Negative conflict of jurisdiction resolved in favor of the Court of Appeal due to consolidated jurisdiction from failure to raise incompetence exception at the first hearing

Şedinţa publică din data de 12 martie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 21.03.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE IAŞI, a solicitat:

anularea Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanţelor Publice privind soluţionarea plângerii prealabile formulate de către reclamantă împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. ISR 1752/2017, emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice laşi ca fiind nelegală;

anularea parţială a Dispoziţiei obligatorii nr. ISR 1752/2017 emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice laşi, respectiv a măsurii nr. 4.9.4 prin care s-a dispus luarea tuturor măsurilor legale de recuperare a sumei achitate de DRDP Iaşi în valoare de 601.374,25 RON cu TVA de la reclamantă, ca fiind nelegală, urmare a anulării Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanţelor Publice;

anularea parţială a Raportului de Inspecţie Economico - Financiară nr. ISR-AIF 1751/11.05.2017 în raport de măsura stabilită de recuperare a sumei de 601.374,25 RON cu TVA de la reclamantă, urmare a anulării Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanţelor Publice.

Prin sentinţa civilă nr. 3579 din 12 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale, a admis aceste excepţii şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel a reţinut că în cauza de faţă sunt contestate două acte administrative: dispoziţia obligatorie nr. x/11.05.2017, emisă de către Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Iaşi, prin care au fost dispuse măsuri în sarcina Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Iaşi, respectiv decizia nr. 14/P/22.02.2018, prin care Ministerul Finanţelor Publice a soluţionat plângerea prealabilă formulata împotriva dispoziţiei obligatorii nr. x/11.05.2017.

În speţă, actul care produce efecte în ceea ce o priveşte pe reclamantă şi a cărui anulare se urmăreşte prin promovarea acţiunii de faţă este dispoziţia obligatorie nr. x/11.05.2017, emisă de către Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Iaşi, iar decizia nr. 14/P/22.02.2018 nu reprezintă decât răspunsul emis de autoritatea învestită cu soluţionarea plângerii prealabile formulată de instituţia reclamantă împotriva actului administrativ considerat nelegal.

Având în vedere aşadar faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică locală, act care nu stabileşte taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, văzând şi dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi art. 107 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel a apreciat întemeiată excepţia invocată şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în circumscripţia căruia are sediul pârâta Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr. 1134/2019, Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea celei de-a doua instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 7364 din data de 01.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a II -a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecăţii cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut, în primul rând, că potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, competenţa revine curţii de apel, întrucât plângerea prealabilă formulată împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. x/11.05.2017 a fost soluţionată prin Decizia nr. 14/P/22.02.2018 de Ministerul Finanţelor Publice, autoritatea publică centrală. În acest sens se impune a se menţiona şi că actele contestate în cauza nu privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora, spre a se pune în discuţie stabilirea competenţei conform criteriului valoric.

Cum sediul reclamantei se află în mun. Bucureşti, rezultă că este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă Curtea de Apel Bucureşti.

În al doilea rând, chiar în ipoteza în care s-ar porni de la premisa că în speţă competenţa de soluţionare a cauzei se stabileşte în raport de rangul autorităţii emitente a Dispoziţia obligatorii nr. x/11.05.2017, tribunalul a considerat că în speţă Curtea de Apel Bucureşti a dobândit competenţa materială de soluţionare a cauzei prin prorogare de competenţă, ca urmare a neinvocării excepţiei necompetenţei în termenul legal.

Astfel, cu privire la legea procesual civilă aplicabilă cauzei, tribunalul are în vedere că în conformitate cu normele de drept temporal ale art. 24 şi 25 alin. (1) C. proc. civ., "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", iar "Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi."

Prin urmare, prezentei acţiuni demarate prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 21.03.2018 îi sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. în forma în vigoare la data de 21.03.2018, aşadar forma anterioară modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea 310/2018, modificări intrate în vigoare abia la data de 21 decembrie 2018.

Potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. în forma aplicabilă cauzei "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

De asemenea, în conformitate cu art. 131 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă cu caracter interlocutoriu temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop."

Prin raportare la aceste dispoziţii, tribunalul reţine că deşi excepţia necompetenţei materiale este o excepţie de ordine publică, prin derogare de la regula generala instituită de art. 246 C. proc. civ. în privinţa momentului până la care excepţiile absolute pot fi invocate, art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. stipulează expres că această excepţie nu poate fi invocată decât la primul termen de judecată la care părţile cauzei sunt legal citate.

De altfel, tocmai spre a asigura tranşarea aspectelor privind competenţa instanţei la primul termen de judecată cu părţile legal citate, art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. obligă instanţa învestită ca la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate să îşi verifice competenţa şi, în ipoteza în care nu constată propria sa competenţă, să stabilească instanţa competentă. Prin excepţie, stabilirea competenţei instanţei poate fi prorogată, conform alin. (2) al art. 131 C. proc. civ., pentru cel de-al doilea termen de judecată doar în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare.

Alin. (2) al art. 131 C. proc. civ. nu permite invocarea necompetenţei abia la cel de-a doilea termen de judecată, ci doar stabilirea competenţei la al doilea termen în situaţia specială în care sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare. Astfel, se are în vedere că alin. (2) al art. 131 C. proc. civ. prevede că şi în această situaţie specială pe care o reglementează, judecătorul va pune la primul termen de judecată în discuţia părţilor chestiunile referitoare la competenţă.

