Recovery of undue military salary for unperformed work hours and unlawful reinstatement of administrative investigation despite expired limitation periods

Şedinţa publică din data de 08 aprilie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 116/CJ 683/2012 şi a Deciziei de imputare nr. x din 24.04.2012 emise de Ministerul Apărării Naţionale - Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor Bucureşti.

2. Prima hotărâre a instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2840 din 27 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamanţilor, a anulat Decizia administrativ-jurisdicţională nr. 116/CJ 683/2012 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul MAPN şi Decizia de Imputare nr. x/24.04.2012, emisă de MApN - DPICFB.

3. Hotărârea pronunţată în calea de atac a recursului

Împotriva sentinţei civile nr. 1640 din 17 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărarii Naţionale.

Prin decizia civilă nr. 3847 din 2 decembrie 2015, ÎCCJ-SCAF a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 1640 din 17 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamanţilor, a anulat Decizia administrativ-jurisdicţională nr. 116/CJ 683/2012 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul MAPN şi Decizia de Imputare nr. x/24.04.2012, emisă de MApN - DPICFB.

5. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1640 din 17 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărarii Naţionale, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii reclamanţilor.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond s-a rezumat la o analiză formală atât a considerentelor deciziei de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care era obligatorie în rejudecare pentru judecătorul fondului, cât şi a cadrului legal incident.

Nici în rejudecare, instanţa de fond nu a analizat aspecte esenţiale expuse prin cererea introductivă şi nici apărările corelative opuse de pârât, netratând motive de nelegalitate precum: stabilirea pagubei în baza unei legislaţii care nu era în vigoare în perioada pentru care a fost efectuată cercetarea; nerespectarea prevederilor art. 24 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 121/1998 în stabilirea pagubei şi aplicarea greşită a prevederilor alinetului 3 al aceluiaşi articol, deşi nu a fost dovedită reaua-credinţă a reclamanţilor; nelegala repunere în termenul de refacere a cercetării administrative; stabilirea răspunderii şefilor de catedră, deşi acţiunea în răspundere materială faţă de aceştia era prescrisă; neluarea în calcul în cadrul cercetării administrative a instituţiei suplinirii colegiale; derularea cercetării administrative şi pentru perioada 11.10.2005-01.06.2006 în condiţiile în care în legislaţia vremii nu era prevăzută obligaţia recuperării timpului consumat şi nici aceea de ţinere a evidenţei acestuia.

Fără soluţionarea tuturor acestor aspecte, hotărârea nu poate fi considerată motivată.

În altă ordine de idei, instanţa a plecat de la premisa eronată potrivit căreia, în speţă, sunt aplicabile, in integrum, fără nicio nuanţare, prevederile generale privind condiţiile cumulative necesare angajării răspunderii materiale a militarilor, în special cele privind existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei. Aceasta în condiţiile în care în situaţia care a făcut obiectul cercetării administrative a fost analizată o categorie aparte de prejudiciu, şi anume acela creat prin încasarea necuvenită a unor drepturi salariale.

În privinţa acestei situaţii, art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 şi pct. 6 din Instrucţiunile privind răspunderea materială a militarilor şi salariaţilor civili din MApN, aprobate prin Ordinul MApN nr. M.5/1999, stipulează că militarii care au încasat sume nedatorate sunt obligaţi să le restituie, fără a mai fi necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii pentru fapta ilicită, şi anume: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia şi legătura de cauzalitate.

În cauză, în cadrul cercetări administrative, a rezultat incontestabila primire a sumelor reprezentând soldele lunare, în parte nedatorate.

Împrejurarea că persoanele care au încasat sumele nedatorate sunt şi persoanele care sunt vinovate de acordarea nelegală a acestora are relevanţă doar raportat la prevederile art. 24 din ordonanţă, care stabileşte modalitatea de recuperare efectivă a prejudiciului, în termen de un an de la persoana care le-a încasat, iar pentru ceea ce excede, până la împlinirea termenului de 3 ani, de la persoana vinovată de acordarea nelegală a drepturilor salariale.

Instanţa de fond a făcut trimitere la neantrenarea răspunderii disciplinare a reclamanţilor, situaţie pe baza căreia a reţinut că nu s-a constatat o nerespectare de către reclamanţi a obligaţiilor lor de serviciu.

Or, arată recurentul, atragerea răspunderii materiale nu este condiţionată de atragerea răspunderii disciplinare. De altfel, având în vedere funcţiile îndeplinite de reclamanţi, rezultă că nedeclanşarea procedurii disciplinare şi lipsa sancţiunilor disciplinare trebuie imputată tot acestora. Printre reclamanţi sunt toate cadrele didactice cu funcţii de conducere din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare, aşa încât era practic imposibil ca aceştia să declanşeze o procedură disciplinară împotriva propriei persoane sau a cadrelor didactice din subordine, care au săvârşit acelaşi tip de fapte.

Prin urmare, lipsa sancţiunilor disciplinare împotriva reclamanţilor nu poate constitui o dovadă a inexistenţei unui prejudiciu.

Reclamanţii nu au respectat obligaţia prevăzută în regulamentele interne şi în fişa postului referitoare la prestarea în întregime a celor 8 ore fizice ale programului normal de lucru, fiind dovedit fără echivoc că nu au îndeplinit această obligaţie legală, regulamentară şi contractuală.

