Jurisdictional conflict over judicial staff wage-difference claims: classification as labor dispute rather than administrative challenge to salary-establishment acts

Şedinţa publică din data de 3 aprilie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1552 din 3 octombrie 2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO. şi PP., prin reprezentant G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea, cu citarea Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 11/F-Cont din 23 ianuarie a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de reclamanţi, a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă (Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale), a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat revocarea Deciziei nr. 12 din 2 februarie 2018, modificată prin Decizia nr. 26/01.03.2018 şi emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare, cu consecinţa de a fi obligaţi pârâţii la repararea prejudiciului produs, constând în plata diferenţelor de drepturi calculate conform solicitărilor.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, nu se contestă Decizia nr. 12 din 02.02.2018, emisă de Curtea de Apel Piteşti, aceasta fiind modificată prin Decizia nr. 26 din 1 martie 2018.

Având în vedere că reclamanţii de fapt contestă modul în care au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile legale în materia salarizării acestor petenţi în raport de alţi colegi care îndeplinesc aceleaşi funcţii, de la alte instanţe de judecată şi faţă de care se consideră discriminaţi, ne aflăm în faţa unui litigiu de muncă care trebuie soluţionat în primă instanţă de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă (Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale), ţinând cont că reclamanţii au ales să depună acţiunea la această instanţă de judecată în baza art. 127 alin. (2) C. proc. civ., care defineşte instituţia competenţei teritoriale alternative.

Acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect plata unor diferenţe salariale (iar nu o acţiune în anulare sau în obligare la emiterea unui ordin de salarizare), fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Prin acţiunea de faţă nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale şi vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 284/2010, spre a fi atrasă în cauză competenţa instanţei, prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei) al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Art. 7 din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 instituie o competenţă materială de excepţie (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, şi nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

Ca atare, este de remarcat că acest text legal nu este incident în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestaţii emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 284/2010, ci se solicită expres plata unei diferenţe salariale, în sensul art. 170 - 171 alin. (1) din Codul muncii.

În ceea ce priveşte litigiile privind drepturile salariale ale magistraţilor şi personalului auxiliar, în afara situaţiei circumstanţiate, prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea urmează a intra sub jurisdicţia muncii, care este o jurisdicţie de plină competenţă.

Conform art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi actelor raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar potrivit art. 1 alin. (2) din acelaşi cod, "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii speciale derogatorii".

Este de constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, contenciosul administrativ este definit drept "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

De asemenea, conform art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii prin daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, este de reţinut că obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, respectiv tardivitatea (nesoluţionarea în termen a cererii).

Or, în cauza de faţă, reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu au dedus judecăţii un act administrativ asimilat.

În aceste condiţii, litigiului de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ.

Prin urmare, instanţa competentă material a soluţiona litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP. şi pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea şi Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2020.