Conflict of jurisdiction: salary reclassification for judicial staff under special law vs. general labor law

Şedinţa publică din data de 12 martie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiune înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I Civilă - complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale la data de 11.02.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Dâmboviţa, a solicit instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: - reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015; - obligarea pârâţilor la plată pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 1068/18.06.2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I-a civilă a admis excepţia de necompetenţă materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:

Aşa cum s-a arătat de altfel şi în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 54/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa specializată în litigii de muncă nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile.

Interpretând per a contrario, litigiile care nu vizează plata unor drepturi salariale, ci prin care se solicită reîncadrarea (implicit se contestă încadrarea) nu sunt de competenţa instanţelor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă.

Conform dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

Raportat la modalitatea în care a fost formulată acţiunea reclamantei, tribunalul constată că aceasta a solicitat, în ordinea firească a obligaţiilor, "reîncadrarea", urmând recalcularea şi plata salariului prin raportare la noua valoare de referinţă sectorială, inclusiv în ceea ce priveşte prejudiciul creat prin neacordarea drepturilor de care consideră că ar fi trebuit să beneficieze.

Rezultă aşadar, independent de modalitatea în care a fost redactată acţiunea, faptul că reclamanta solicită emiterea unei noi decizii de încadrare prin care să-i fie recunoscut un anumit drept salariale, cu toate consecinţele care decurg.

Emiterea unei noi decizii de încadrarea a reclamantei, presupune implicit analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei de încadrare care îşi produce efectele faţă de aceştia, la data promovării acţiunii.

Conform art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V, a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dispoziţiile care reglementează salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului National al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă înalta buhe de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Împotriva hotărârilor organelor enumerate în cele ce preced se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Având în vedere competenţa materială exclusivă stabilită de legiuitor în ceea ce priveşte analiza legalităţii şi temeiniciei încadrării personalului din justiţie, raportat la acţiunea formulată de reclamantă, Tribunalul a dispus admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Dâmboviţa şi declinarea soluţionării litigiului în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Tribunalul a constatat, totodată, faptul că excepţia unei posibile necompetenţe materiale în soluţionarea cererii a fost invocată din oficiu, la termenul din 04.06.2019, fiind acordat un termen de judecată tocmai pentru a da posibilitate reclamantei să-şi exprime un punct de vedere. În lipsa unei eventuale precizări a acţiunii, cu respectarea art. 9 din C. proc. civ., tribunalul urmează să îşi decline competenţa, având în vedere şi faptul că reclamanta nu a invocat uzitarea prerogativei conferite de art. 127 alin. (2) din C. proc. civ.

2. Hotărârea celei de-a doua instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 651 din data de 25.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunlului Dâmboviţa.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecăţii cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut că, prin raportare la petitul acţiunii, nu sunt incidente dispoziţiile art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 şi a subliniat că aceste prevederi nu pot fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului din familia ocupaţională Justiţie, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, Curtea a menţionat că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei.

Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Or, în ceea ce priveşte litigiile privind drepturile salariale ale personalului din familia ocupaţională Justiţie, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi la art. 7 alin. (1) Capitolul VIII din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea urmează a intra sub jurisdicţia muncii.

În cauza de faţă, reclamanta nu contestă un act administrativ tipic (hotărârea/decizia colegiului de conducere a curţii de apel de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu deduce judecăţii un act administrativ asimilat, ci pretinde plata/acordarea unor sume de bani prin raportare la o altă valoarea sectorială de referinţă.

Aceasta nu a solicitat anularea pentru nelegalitate a hotărârii/deciziei colegiului de conducere prin care i-au fost stabilite drepturile salariale, nefiind aşadar dedus judecaţii un litigiu ce are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (decizia de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâţilor de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004).

De asemenea, în dezacord cu Tribunalul Dâmboviţa ce a conchis că "în lipsa unei eventuale precizări a acţiunii, cu respectarea art. 9 din C. proc. civ., tribunalul urmează să îşi decline competenţa, având în vedere şi faptul că reclamanta nu a invocat uzitarea prerogativei conferite de art. 127 alin. (2) din C. proc. civ..", Curtea a constatat că reclamanta a uzitat de această prerogativă, introducând acţiunea pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, instanţă aflată în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti şi care este învecinată cu Curtea de Apel Bucureşti.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte, sesizată cu pronunţarea regulatorului de competenţă, judecând în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ. şi analizând obiectul cauzei deduse judecăţii precum şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect, în esenţă, obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale ce se cuvin reclamantei, în calitate de grefier, luând în considerare o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Potrivit prevederilor art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."

Înalta Curte constată că art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situaţia personalului din justiţie care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În cauză, reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv nu a formulat contestaţie împotriva modului de calcul al drepturilor salariale la Colegiile de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, ci s-a adresat instanţei de judecată cu o acţiune ce vizează obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiei de încadrare.

În acest sens este de reţinut că reclamanta a indicat, printre temeiurile de drept invocate, şi dispoziţiile art. 166 din Codul muncii.

Obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată sunt esenţiale pentru corecta determinare a normelor de competenţă materială incidente în litigiu, cu respectarea principiului disponibilităţii, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanţa se pronunţă numai în limitele investirii.

În cauză, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit în mod corect că litigiul dedus judecăţii se referă la un conflict de muncă, având ca obiect plata unor drepturi salariale pe care reclamanta le consideră cuvenite şi neplătite şi deci competenţa de soluţionare în primă instanţă revine secţiilor specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul tribunalelor.

Dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".

Aliniatul 3 stipulează că dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul grefierilor.

Potrivit art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ., dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Prin urmare, Curte de Apel a reţinut în mod corect faptul că, în situaţia în care reclamantul nu îndeplineşte aceste cerinţe legale, pârâtul are posibilitatea de a cere până la primul termen de judecata la care este legal citat declinarea competentei în favoarea oricăreia dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se afla instanţa care ar fi fost competenta potrivit legii.

Textul tinde sa apere imparţialitatea în justiţie, deoarece formularea unei cereri de chemare în judecata împotriva sau de către o persoana care îşi desfăşoară activitatea în justiţie, în chiar instanţa în care aceasta funcţionează, ar putea crea pentru partea adversa senzaţia unei părtiniri.

Cu atât mai mult aceste dispoziţii îşi găsesc raţiunea atunci când instanţa angajatoare este chiar parte în proces, astfel cum este cazul în speţă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că, prin introducerea acţiunii pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamanta a uzitat de prerogativa conferită de art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., nefiind necesară formularea altor precizări cu privire la acest aspect, astfel cum în mod greşit a apreciat Trbinalul Dâmboviţa.

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2020.