Extinderea raţionamentului procurorului militar referitor la suprapunerea orelor lucrate în cadrul proiectelor de cercetare ştiinţifică este lipsită de logică juridică deoarece în această situaţie suprapunerea a operat în privinţa orelor lucrate în cadrul proiectelor de cercetare ştiinţifică desfăşurate (în cea mai mare parte) în timpul liber, remunerarea fiind în regim plata "cu ora", neexistând obligaţia efectuării unui program de muncă obligatoriu de 8 ore zilnic, ca în cazul programului normal de lucru.

Metodologia de stabilire a sarcinilor de învăţământ şi cercetare ştiinţifică în Universitatea Naţională de Apărare aprobată la 15.06.2006 statuează că şefii de catedre şi de compartimente sunt obligaţi să ţină o evidenţă strictă a prelungirii programului orar şi să consemneze în fişa de plată cu ora că persoana şi-a îndeplinit atribuţiile funcţionale. Rezultă că recuperarea orelor era obligatorie, iar raţionamentul instanţei de fond nu este corect.

Conform art. 4 din Instrucţiunile privind răspunderea materială a militarilor şi salariaţilor civili din MApN, aprobate prin Ordinul MApN nr. M.5/1999, răspunderea materială se stabileşte în sarcina persoanelor vinovate, independent de sancţiunile disciplinare sau de altă natură la care acestea sunt supuse potrivit legislaţiei în vigoare.

În logica raţionamentului instanţei de fond, se acceptă că un salariat cu activitate intelectuală poate îndeplini atribuţiile de serviciu aferente funcţiei de bază timp de 2 ore zilnic, iar în restul de 6 ore poate să desfăşoare alte activităţi remunerate suplimentar, în instituţie sau în afara acesteia. Cu toate acestea, ar trebui să fie remunerat ca şi cum ar fi exercitat activităţile specifice funcţiei de bază timp de 8 ore.

Prima instanţă a reţinut că prin actele administrative contestate nu s-a dovedit că reclamanţii nu şi-ar fi îndeplinit propriile atribuţii de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos şi nici că aceştia nu au respectat obligaţia de recuperare a timpului consumat din programul de lucru. Aceste argumente ignoră/înlătură, fără nicio justificare, probatoriul administrat în cauză. Documentele privind evidenţa timpului lucrat, asumate prin semnătură de fiecare cadru didactic şi validate prin notele explicative precum şi prin ordinele de zi pe unitate, dovedesc cu certitudine că reclamanţii nu au prestat 40 de ore fizice săptămânal pentru funcţia de bază, dar şi că nu şi-au îndeplinit obligaţia de recuperare prevăzută de actele normative în vigoare şi de reglementările interne, pentru orele din bazele de calcul anexate procesului-verbal de cercetare administrativă.

În concluzie, prima instanţă a înlăturat apărările Ministerului Apărării Naţionale pe baza unor aprecieri generale, neargumentate şi cu ignorarea probatoriului administrat.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi, prin reprezentantul lor comun, reclamantul DDD., solicită respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că instanţa de fond a respectat decizia de casare şi nu a apreciat ca fiind "facultative" anumite acte normative, ci a considerat că acestea trebuie să fie în concordanţă cu prevederile din Constituţie, sens în care arată că nepublicarea în Monitorul Oficial a actelor normative emise de miniştri atrage inexistenţa acestora.

Intimaţii-reclamanţi se referă la conţinutul radical diferit al proceselor-verbale de cercetare administrativă emise în 2008, 2010 şi 2012 şi la împrejurarea că procesul-verbal din 2012, care stă la baza emiterii deciziei de imputare atacate în cauză, are la bază proiectul de "Ordin al ministrului Apărării Naţionale pentru aprobarea Instrucţiunilor privind răspunderea materială a militarilor şi personalului civil din Ministerul Apărării Naţionale". Acest proiect de act normativ nu a intrat în vigoare dar, totuşi, în baza lui s-a stabilit o altă categorie de persoane care urmează a răspunde material şi ale căror presupuse fapte oricum erau prescrise, fiind depăşit termenul de trei ani de la data constatării presupusei pagube.

Se mai arată că s-a stabilit răspunderea materială a colonelului (în rezervă) III., care era decedat la data întocmirii procesului-verbal de cercetare administrativă.

De asemenea, intimaţii apreciază că recurentul-pârât face o eroare majoră considerând că este aplicabilă prevederea pct. 6 alin. (2) din Ordinul M.5/1999, întrucât aceste dispoziţii se referă la drepturi care au caracter de regularitate şi se aplică în situaţia existenţei unor greşeli în acordarea acestor drepturi, fără a fi necesar a se întruni condiţiile cumulative pentru a fi considerate pagubă, şi anume prejudiciu, faptă ilicită, vinovăţie, legătură de cauzalitate. Însă, textul nu este aplicabil în cazul drepturilor care nu au caracter de regularitate. Or, în speţă, nu există nici prejudiciu şi nici faptă ilicită, vinovăţie şi, cu atât mai puţin, legătură de cauzalitate.

