Appellate court dismisses agency appeal, upholding annulment of agricultural subsidy denial based on valid usage rights

Şedinţa publică din data de 08 aprilie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 29 aprilie 2014, pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură, a solicitat:

- anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei înregistrată la pârâtă sub nr. x/19.03.2014;

- anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 13.01.2014 şi înregistrat la pârâtă sub nr. x/14.01.2014, privind cererea de plată nr. x/23.03.2007, depusă de Societatea A. S.R.L., prin care s-a stabilit o creanţă bugetară în cuantum de 276.783,50 RON;

- suspendarea executării actelor administrative atacate, până la soluţionarea definitivă a cauzei, în baza art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;

- obligarea pârâtei la plata cheltuitelor de judecată ocazionate de proces.

1.2. Prin încheierea din 03 noiembrie 2014, instanţa de fond a respins cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 236 din 05 decembrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură.

1.3. Împotriva sentinţei civile nr. 236 din 05 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

1.4. Prin decizia nr. 3653 din 15 decembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 236 din 05 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1.5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în rejudecare, la data de 21 martie 2017, sub nr. x/2014*.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 72 din 13 iunie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură, a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 4235/19.03.2014 şi Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/14.01.2014, emise de pârâtă şi a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 72 din 13 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. c) şi f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011, instanţa de fond reţinând în mod greşit că reclamanta a prezentat documente justificative ale dreptului său de folosinţă pentru întreaga suprafaţă de teren, aflată pe raza localităţii Ardud, ce a făcut obiectul cererii de plată.

A arătat recurenta-pârâtă că, din verificările efectuate, a rezultat faptul că, pentru a beneficia de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, societatea reclamantă a prezentat contracte de arendă încheiate cu diverse persoane fizice, pentru suprafaţa de 1207,17 ha, dar a solicitat sprijin financiar pentru suprafaţa de 1382,13 ha.

Pentru diferenţa de suprafaţă, reclamanta a prezentat contractul de comodat încheiat la data de 09.09.2005, între comodantul Societatea B. S.A. Ardud şi comodatarul Societatea A. S.R.L., pentru suprafaţa de 165 ha, precum şi contractul de asociere încheiat la data de 01.10.2004, între Societatea A. S.R.L. şi Societatea C., pentru suprafaţa de 650 ha. Însă, potrivit informaţiilor comunicate de Primăria Ardud prin adresele nr. x/30.08.2013 şi nr. y/07.10.2013, nici Societatea B. S.A. Ardud şi nici Societatea C. nu figurau în evidenţele agricole, la data încheierii contractelor anterior menţionate, cu suprafeţe de teren agricol în proprietate sau în arendă, astfel încât, contractul de comodat şi contractul de asociere nu pot fi luate în considerare ca documente justificative ale dreptului de folosinţă pentru terenul declarat de intimata-reclamantă în campania agricolă 2007.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 28/2008, registrul agricol constituie documentul oficial de evidenţă primară unitară, în care se înscriu date cu privire la orice persoane fizice sau juridice care au teren în proprietate sau în folosinţă. Or, instanţa de fond a ignorat aceste dispoziţii, precum şi cele două adrese emise de Primăria Ardud.

O altă critică formulată în recurs priveşte legea aplicabilă cauzei, recurenta susţinând că instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, în forma în vigoare la data de emiterii procesului-verbal contestat, deşi ar fi trebuit să se raporteze la normele legale incidente în forma în vigoare la data depunerii cererii de plată de către reclamantă.

A învederat recurenta că, potrivit H.G. nr. 175/2007 privind registrul agricol pentru perioada 2007-2011 şi Normelor tehnice privind modul de completare a registrului agricol pentru perioada 2007-2011, aprobate prin Ordinul MADR nr. 344/2007, în special pct. 2 şi pct. 17 din aceste norme, contractul de asociere prezentat de reclamantă trebuia să fie înregistrat în evidenţele primăriei, respectiv în registrul agricol. Aceleaşi reglementări se regăsesc şi în cuprinsul H.G. nr. 269/2001 privind registrul agricol pentru perioada 2001-2006, în vigoare la data încheierii contractului de asociere între Societatea A. S.R.L. şi Societatea C.. Or, instanţa de fond a omis aceste reglementări, apreciind în mod greşit că cele două contracte pot constitui documente justificative în sensul art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006.

În ceea ce priveşte soluţia de neîncepere a urmăririi penale, dispusă în cadrul dosarului nr. x/2013, prin Rezoluţia din 31.10.2014, emisă de D.N.A. Biroul Satu Mare, recurenta-pârâtă a arătat că lipsa constatării existenţei unei fapte penale nu exclude existenţa unei nereguli, astfel cum este reglementată de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 66/2011.

