează relaţii contractuale şi cu faptul că din actele aflate la dosar nu rezultă dacă şi când aceasta şi-a îndeplinit obligaţia de la art. 22 alin. (1) şi (3) din H.G.. nr. 643/2011, rezultă că, aceasta, având în vedere calitatea sa de gestionar al infrastructurii feroviare (bun public) conform art. 6 lit. a) din H.G.. nr. 581/1998, nu poate acţiona discreţionar, abuzând de calitatea sa de asimilat unei autorităţi publice.

Din acest punct de vedere, instanţa de fond nu a verificat data la care intimata reclamantă a introdus la licitaţie închirierea serviciilor care au făcut obiectul contractului reziliat, o întârziere nejustificată antrenând propria culpă în producerea prejudiciului pentru neexploatarea bunurilor publice în mod corespunzător prin nerespectarea obligaţiilor care îi reveneau, nu a verificat nici data de la care s-a încheiat un nou contract de închiriere şi perioada de valabilitate a acestuia, recurenta pârâtă datorând ca şi prejudiciu doar eventuala diferenţă între chiria pe care o plătea şi cea plătită de noul operator, în situaţia în care aceasta din urmă era mai mică, şi doar această parte putând constitui beneficiu nerealizat.

Tot în acest context al întinderii prejudiciului, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită şi a dispoziţiilor legale în materie fiscală în ceea ce priveşte baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată

Astfel, potrivit art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aşa cum acesta era în vigoare la data de referinţă, baza de impozitare nu cuprinde sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele negociate;

Într-adevăr, părţile sunt plătitoare de TVA iar potrivit art. 4.1 din contract se stabileşte nivelul chiriei lunare ca fiind 39.584 RON fără TVA, însă această sumă a fost preluată de intimata reclamantă doar pentru a-şi justifica cuantumul daunelor interese, ea pierzându-şi această individualitate de chirie lunară, dispoziţiile contractuale de mai sus nemaiavând relevanţă.

Cum daunele interese constând în beneficiul nerealizat se încadrează în dispoziţiile fiscale de mai sus, în mod nelegal instanţa de fond a obligat recurenta intimată şi la plata TVA, critica acesteia sub acest aspect fiind fondată.

Aşa fiind, pentru sumele stabilite cu titlu de daune interese, recurenta pârâtă nu datorează TVA.

Şi în privinţa dobânzii la care a fost obligată recurenta pârâtă, instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale în materie.

Astfel, instanţa a dispus că dobânda este datorată de la data notificării de reziliere însă, în privinţa daunelor interese, atunci când evaluarea acestora urmează a fi făcută pe cale judiciară în lipsa unei clauze penale, nu este aplicabilă clauza de la art. 9.3 din contract pentru ca pârâta să fie de drept pusă în întârziere.

Înalta Curte apreciază că în privinţa daunelor interese pentru repararea unui prejudiciu cauzat prin neexecutarea unor obligaţii contractuale, atunci când cuantumul acestui prejudiciu urmează a fi determinat pe cale judiciară, dobânda aferentă acestora pentru refuzul debitorului de a le executa, este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care debitorul a fost obligat la plata lor, doar de la acest moment putându-se considera că debitorul este pus în întârziere iar creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. Conform art. 1082 C. civ. vechi, creditorul are, dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare, în speţă daune moratorii constând în dobânda aferentă.

Nu pot fi reţinute însă criticile recurentei pârâte în ceea ce priveşte legea incidentă în materia dobânzii.

Cum problema plăţii dobânzii se pune la un moment ulterior rezilierii contractului, legislaţia aplicabilă este cea de la acel moment, respectiv, O.G. nr. 13/2011 şi nu O.G. nr. 9/2000.

Obligaţia de plată a recurentei pârâte la plata unei sume de bani nu a luat naştere dintr-un contract încheiat anterior ci doar ca urmare a transformării în dezdăunări a neexecutării unor obligaţii contractuale.

Aşadar, în privinţa dobânzii, actul normativ aplicabil este O.G. nr. 13/2011, momentul de la care aceasta va curge fiind cel al rămânerii definitive a hotărârii prin care debitorul a fost obligat la plata debitului principal.

În privinţa criticilor aduse modului în care instanţa de fond a soluţionat acţiunea reconvenţională, Înalta Curte le consideră nefondate.