Programul de lucru aferent funcţiei de bază a personalului didactic din învăţământul superior este cel stabilit în condiţiile Secţiunii I "Norma didactică şi de cercetare" din Legea nr. 198/1997. Ordinul MApN nr. M.61/1998 prevede 40 de ore săptămânal. Însă, ele se desfăşoară în condiţiile art. 80 din Legea nr. 198/1997 şi în condiţiile stabilite de fişa postului, care la rubrica "Cantitate" prevede 9-11 ore convenţionale/săptămână - activitate normată, cel puţin 2 ore convenţionale de curs, pentru 35 de săptămâni dintr-un an universitar, iar la rubrica "Timp" prevede 40 de ore săptămânal care să cuprindă activitate didactică normată, activitate în folosul învăţământului, activităţi cu specific militar, cercetare ştiinţifică. La rubrica "Programul de lucru" prevede 8 ore zilnic conform programului universităţii şi de asemenea că activităţile de documentare, cercetare, legătură cu institute de specialitate pot fi desfăşurate şi în afara UNAp, în timpul zilnic de muncă.

Or, cadrele didactice nu numai că şi-au îndeplinit programul de lucru înscris în fişa postului conform Legii nr. 198/1997, dar au efectuat şi una-două norme peste programul normal de muncă, din care a fost salarizată o singură normă.

Datorită nevoii de pregătire a cadrelor militare s-a aprobat un număr de cursuri peste posibilităţile normale de susţinere prin intermediul cadrelor didactice încadrate la UNAp. Situaţia creată a presupus efectuarea de ore peste norma didactică, aprobate de ministrul Apărării Naţionale şi care au fost doar parţial salarizate.

Revenind la fişa postului, din aceasta rezultă fără echivoc că un cadru didactic nu este obligat a sta pe scaun 8 ore pe zi, iar raţionamentul recurentului este aberant.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Sentinţa recurată este pronunţată în rejudecare, în urma deciziei nr. 3847/2.12.2015, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de MApN împotriva primei sentinţe pronunţate în cauză de către Curtea de Apel Bucureşti (sub nr. 2840/27.09.2013), a casat sentinţa recurată şi a trimis pricina spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia de casare anterior menţionată s-a reţinut că prima hotărâre pronunţată în fond nu cuprindea o analiză efectivă a motivelor de nelegalitate a actelor administrative invocate prin cererea de chemare în judecată şi se întemeia pe o afirmaţie generală, de principiu, potrivit căreia decizia de imputare ar fi avut la bază o premisă greşită, şi anume, imposibilitatea desfăşurării unor alte activităţi remunerate în timpul programului normal de lucru, deşi aceste activităţi nu au presupus lipsa reclamanţilor de la locul de muncă şi nici neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu care le-au revenit în perioada avută în vedere de cercetarea administrativă.

Înalta Curte a statuat prin decizia de casare că aceste argumente nu pot susţine soluţia de anulare a actelor administrative atacate, câtă vreme instanţa de fond nu s-a raportat la cadrul normativ şi regulamentar invocat prin decizia de imputare şi procesul-verbal de cercetare administrativă şi nu a corelat afirmaţia de principiu pe care şi-a întemeiat hotărârea cu regulile normative specifice aplicabile cauzei.

În rejudecare, instanţa de fond a pronunţat o nouă soluţie de anulare a deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. x/2012 şi a deciziei de imputare nr. x/24.04.2012, reţinând, în esenţă, că în mod nelegal s-a antrenat răspunderea materială a reclamanţilor câtă vreme nu există faptă ilicită şi nici prejudiciu cauzat prin o faptă ilicită.

Detaliind argumentele subsumate acestei concluzii, instanţa de fond a reţinut că reclamanţilor li s-a imputat ca faptă ilicită nerespectarea legislaţiei în vigoare şi a reglementărilor interne privind recuperarea orelor consumate din timpul programului normal de lucru cu alte activităţi remunerate în regim "plata cu ora", respectiv că nu au îndeplinit în totalitate durata programului normal de lucru aferent funcţiei de bază, de 40 de ore săptămânal, program prevăzut atât în contractul individual de muncă şi în fişa postului, cât şi în Regulamentul de organizare internă a UNAp. Aceasta în condiţiile în care au primit integral solda lunară şi celelalte drepturi băneşti aferente funcţiei ocupate.

Instanţa a apreciat că faptele reţinute constituiau temei pentru antrenarea răspunderii disciplinare a reclamanţilor şi, câtă vreme o astfel de procedură nu s-a declanşat, nu există o constatare a nerespectării obligaţiilor de muncă ale reclamanţilor, ci doar se prezumă că, datorită suprapunerii orelor de serviciu cu orele de desfăşurare a activităţilor remunerate în regim "plata cu ora", reclamanţii nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de serviciu şi astfel ar fi creat un prejudiciu.

Instanţa a reţinut că simpla suprapunere a orelor nu justifică ideea de prejudiciu şi că, prin decizia de imputare, nu s-a dovedit că reclamanţii nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile profesionale.