Prin recurs sunt criticate şi considerentele instanţei de fond prin care s-a reţinut că instituţia pârâtă avea obligaţia de a aştepta finalizarea cercetărilor penale pentru a emite procesul-verbal de constatare a neregulilor, considerente care sunt contrare dispoziţiilor art. 20 şi art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011.

A mai susţinut recurenta că, deşi instanţa de fond a anulat şi decizia de soluţionare a contestaţiei, în cuprinsul motivării nu face referire la acest act administrativ.

Totodată, recurenta-pârâtă a criticat şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, având în vedere că bugetul instituţiei nu prevede sume care să poată fi alocate unei astfel de destinaţii.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 octombrie 2017, intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, argumentele expuse în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor reclamantei, Înalta Curte reţine că motivele de recurs prin care se invocă neluarea în considerare de către instanţa de fond a înscrisurilor emanate de la Primăria Adrud, forţa probantă a datelor înscrise în Registrul agricol, precum şi greşita aplicare a legii incidente cauzei sunt subsumate unui scop comun şi anume acela al demonstrării lipsei caracterului de documente justificative a actelor prezentate de reclamantă în dovedirea utilizării terenului agricol, în sensul prevederilor art. 6 şi art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, motiv pentru care aceste critici vor fi tratate în mod unitar în cuprinsul prezentei decizii.

Chestiunea litigioasă asupra căreia instanţa de contencios administrativ este chemată să se pronunţe este aceea dacă reclamanta îndeplineşte cerinţa menţionată în art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, pentru acordarea sprijinului financiar în campania agricolă aferentă anului 2007. Se impune a se sublinia că litigiul poartă doar cu privire la caracterul de document justificativ al contractului de comodat încheiat la data de 09.09.2005, pentru suprafaţa de 165 ha şi al contractului de asociere încheiat la data de 01.10.2004, pentru o suprafaţă de 650 ha, restul înscrisurilor depuse de reclamantă, respectiv contracte de arendă încheiate cu diverse persoane fizice pentru suprafaţa de 1207,17 ha, fiind recunoscute de recurenta-pârâtă ca dovadă a dreptului de folosinţă.

Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură:

"Beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă pot fi persoane fizice şi/sau persoane juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau alte asemenea".

Pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, conform art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, solicitanţii trebuie să fie înscrişi în Registrul fermierilor administrat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăţilor la termen şi să îndeplinească următoarele condiţii generale:

a) să exploateze un teren agricol cu o suprafaţa de cel puţin 1 ha, iar suprafaţa parcelei agricole sa fie de cel puţin 0,3 ha. În cazul viilor, livezilor, culturilor de hamei, pepinierelor pomicole, pepinierelor viticole, arbuştilor fructiferi, suprafaţa minima a parcelei trebuie sa fie de cel puţin 0,1 ha;

b) să declare toate parcelele agricole;

c) să înscrie, sub sancţiunea legii penale, date reale, complete şi perfect valabile în formularul de cerere de plata directă pe suprafaţă şi în documentele anexate, inclusiv lista suprafeţelor;

d) să fie de acord ca datele din formularul de cerere de plata sa fie introduse în baza de date IACS, procesate şi verificate în vederea calculării plăţii şi transmise autorităţilor responsabile în vederea elaborării de studii statistice şi de evaluări economice, în condiţiile Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare;

e) să respecte bunele condiţii agricole şi de mediu, reglementate prin legislaţia naţionala, pe toată suprafaţa agricolă a exploataţiei;

f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţa şi sa poată face dovada ca utilizează terenul pentru care s-a depus cererea;

g) să furnizeze toate informaţiile solicitate de Agenţia de Plaţi şi Intervenţie pentru Agricultura, în termenele stabilite;

h) să permită efectuarea controalelor de către Agenţia de Plaţi şi Intervenţie pentru Agricultura sau de către alte organisme abilitate în acest sens;

i) să marcheze limitele parcelei utilizate, atunci când este cultivată cu aceeaşi cultura cu a parcelelor învecinate;

j) să comunice în termen de 10 zile, în scris, Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură orice modificare a datelor declarate în cererea de plată survenită în perioada cuprinsă între data depunerii şi data acordării plăţii. Aceste modificări se referă la suprafaţa agricolă utilizata a exploataţiei, transferarea proprietăţii fermei către un alt utilizator agricol, aprobarea unei rente agricole viagere, alte schimbări ale informaţiilor din formularul de cerere.