Tribunalul a reţinut că art. 131 alin. (2) din C. proc. civ. este o normă de excepţie, iar atunci când o normă juridică instituie o excepţie de la regulă, această excepţie nu poate fi extinsă şi la alte situaţii pe care acea normă juridică nu le prevede - exceptio est strictissimae interpretationis.

Aşa fiind, dispoziţiile art. 131 alin. (2) din C. proc. civ. nu pot fi interpretate în sensul că ar înfrânge prevederile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora excepţia necompetenţei materiale trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, art. 131 alin. (2) din C. proc. civ. reglementând doar momentul procesual al stabilirii competenţei, nu şi cel al invocării excepţiei de necompetenţă.

În concluzie, termenul legal peremptoriu în care excepţia necompetenţei materiale poate fi invocată este primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Or, în cauză, excepţia necompetenţei materiale a fost invocată de Curtea de Apel Bucureşti din oficiu la al doilea termen de judecată la care părţile au fost legal citate - 12.09.2018, fără ca la primul termen de judecată cu părţile legal citate - 13.06.2018 instanţa să pună în vreo formă în discuţie competenţa sa sau să proroge stabilirea ei la următorul termen de judecată.

Împrejurarea că la termenul din 13.06.2018 cauza a fost amânată pentru ca la dosar să fie ataşată dispoziţia obligatorie nr. x/11.05.2017 emisă de către Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Iaşi, în integralitate şi Raportului de Inspecţie Economico - Financiară nr. ISR-AIF 1751/11.05.2017 nu reprezintă temei al amânării discutării competenţei instanţei de vreme ce la acest prim termen s-a constatat legala procedură de citare cu părţile cauzei, se cunoşteau emitenţii actelor contestate şi excepţia necompetenţei materiale poate fi invocată din oficiu de instanţă.

Trebuie astfel avut în vedere că, spre deosebire de C. proc. civ. din 1865, actualul C. proc. civ. în forma aplicabilă cauzei nu condiţionează invocarea excepţiei necompetenţei de posibilitatea părţilor de a pune concluzii la primul termen de judecată la care acestea sunt legal citate, ci doar de legala citare a părţilor la primul termen de judecată.

Aşa fiind, tribunalul a apreciat că la al doilea termen de judecată competenţa era deja dobândită de Curtea de Apel Bucureşti ca urmare a neinvocării excepţiei necompetenţei în termen.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte, sesizată cu pronunţarea regulatorului de competenţă, judecând în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ. şi analizând obiectul cauzei deduse judecăţii precum şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Însă, Înalta Curte urmează a dezlega regulatorul de competenţă în raport cu soluţia adoptată prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru soluţionarea recursului in interesul legii prin care s-a stabilit că În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.

Din considerentele deciziei mai sus menţionate rezultă că instanţa care primeşte dosarul îşi poate invoca necompetenţa materială şi poate declina competenţa instanţei iniţial investite pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanţă de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului al apărare şi al contradictorialităţii etc., ci doar întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei materiale procesuale.

A stabilit Înalta Curte că instanţa care judecă conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen, ci va trebui să-i trimită acesteia dosarul.

De asemenea, s-a reţinut că neinvocarea in termen a excepţiei de necompetenţă constituie o consolidare a competenţei in favoarea instanţei sesizate, fapt ce nu poate fi ulterior ignorat.

Din analiza cauzei prezente, Înalta Curte constată că prima instanţă învestită, Curtea de Apel Bucureşti, la primul termen de judecată, din data de 13 iunie 2018, a amânat cauza la data de 12 septembrie 2018, pentru când a pus în vedere reclamantei, prin avocat, să depună la dosarul cauzei Dispoziţia obligatorie nr. ISR 1752/2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, în integralitate, şi Raportul de Inspecţie Economico - Financiară nr. ISR - AIF 1751/11.05.2017 şi a dispus emiterea unei adrese către pârâte cu solicitarea de a depune la dosarul cauzei Dispoziţia obligatorie nr. ISR 1752/2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, în integralitate, şi Raportul de Inspecţie Economico - Financiară nr. ISR - AIF 1751/11.05.2017. Nu a pus în discuţie determinarea competenţei potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ. la primul termen de judecată, nu a prorogat determinarea competenţei, în mod excepţional, pentru un motiv care să aibă legătură cu determinarea competenţei conform art. 131 alin. (2) C. proc. civ. A invocat excepţia necompetenţei teritoriale la al doilea termen de judecată, contrar dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ.

În mod legal Tribunalul Bucureşti, ca instanţă ulterior învestită, şi-a declinat competenţa în favoarea primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, pentru considerentul că prima instanţă a invocat excepţia necompetenţei materiale procesuale după momentul procesual prevăzut expres în art. 131 din C. proc. civ., această instanţă devenind competentă să soluţioneze cauza.

Curtea de Apel Bucureşti avea obligaţia să îşi verifice competenţa încă de la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. stabilind această obligaţie şi doar dacă, în mod excepţional, nu se poate determina competenţa la acel termen, potrivit art. 131 alin. (2) C. proc. civ., se poate acorda un termen de judecată în cadrul acestei verificări.

Prin urmare, având în vedere că prima instanţă învestită cu soluţionarea prezentei cauzei, nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, la primul termen de judecată din 13 iunie 2018, la care părţile au fost legal citate, şi nici nu a acordat cel de-al doilea termen de judecată din 12 septembrie 2018 pentru noi lămuriri sau probe suplimentare pentru stabilirea competenţei, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 131 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi Decizia nr. 31/2019 pronunţată de în soluţionarea recursului în interesul legii, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti - secţiile de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti - secţiile de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti - Secţiile de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2020.