Raportându-se la cadrul normativ invocat prin decizia de imputare, instanţa a reţinut că reclamanţii au avut posibilitatea legală de a efectua şi activităţi în regim "plata cu ora", chiar potrivit acestor reglementări, iar prin actele administrative nu s-a făcut dovada că nu şi-au îndeplinit propriile atribuţii de serviciu sau le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, nestabilindu-se că aceştia nu au prestat activitatea de 40 de ore fizice săptămânal, pentru care au fost remuneraţi în cadrul funcţiei şi nici că nu au respectat obligaţia de recuperare a timpului consumat din programul de lucru, pe baza unui program aprobat de şeful unităţii militare, consemnat în ordinul de zi pe unitate.

Instanţa a mai apreciat că pentru orele din programul normal de lucru în care reclamanţi au desfăşurat activităţi remunerate în regim "plata cu ora", MApN trebuia să facă dovada certă că reclamanţii au avut obligaţii de recuperat şi nu le-au recuperat, prin reîntregire, simpla suprapunere a orelor nefiind suficientă pentru a se reţine existenţa prejudiciului.

Înalta Curte constată că deşi recurentul-pârât nu a invocat formal cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a formulat motive de recurs care se impun a fi încadrate în acest caz de casare. Astfel, a invocat că instanţa de fond, în rejudecare, nu a respectat decizia nr. 3847/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că, nici în cadrul rejudecării cauzei, nu a analizat aspecte esenţiale ale raportului litigios, respectiv nu a analizat motivele de nelegalitate a actelor administrative punctual expuse prin cererea introductivă şi a ignorat probatoriul administrat în cauză, din care rezultă nerespectarea, fără nicio justificare, a obligaţiei de recuperare a timpului consumat din programul de lucru, pe baza unui program aprobat de şeful unităţii militare, consemnat în ordinul de zi pe unitate.

Aceste motive sunt parţial fondate.

Instanţa de fond, în rejudecare, nu a procedat la o analiză punctuală a motivelor de nelegalitate invocate prin cererea introductivă, însă considerentele sale sunt legate de unele dintre aceste motive invocate prin cererea introductivă, respectiv de cele prin care s-a invocat lipsa prejudiciului şi lipsa unui temei legal pentru atragerea răspunderii materiale, în condiţiile în care legea nu prevedea modalitatea de recuperare a activităţii intelectuale.

Instanţa de fond s-a raportat la cadrul normativ incident, respectiv la prevederile OMEC nr. 4209/2004 şi OMEC nr. 3541/2006, potrivit cărora orele remunerate în regim plata cu ora pot fi efectuate numai în afara programului de lucru aferent funcţiei de bază a personalului angajat, dar şi la prevederile OMApN nr. M61/1998, modificat prin OMApN nr. 76/2006, referitoare la obligaţia de recuperare a timpului consumat din timpul aferent programului de lucru, însă, a apreciat că lipsa atragerii răspunderii disciplinare pentru nerespectarea programului normal de lucru coroborată cu nedovedirea faptei ilicite şi a prejudiciului determină inaplicabilitatea prevederilor O.G. nr. 121/1998 referitoare la răspunderea materială a militarilor.

Date fiind acestea, se constată că instanţa de fond a expus raţionamentul care sprijină soluţia de anulare a actelor administrative, raportat la cadrul normativ aplicabil şi nu se poate reţine nerespectarea deciziei de casare.

Cât priveşte susţinerea potrivit căreia hotărârea ignoră probatoriul administrat, aceasta se dovedeşte întemeiată. Instanţa de fond a reţinut, printre altele, că prin actele administrative contestate nu s-a stabilit nici că reclamanţii nu au respectat prevederile art. 24 alin. (6) din Ordinul MApN nr. M61/1998 şi art. 16 alin. (1) din Ordinul MApN nr. 119/2003, în sensul de a nu fi prestat activitatea de 40 de ore fizice săptămânal, pentru care au fost remuneraţi în cadrul funcţiei şi nici că aceştia nu au respectat obligaţia de recuperare a timpului consumat din programul de lucru, pe baza unui program aprobat de şeful unităţii militare. Aceste susţineri vin în contradicţie cu rezultatul cercetării administrative, instanţa de fond nearătând argumentele pentru care a înlăturat întregul probatoriu din etapa administrativă şi pe care s-a întemeiat atragerea răspunderii materiale. Potrivit acestuia, reclamanţii, în perioada vizată de cercetare (25.08.2005-31.12.2007), nu au prestat continuu cele 40 de ore fizice pe săptămână pentru care au fost remuneraţi în cadrul funcţiei şi nici nu au îndeplinit obligaţia de recuperare a timpului consumat din timpul programului de lucru cu alte activităţi remunerate în regim plata cu ora.

Acesta a fost, în esenţă, motivul atragerii răspunderii materiale, faptele înseşi nefiind contestate de către reclamanţi.

În procesul civil, judecătorul ajunge să cunoască raportul juridic în care părţile litigante sunt implicate şi faptele care au dat naştere conflictului de interese dedus judecăţii pe baza probelor administrate. La aceste fapte aplică norma de drept corespunzătoare.

În speţă, nu situaţia de fapt reţinută în procesul-verbal de cercetare este contestată de către reclamanţi, ci consecinţele pe care aceasta le poate produce.

Procesul-verbal de cercetare administrativă este mijlocul prin care judecătorul fondului a luat cunoştinţă de raportul juridic supus judecăţii. Se constată, din această perspectivă, că judecătorul fondului nu a indicat niciun argument pentru care a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea rezultată din probatoriu, încălcând astfel dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit cărora este dator să stabilească situaţia de fapt în baza probelor administrate, acestei situaţii de fapt urmând a-i fi aplicate normele de drept substanţial incidente.