În cauză, recurenta-pârâtă a apreciat că reclamanta nu a întrunit toate condiţiile de eligibilitate, întrucât persoanele juridice cu care aceasta a încheiat contractul de comodat, respectiv contractul de asociere, nu figurau în evidenţele agricole cu suprafeţe de teren agricol în proprietate sau în arendă pe raza localităţii Adrud, fiind nesocotite prevederile art. 7 alin. (1) lit. c) şi f) din O.U.G. nr. 125/2006.

Din prevederile legale anterior citate, Înalta Curte reţine că, pentru a dobândi calitatea de beneficiar al sprijinului financiar, solicitantul trebuie să facă dovada că exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 7 alin. (1) lit. f) teza a II-a din O.U.G. nr. 125/2006. În ceea ce priveşte dovada dreptului de folosinţă, din enumerarea cu caracter exemplificativ din cuprinsul art. 6 din acelaşi act normativ se stabileşte că beneficiari pot fi "proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau alte asemenea", iar art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 prevăd că solicitantul va prezenta "documentele necesare" care dovedesc dreptul de folosinţă. Aşadar, textele de lege se raportează la caracterul esenţial al utilizării efective a terenului, fără a limita natura ori tipul actului în baza căruia beneficiarul foloseşte efectiv terenul agricol.

Din această perspectivă, apar ca nefondate criticile pârâtei, circumscrise unui pretins caracter nelegal al contractului de comodat şi al celui de asociere, rezultat din neînregistrarea în evidenţele agricole (în registrul agricol) a comodantului Societatea B. S.A. Ardud şi a asociatului Societatea C. cu suprafeţele cedate spre folosinţă reclamantei. Recurenta nu indică un temei legal care să susţinâ teza potrivit căreia înregistrarea în Registrul agricol a suprafeţei de teren cedate spre folosinţă ar fi o condiţie de nevalabilitate a actelor având ca obiect cedarea folosinţei. De altfel, intimatei-reclamante nu-i poate fi imputată nici eventuala necorelare a datelor din evidenţele primăriei cu situaţia juridică reală a deţinătorilor/utilizatorilor de terenuri agricole, nici o eventuală lipsă de diligenţă a cocontractanţilor săi, în reglarea evidenţelor oficiale. Pentru obţinerea sprijinului financiar este suficientă prezentarea unui act juridic care atestă obţinerea dreptului de utilizare a terenului, coroborată cu exploatarea efectivă a suprafeţei agricole în discuţie.

În ceea ce priveşte exploatarea efectivă a suprafeţelor agricole, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a contestat utilizarea terenurilor de către reclamantă, iar prin Rezoluţia din 31 ianuarie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, organele de urmărire penală au reţinut că reclamanta a depus înscrisuri potrivit cărora terenurile pentru care a solicitat plata subvenţiilor pentru campaniile din anii 2007, 2008, 2009 au fost lucrate efectiv.

Prin urmare, instanţa de control judiciar, în acord cu instanţa de fond, constată a fi îndeplinită condiţia exploatării efective a suprafeţelor agricole pentru care reclamanta a solicitat sprijinul financiar în campania agricolă aferentă anului 2007 şi, pe cale de consecinţă, apreciază a fi îndeplinite integral cerinţele prevăzute de art. 6 şi art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, inclusiv cele privitoare la obligaţia de a înscrie date reale şi complete în cererea de plată, referitoare la suprafaţa exploatată şi de a prezenta documentele care atestă dreptul de folosinţă asupra acesteia.

În ceea ce priveşte critica referitoare la neluarea în considerare, de către instanţa de fond, a adreselor emise de Primăria Adrud, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, reţinând că aceste înscrisuri nu prezintă concludenţa pretinsă de recurentă în soluţionarea cauzei, nefăcând altceva decât să constate o anumită situaţie a terenurilor agricole înscrisă în evidenţele primăriei, fără a fi hotărâtoare asupra existenţei dreptului de folosinţă al reclamantei asupra terenurilor.

Regimul întocmirii registrului agricol şi al înscrierii datelor în acest document de evidenţă a persoanelor fizice sau juridice care deţin teren în proprietate sau în folosinţă, este prevăzut de O.G. nr. 28/2008, H.G. nr. 175/2007 şi H.G. nr. 269/2001, invocate de recurenta-pârâtă. Instanţa de control judiciar reţine, însă, că neînscrierea sau completarea eronată a unor date în acest registru nu reprezintă o cauză de nevalabilitate a actelor juridice de transmisiune a dreptului de proprietate/folosinţă asupra terenurilor, iar pe de altă parte, ceea ce interesează în speţă, din perspectiva condiţiilor de acordare a ajutorului nerambursabil, este existenţa dreptului de folosinţă şi utilizarea efectivă de către reclamantă a terenurilor agricole, în temeiul unor acte juridice care-i conferă acest drept, condiţii pe care reclamanta le-a îndeplinit.