Fără a relua considerentele pentru care s-a stabilit că rezilierea contractului dintre părţi a avut loc conform art. 13.3 lit. e) din contract, şi nu conform art. 12.1 privind rezilierea prin acordul părţilor, art. 4.11 din contract, invocat ca şi temei legal de recurenta pârâtă pentru restituirea garanţiei de bună execuţie, nu îşi găseşte aplicabilitatea în această privinţă, cererea fiind astfel nejustificată, cu atât mai mult cu cât, art. 4.11 face trimitere la orice motiv de încetare a contractului, deci şi cel din art. 12.1.

Înalta Curte nu poate reţine nici critica potrivit căreia, există o dublă despăgubire a intimatei reclamante.

Se constată că, potrivit art. 21 din H.G.. nr. 643/2011, în situaţia în care operatorul economic care preia în exploatare secţii de circulaţie aparţinând infrastructurii feroviare neinteroperabile încetează oricare dintre serviciile asumate prin contractul de închiriere a secţiei/secţiilor de circulaţie, cu implicaţii directe asupra siguranţei circulaţiei şi în ceea ce priveşte derularea corespunzătoare a traficului feroviar public de călători şi asigurarea pachetului minim social, fără un preaviz transmis în scris C.F.R. şi C.F.R. Călători cu minimum 6 luni înainte de data încetării respective, cu justificarea aferentă, acestuia i se va reţine depozitul constituit potrivit art. 15 alin. (1) lit. f). Reţinerea depozitului nu înlătură răspunderea pentru repararea integrală a oricăror prejudicii care pot rezulta din încetarea oricăruia dintre serviciile asumate prin contractul de închiriere, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Aşa cum rezultă din teza ultimă a acestui articol care, raportat la prevederile art. 9.1 din contract îşi găseşte aplicabilitatea în speţă, pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat intimatei reclamante prin încetarea serviciilor asumate prin contractul de închiriere, reţinerea sumei constituită cu titlul de garanţie de bună execuţie sub forma unui depozit poate fi cumulată cu alte sume.

În concluzie, neexercitându-şi rolul activ care îi revenea potrivit art. 22 C. proc. civ., instanţa de fond a dat o hotărâre nelegală, fără să facă o evaluare a prejudiciului real suferit de intimata reclamantă.

Cum sunt necesare probe care nu pot fi administrate direct în calea de atac a recursului, sentinţa recurată va fi casată în parte doar în limita de mai sus a acţiunii principale iar cauza va fi trimisă spre rejudecare instanţei de fond.

Având în vedere limitele casării, cu ocazia rejudecării instanţa de fond va avea în vedere dezlegările pe care Înalta Curte le-a dat prin prezenta şi care sunt obligatorii, va pune în discuţia părţilor şi va administra orice probă o va considera necesară (interogatoriul intimatei reclamante, expertiză contabilă pentru determinarea veniturilor obţinute de CNCF - CFR S.A. în perioada 26.08.2015 - 30.06.2021 din închirierea serviciilor pe secţia respectivă, înscrisuri, etc.) probe care să ducă la aflarea adevărului, respectiv, prejudiciul cauzat intimatei reclamante prin neexecutarea contractului de către recurenta pârâtă constând în beneficiul efectiv nerealizat de reclamantă în perioada de mai sus.

II.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Faţă de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea A. S.R.L. împotriva încheierilor din 16 mai 2017 şi 31 mai 2017.

În baza prevederilor art. 496 C. proc. civ. şi art. 497 teza I rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 119 din 12 iulie 2017, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond, în ceea ce priveşte acţiunea principală.

Vor fi menţinute dispoziţiile referitoare la soluţionarea cererii reconvenţionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Dată

Tip

Sursă

21/02/2017

Cerere de chemare în judecată

UNITATEA ADM. TERITORIALA MUNICIPIUL ARAD

26/07/2017

Cerere de recurs

Reclamant - UNITATEA ADM. TERITORIALA MUNICIPIUL ARAD

27/07/2017

Cerere de recurs

Reclamant - UNITATEA ADM. TERITORIALA MUNICIPIUL ARAD

09/10/2017

Întâmpinare

Intimat - MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE

09/10/2017

Întâmpinare

Intimat - MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE

12/10/2017

Întâmpinare

Intimat - MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE

Dată

Tip

Sursă

06/10/2017

Întâmpinare

Intimat - S.C. E. SRL

27/10/2017

Întâmpinare

Recurent - AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ

Respinge recursul declarat de pârâta Societatea A. S.R.L. împotriva încheierilor din 16 mai 2017 şi 31 mai 2017, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 119 din 12 iulie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond, în ceea ce priveşte acţiunea principală.

Menţine dispoziţiile referitoare la soluţionarea cererii reconvenţionale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 aprilie 2020.