Trecând la analiza motivelor de nelegalitate subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le constată, de asemenea, fondate întrucât se confirmă greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a prevederilor O.G. nr. 121/1998.

Aşa cum rezultă din cadrul cercetării administrative, atragerea răspunderii materiale a reclamanţilor pentru perioada 25.08.2007-31.12.2007 s-a raportat la fapta de încasare necuvenită/fără drept a salariului corespunzător funcţiei, în măsura în care timpul de lucru a fost consumat cu alte activităţi remunerate în regim plata cu ora.

Potrivit art. 20 alin. (1) coroborat cu art. 24 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, militarii care au încasat sume fără drept sunt obligaţi să le restituie, în cazul în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor.

Prin decizia administrativ-jurisdicţională nr. x/7.07.2011, pronunţată în revizuire, aşa cum a fost lămurită prin încheierea din 17.11.2011, s-a stabilit că răspunderea materială pentru perioada anterior menţionată este în sarcina persoanelor care au primit/beneficiat de drepturi salariale fără a li se cuveni, raportat la timpul de lucru efectiv dedicat funcţiei.

Considerentele instanţei de fond potrivit cărora nu există faptă ilicită şi nici prejudiciu cauzat prin această faptă ignoră temeiul de drept invocat pentru atragerea răspunderii, în raport de care ceea ce trebuie dovedit pentru atragerea răspunderii materiale este încasarea fără drept a unor sume de bani primite cu titlu de remuneraţie pentru activitatea desfăşurată în cadrul funcţiei şi care sunt nedatorate raportat la numărul de ore fizice care nu au fost prestate din cadrul programului săptămânal de 40 de ore, respectiv au fost consumate pentru alte activităţi remunerate în regim plata cu ora, fără să fie îndeplinită obligaţia de recuperare a acestui timp de lucru, pe baza unui program aprobat de şeful unităţii militare.

Cât priveşte perioada 25.08.2005-25.08.2007, potrivit aceleiaşi decizii administrativ-jurisdicţionale pronunţate în revizuire, şi în raport de care s-a dispus reluarea cercetării administrative finalizate prin emiterea actelor atacate în prezenta cauză, răspunderea materială s-a considerat că trebuie pusă în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba, prin pagubă înţelegându-se plata salariului fără drept, întrucât, raportat la dispoziţiile art. 24 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 121/1998, persoanele care au încasat sume fără drept răspund numai pentru paguba constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor, pentru paguba constată după un an de la data primirii sumelor, dar nu mai târziu de trei ani de la această dată răspunderea revenind celor din vina cărora s-a produs paguba.

Prin decizia pronunţată în revizuire s-a stabilit că nu a fost invocată şi dovedită în cadrul cercetării administrative reaua-credinţă a reclamanţilor, în calitate de persoane care au încasat sumele nedatorate, şi drept urmare, atragerea răspunderii lor materiale se limitează la perioada de un an anterioară datei constatării pagubei, şi anume datei de 25.08.2008.

Cât priveşte cercetarea administrativă pentru perioada 25.08.2005-25.08.2007, reluată în urma deciziei pronunţate în revizuire, aceasta a concluzionat asupra răspunderii deopotrivă a şefilor de catedre, departamente, compartimente şi a celor cărora iniţial li s-a atras răspunderea pentru sume încasate necuvenit, în cazul acestora din urmă, în temeiul dispoziţiilor art. 4 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora răspunderea materială este angajată atât pentru militarii care au fost însărcinaţi legal cu atribuţii privind gestionarea resurselor financiare, cât şi pentru cei care au îndeplinit în fapt astfel de atribuţii. Astfel, s-a reţinut că documentele de evidenţă a activităţilor executate în afara programului, în compensarea orelor remunerate în sistemul plata cu ora au fost întocmite şi asumate prin semnătură de fiecare cadru didactic în parte, deşi ţinerea evidenţei prelungirii programului orar era atribuţia şefului de catedră, departament sau compartiment. Această obligaţie asumată au îndeplinit-o defectuos, consemnând date nereale, contradictorii sau incomplete referitoare la recuperarea orelor de lucru.

În plus, persoanele în cauză aveau, în baza legislaţiei în vigoare, a reglementărilor interne, a fişelor postului, şi a contractelor individuale de muncă, obligaţia îndeplinirii unui program normal de muncă de 8 ore, pe care l-au îndeplinit numai parţial.

Drept urmare, pentru perioada anterior arătată, s-a considerat că sunt persoane responsabile de producerea prejudiciului şi care urmează să răspundă material pentru acesta şefii catedrelor, departamentelor şi compartimentelor, dar şi cadrele didactice care au încasat sume necuvenite, în calitate de persoane care au îndeplinit în fapt atribuţii legate de gestionarea resurselor financiare.