Totodată, Înalta Curte constată şi netemeinicia argumentului potrivit căruia contractul de asociere trebuie înscris în registrul agricol, niciuna dintre prevederile invocate de recurenta-pârâtă neprevăzând o astfel de cerinţă pentru valabilitatea acestui contract.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a art. 7 alin. (1) lit. c) şi f) din O.U.G. nr. 125/2006, în forma în vigoare la data emiterii procesului-verbal contestat, deşi ar fi trebuit să se raporteze la normele legale incidente în forma în vigoare la data depunerii cererii de plată de către reclamantă. Or, acest argument este nefondat, întrucât acest text de lege era în vigoare, în aceeaşi formă, atât la data depunerii cererii de plată de către reclamantă (23.03.2007), cât şi la data emiterii procesului-verbal de constatare a neregulilor (14.01.2014). Totodată, dispoziţiile O.U.G. nr. 125/2006 reprezintă temeiul emiterii procesului-verbal de constatare a neregulilor, iar soluţia de respingere a contestaţiei administrative, prin Decizia emisă de pârâtă sub nr. x/19.03.2014, a fost întemeiată în mod expres pe art. 7 alin. (1) lit. c) şi f) din O.U.G. nr. 125/2006, astfel încât aceste dispoziţii sunt evident incidente cauzei.

Un alt rând de critici formulat de pârâtă a vizat modalitatea de valorificare de către instanţa de fond a soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, dispuse în dosarul nr. x/2013, prin Rezoluţia din 31.10.2014. Este adevărat, astfel cum a susţinut pârâta, că lipsa constatării unei fapte penale nu exclude existenţa neregulii, în sensul art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011, având în vedere obiectul diferit al verificărilor efectuate de organele de cercetare penală, respectiv de organele administrative, dar în prezenta cauză instanţă de fond nu a prezentat un astfel de argument în susţinerea soluţiei de anulare a actelor administrative contestate. Rezoluţia emisă de organele de urmărire penală a fost valorificată de prima instanţă ca un mijloc de probă în dovedirea faptului exploatării efective a terenurilor agricole de către reclamantă în campania agricolă aferentă anului 2007 şi, pe cale de consecinţă, a dovedirii respectării prevederilor art. 6 şi art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, iar nu ca un act constatator al inexistenţei neregulii.

Referitor la argumentul instanţei de fond, în sensul că pârâta ar fi trebuit să aştepte finalizarea urmăririi penale pentru a emite procesul-verbal de constatare a neregulilor, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-pârâtă a susţinut în mod corect că sesizarea organelor de urmărire penală nu împiedică desfăşurarea în continuare a activităţii de verificare şi de emitere a procesului-verbal de constatare a neregulilor, conform art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011, din lecturarea sentinţei recurate nu rezultă că această împrejurare ar fi fost definitorie pentru soluţia de anulare a actelor administrative contestate. Instanţa de fond a opinat în sensul unei conduite defectuoase a autorităţii pârâte, în raport de soluţia dată în dosarul de urmărire penală, considerând că ar fi fost oportună aşteptarea finalizării cercetărilor penale, fără a susţine că această conduită contravine vreunei dispoziţii legale.

Nefondată este şi critica recurentei-pârâte privitoare la lipsa motivării soluţiei de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, având în vedere că cele doua acte analizate în cauză (procesul-verbal de constatare a neregulilor şi decizia de soluţionare a contestaţiei administrative) nu au fost contestate pentru motive de nelegalitate diferite, iar decizia de soluţionare a contestaţiei nu a adus vreo modificare titlului de creanţă. Motivele de nelegalitate reţinute raportat la procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare operează, deopotrivă, şi faţă de decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, prin care în mod greşit a fost menţinut titlul de creanţă, fără a fi necesară prezentarea unor motive de nelegalitate distincte.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantei, reprezentate de onorariul avocaţial parţial, Înalta Curte reţine că asupra acestei chestiuni s-a pronunţat Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea soluţiei astfel dispuse, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut că:

"proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate".

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanţelor de judecată prin decizia anterior menţionată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, ca nefondat.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură la plata către intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariului avocaţial dovedit prin depunerea la dosarul instanţei de recurs a facturii nr. x din 21.09.2017 şi ordinului de plată nr. x din 04.01.2018 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva sentinţei civile nr. 72 din 13 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură la plata către intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2500 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Dată

Tip

Sursă

06/10/2017

Întâmpinare

Intimat - S.C. A. SRL

27/10/2017

Întâmpinare

Recurent - AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 aprilie 2020.