Instanţa de fond nu a distins între cele două perioade. A socotit că răspunderea materială a fost atrasă pentru întreaga perioadă în sarcina cadrelor didactice care au încasat sumele necuvenite, pe temeiul producerii unui prejudiciu de care aceste persoane se fac vinovate şi a stabilit că nu s-a demonstrat că reclamanţii nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de serviciu, iar simpla suprapunere a orelor afectate funcţiei de bază cu cele în care au fost prestate alte tipuri de activităţi remunerate în regim plata cu ora nu demonstrează producerea unui prejudiciu. Pentru aceste motive, a concluzionat asupra neîndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii materiale.

Înalta Curte constată că se impune casarea sentinţei recurate şi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, pentru perioada 25.08.2007-31.12.2007, răspunderea materială a fost atrasă pentru sume încasate fără drept, fără a fi necesar a fi dovedită o faptă ilicită, prejudiciul constând în cuantumul sumelor încasate fără drept, conform art. 20 alin. (1) şi art. 24 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998. Această obligaţie de restituire este independentă de ideea de culpă (respectiv, faptă ilicită), corespunzând instituţiei din dreptul civil a plăţii nedatorate.

Cât priveşte aceste sume imputate pe temeiul încasării lor necuvenite, raţionamentul instanţei de fond este greşit întrucât obligaţia de recuperare a orelor fizice consumate din timpul normal de lucru cu alte activităţi remunerate în regim plata cu ora este indubitabilă, raportat la prevederile art. 29 din Metodologia de stabilire a sarcinilor de învăţământ şi cercetare ştiintifică în UNAp din 2006, dar şi a prevederilor contractelor individuale de muncă, conform cărora reclamanţii aveau obligaţia de a aloca 40 de ore fizice săptămânal programului de lucru aferent funcţiei deţinute. Drept urmare, pentru orele nerecuperate plata salariului este necuvenită.

Prevederile Metodologiei universitare se coroborează cu cele ale OMEC nr. 3541/2006, care stabilesc că orele libere din posturile vacante se pot efectua fără suprapunere pe timpul normal de lucru. În caz de suprapunere, timpul normal de lucru este supus reîntregirii.

În altă ordine de idei, atragerea răspunderii materiale pentru sume încasate necuvenit nu este condiţionată de atragerea răspunderii disciplinare pentru neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu sau a obligaţiei de recuperare a orelor fizice destinate programului normal de lucru. O astfel de relaţionare nu se bazează pe o prevedere legală, ci a fost stabilită de instanţa de fond pe cale pretoriană, ceea ce nu poate fi acceptat.

Cât priveşte sumele imputate pe temeiul unei fapte ilicite săvârşite în legătură cu gestionarea resurselor financiare ale unităţii, în perioada 25.08.2005-25.08.2007, în esenţă, ceea ce s-a reţinut prin decizia de imputare este că neluarea măsurilor pentru recuperarea timpului de lucru, ca şi întocmirea unor evidenţe nereale, contradictorii, referitoare la astfel de recuperări au condus la o gestiune financiară defectuoasă, materializată în plata necuvenită a unor venituri salariale.

Instanţa de fond a ignorat analiza efectuată în cercetarea administrativă şi temeiurile atragerii răspunderii, pe care nu le-a analizat.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va casa sentinţa recurată şi în raport şi de dispoziţiile sart. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, constatând că nu mai poate fi trimisă cauza spre rejudecare instanţei de fond în urma acestei a doua casări, ci trebuie rejudecată în fond, va proceda la rejudecare, analizând punctual şi celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamanţi la adresa actelor administrative atacate prin cererea introductivă.

Un prim motiv de nelegalitate s-a referit la caracterul incert al prejudiciului. Reclamanţii au arătat că trei procese-verbale de cercetare administrativă întocmite succesiv în 2008, 2010 şi 2012 au concluzionat asupra unui cuantum de fiecare dată diferit al prejudiciului.

Înalta Curte constată că aceste argumente nu pot fi primite, ele nesusţinând caracterul incert al prejudiciului stabilit prin procesul-verbal de cercetare administrativă A/165/28.03.2012 (proces-verbal pe care se întemeiază decizia de imputare supusă controlului judiciar în prezenta cauză).

Maniera de evaluare a prejudiciului rezultată din acest ultim proces-verbal de cercetare administrativă are în vedere tocmai îndreptarea deficienţelor constatate în calea de atac administrativ-jurisdicţională a revizuirii în ceea ce priveşte evaluarea anterioară.

Prin urmare, acest ultim proces-verbal de cercetare administrativă urmăreşte reperele impuse prin decizia administrativ-jurisdicţională nr. x/2011, prin care s-a stabilit că evaluarea prejudiciului trebuie raportată la cuantumul soldei lunare nete a fiecărui cadru militar aferente lunii în care nu au fost recuperate orele fizice de program şi la timpul fizic nerecuperat din programul săptămânal de 40 de ore. Or, reclamanţii nu au invocat motive de nelegalitate referitoare la această modalitate de evaluare a prejudiciului.

Alte motive de nelegalitate invocate de reclamanţi s-au referit la: nerespectarea deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. x/2011 cât priveşte nedovedirea relei lor credinţe, care să permită atragerea răspunderii pe o perioadă de 3 ani, nelegalitatea deciziei de repunere în termenul de efectuare a cercetării administrative, precum şi atragerea răspunderii şefilor de catedre cu nesocotirea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, (t)ermenul pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei.

Potrivit art. 24 din O.G. nr. 121/1998, (1) Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituţiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor.

(2) Obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate. În cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori a beneficierii de serviciile nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la această dată, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba.

(3) Când persoanele prevăzute la art. 20 alin. (1) sunt cadre militare, militari angajaţi pe bază de contract sau salariaţi civili şi nu au fost de bună-credinţă, ele vor fi obligate la restituirea sumelor sau la plata contravalorii bunurilor ori a serviciilor nedatorate, dacă paguba a fost constatată în cel mult 3 ani de la data primirii sumelor, bunurilor ori a prestării serviciilor nedatorate.

(4) Termenele prevăzute de prezentul articol sunt termene de decădere.

Potrivit art. 33 din O.G. nr. 121/1998, (1) Atunci când, din motive temeinice, nu s-a efectuat cercetarea administrativă sau nu s-a emis decizia de imputare în termenele prevăzute la art. 23 alin. (1), (2) şi la art. 25 alin. (4), precum şi în cazul în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba ori pentru o pagubă mai mică decât cea reală, comandantul sau şeful unităţii competent poate cere comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor repunerea în termen. Cererea se face în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea deciziei de imputare ori de la data când comandantul sau şeful unităţii competent a luat cunoştinţă că decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba sau pentru o pagubă mai mică decât cea reală.

(2) Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, judecând cererea de repunere în termen, o admite sau o respinge prin hotărâre, care este definitivă. Hotărârea se comunică în cel mult 15 zile de la pronunţare comandantului sau şefului unităţii care a solicitat repunerea în termen.

(3) Când s-a admis cererea de repunere în termen, termenele prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4) curg de la data înregistrării hotărârii la unitatea în cauză.

Este cert că prin decizia de imputare nr. x/24.04.2012 s-a stabilit, în concordanţă cu prevederile deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. x/2011 şi a încheierii de lămurire nr. x/2011 din 17.11.2011, că răspunderea materială pentru perioada 25.08.2007-25.08.2008 (în realitate 31.12.2007) revine persoanelor care au primit/beneficiat de sume fără drept/nedatorate, iar răspunderea materială pentru perioada 25.08.2005-25.08.2007 revine persoanelor din vina cărora s-a produs paguba.

Rezultă că pentru prima perioadă, noua decizie de imputare nu a făcut decât să reia temeiurile răspunderii, reevaluând prejudiciul.

Însă, pentru perioada 25.08.2005-25.08.2007, nu încasarea de către reclamanţi cu rea-credinţă a sumelor necuvenite a stat la baza atragerii răspunderii prin noua decizie de imputare, ci răspunderea a fost atrasă pe temeiul unei fapte ilicite care a condus la producerea pagubei, şi anume îndeplinirea defectuoasă a unor atribuţii privind gestionarea resurselor financiare.

Astfel, pentru perioada ultim amintită, în decizia de imputare nr. x/24.04.2012, comparativ cu decizia de imputare anterioară, desfiinţată în parte de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor în calea de atac administrativ-jurisdicţională a revizuirii, cauza juridică a atragerii răspunderii reclamanţilor este diferită.

În concordanţă cu această situaţie, prin decizia administrativ-jurisdicţională nr. x/2011 din 17.11.2011, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a admis cererea de repunere în termenul de efectuare a cercetării administrative, repunere în termen a cărei legalitate este contestată de către reclamanţi.

Înalta Curte are în vedere că numai pentru perioada amintită operează instituţia repunerii în termen având în vedere că, pe de o parte, s-a atras răspunderea materială a şefilor de catedre, departamente şi compartimente, în condiţiile în care cercetarea iniţială nu s-a referit la aceştia, iar pe de altă parte, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii a căror răspundere nu a fost atrasă pe temeiul acestei calităţi, repunerea în termen era necesară în condiţiile modificării cauzei juridice a răspunderii, trecându-se de la temeiul încasării necuvenite a sumelor la temeiul răspunderii pentru o faptă ilicită săvârşită în legătură cu gestionarea resurselor financiare.

Pentru perioada 25.08.2007- 31.12.2007 nu era necesară o repunere în termen, întrucât etapa administrativ-jurisdicţională a conflictului s-a încheiat cu confirmarea temeiurilor atragerii răspunderii, reluarea cercetării privind exclusiv cuantificarea prejudiciului.

În raport de dispoziţiile art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, se constată că, în ceea ce îi priveşte pe şefii de catedre, departamente, compartimente, repunerea în termenul de efectuare a cercetării administrative este legală, în cauză decizia de imputare anterioară fiind emisă împotriva altor persoane decât cele care au produs paguba, ipoteză explicit enunţată în art. 33 alin. (1) ca şi cauză de repunere în termenul de efectuare a cercetării administrative.

În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi reclamanţi, pentru care temeiul atragerii răspunderii a fost schimbat, Înalta Curte apreciază că nerespectarea prevederilor art. 24 din O.G. nr. 121/1998, referitoare la modalitatea de atragere a răspunderii pentru pagubele constatate în cel mult trei ani de la data producerii lor, nerespectare constatată prin decizia administrativ-jurisdicţională pronunţată în revizuire, nu poate fi considerată motiv temeinic, în sensul art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, pentru care cercetarea administrativă referitoare la fapta delictuală reţinută în sarcina reclamanţilor nu a fost întreprinsă în termenele prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) din ordonanţă.

Astfel, răspunderea materială a acestor reclamanţi a fost iniţial atrasă pe temeiul încasării fără drept a unei părţi din solda lunară în perioada anterior menţionată, iar decizia administrativ-jurisdicţională din revizuire a stabilit că această răspundere nu putea fi atrasă pe temeiul arătat întrucât nu a fost invocată şi demonstrată reaua-credinţă a reclamanţilor, situaţie în care răspunderea operează numai pentru un an de la data constatării primirii sumelor nedatorate.

Pentru perioada 25.08.2005-25.08.2007 fiind modificată cauza juridică a atragerii răspunderii, în sensul invocării unor fapte ilicite din care a decurs paguba şi a unei vinovăţii în săvârşirea acestora, Înalta Curte constată că a avut loc o nelegală repunere în termenul de efectuare a cercetării administrative a Comisiei de cercetare administrativă, întrucât greşita aplicare a prevederilor legale în materie de atragere a răspunderii materiale nu poate constitui motiv temeinic pentru repunerea în termen.

Pe cale de consecinţă, atragerea răspunderii reclamanţilor, pe tărâmul ilicitului civil, pentru perioada 25.08.2005-25.08.2007, nu mai era posibilă, datorită împlinirii termenului de decădere referitor la efectuarea cercetării administrative.

În ceea ce îi priveşte pe şefii de catedre, departamente şi compartimente, se constată că este fondat motivul de nelegalitate referitor la intervenirea decăderii din dreptul de a stabili răspunderea pentru fapta delictuală, în conformitate cu art. 24 din O.G. nr. 121/1998. Deşi, reclamanţii s-au referit la prescripţia întemeiată pe dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, ratione tempore, acesta, respectiv art. 8 şi 12 din actul normativ, se aplică, în coroborare cu prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, în cazul răspunderii patrimoniale a salariatului. Răspunderea materială a militarilor este una de excepţie, care diferă de răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii, între altele, în ceea ce priveşte regulile de prescripţie a dreptului de a angaja răspunderea, termenul de 3 ani în care prejudiciul poate fi recuperat fiind calificat de art. 24 alin. (4) ca unul de decădere şi care curge de la data producerii pagubei, respectiv de la data primirii sumelor necuvenite, conform alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi text de lege, care se aplică cu titlu de normă specială.

Această clarificare a motivului de nelegalitate invocat impune tratarea lui din perspectiva art. 24 din O.G. nr. 121/1998.

Astfel, fapta ilicită a fost considerată a fi neîndeplinirea obligaţiei de a ţine evidenţa recuperării orelor consumate din timpul programului normal de lucru cu alte activităţi. Obligaţia de a ţine această evidenţă era a şefilor de catedre, departamente şi compartimente, conform Metodologiilor de stabilire a sarcinilor de învăţământ şi cercetare ştiinţifică în UNAp şi Regulamentului de ordine interioară al Universităţii.

Perioada producerii pagubei este 25.08.2005-25.08.2007. Cercetarea administrativă a reclamanţilor care au calitatea de şefi de catedre, departamente şi compartimente a debutat ulterior repunerii în termenul de efectuare a cercetării administrative care a avut loc în noiembrie 2011, adică după împlinirea termenului de 3 ani de la data producerii pagubei.

Pe cale de consecinţă, atragerea răspunderii acestor reclamanţi, nu era posibilă, datorită împlinirii termenului de decădere prevăzut de art. 24 din lege.

Repunerea în termenul de efectuare a cercetării administrative nu priveşte şi nu împiedică curgerea termenului de decădere din dreptul de a angaja răspunderea materială, la care se referă art. 24 din lege.

Cât priveşte alte motive de nelegalitate invocate de reclamanţi, cum ar fi emiterea deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. x/2012 în baza unui ordin care nu era în vigoare în perioada în care a fost efectuată cercetarea administrativă şi care nu a intrat nici ulterior în vigoare, anumite erori individuale în calcularea prejudiciului sau neluarea în calcul a suplinirii colegiale, acestea vor fi înlăturate întrucât nu sunt argumentate în concret şi nici nu s-au administrat probe în scopul demonstrării lor.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite în parte cererea de chemare în judecată şi va anula, în parte, atât decizia administrativ-jurisdicţională nr. x/2012 cât şi decizia de imputare nr. x/24.04.2012, respectiv în ceea ce priveşte atragerea răspunderii materiale a reclamanţilor pentru pagubele aferente perioadei 25.08.2005-24.08.2007. Va menţine, însă, actele administrative atacate în ceea ce priveşte atragerea răspunderii pentru perioada 25.08.2007-31.12.2007.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărarii Naţionale împotriva sentinţei civile nr. 1640 din 17 mai 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Anulează în parte Decizia administrativ-jurisdicţională nr. 116/CJ 683/2012 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul MApN şi Decizia de Imputare nr. x/24.04.2012, emisă de MAPN - DPICFB, cu privire la pagubele aferente perioadei 25.08.2005 - 24.08.2007.

Menţine în rest sentinţa recurată, respectiv cu privire la pagubele stabilite pentru perioada 25.08.2007 - 31.12.2007.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 aprilie 2020.