Intervention in Inspection Challenge Rejected for Lack of Personal Interest

Şedinţa publică din data de 12 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererile de chemare în judecată conexate, reclamantul A. pentru B. a solicitat desfiinţarea rezoluţiilor emise de Inspecţia Judiciară nr. x/2017, nr. x/2017, nr. x/2018 şi nr. x/2018.

La data de 31.05.2019, terţul intervenient A., mandatarul părţii reclamante, a formulat cerere de intervenţie, arătând că înţelege să participe la proces pentru susţinerea cererii de chemare în judecată şi pentru admiterea tuturor demersurilor deja efectuate, dat fiind că nu reuşeşte să o susţină pe reclamantă în calitate de mandatar, afirmând că a formulat o cerere care are caracterul unei intervenţii principale.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea din data de 20 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de intervenţie voluntară formulată de terţul intervenient C., ca inadmisibilă.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs A., solicitând admiterea recursului, desfiinţarea soluţiei date asupra cererii de intervenţie şi admiterea cererii de intervenţie principală, astfel cum a fost motivată.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că instanţa de fond în soluţionarea cererii de intervenţie a aplicat selectiv prevederile legale valabile la data introducerii cererii de chemare în judecată(28.11.2017) mai exact, numai cu privire la modul/termenul/calea de atac pe care are dreptul să o exercite în contextul respingerii cererii de intervenţie.

Recurentul a susţinut că nu i-a fost comunicat punctul de vedere întocmit de pârâtă la data de 19.06.2019 şi faţă de faptul că instanţa în timpul şedinţei de judecată nu a făcut nicio menţiune cu privire la acest "punct de vedere", apreciază că aceasta echivalează cu un viciu de procedură, cu o soluţionare nelegală a cererii sale de intervenţie.

De asemenea, recurentul a apreciat că este de neînţeles poziţia discriminatorie a instanţei de fond care îi cenzurează într-un mod absurd modul de acţiune, întrucât a primit mandat din partea soţiei sale pentru a o susţine din toate punctele de vedere, inclusiv pentru viitor în această cauză.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de recurent la acest termen de judecată, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 prevăd în mod expres competenţa exclusivă de soluţionare a contestaţiile formulate împotriva rezoluţiilor emise de Inspecţia Judiciară de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare.

Prin urmare, competenţa exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti se referă doar la acţiunile în primă instanţă.

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită de reclamanta B. cu solicitarea de examinare a legalităţii unor rezoluţii emise de Inspecţia Judiciară.

A., mandatarul părţii reclamante, a formulat cerere de intervenţie, arătând că înţelege să participe la proces pentru susţinerea cererii de chemare în judecată şi pentru admiterea tuturor demersurilor deja efectuate, dat fiind că nu reuşeşte să o susţină pe reclamantă în calitate de mandatar, precizând că a formulat o cerere care are caracterul unei intervenţii principale.

Art. 61 C. proc. civ. deschide calea oricărei persoane care justifică un interes de a interveni într-un proces care se judecă între părţile originare. Intervenţia este principală dacă persoana care intervine pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii.

Prin urmare, pentru a fi în prezenţa unei intervenţii principale, terţul solicită intervenţia într-un proces în curs de desfăşurare, pentru a i se stabili sau a i se recunoaşte un drept propriu.

În contenciosul administrativ, obiectul cererii de chemare în judecată constă, aşa cum rezultă din art. 1 din Legea nr. 554/2004, în anularea unui act administrativ, recunoaşterea dreptului subiectiv ori a interesului legitim vătămat prin emiterea acestuia de autoritatea publică emitentă şi reparararea pagubei astfel cauzate.

În aceste circumstanţe, intervenţia voluntară principală are o configuraţie specifică. Aceasta pentru că atât cererea de chemare în judecată cât şi cererea de intervenţie au acelaşi obiect principal, respectiv anularea aceluiaşi act administrativ, iar reclamantul şi pârâtul nu se află pe poziţii contradictorii, ambii având acelaşi interes şi deziderat, respectiv anularea actului administrativ, intervenientul dobândind calitatea de reclamant numai în raport de pârâtul iniţial. Ceea ce-i diferenţiază însă este interesul procesual propriu şi drepturile subiective ori interesele legitime proprii fiecăruia, vătămate prin acelaşi act administrativ, a căror recunoaştere tind a o obţine prin anularea acestui act.

În aceste coordonate, se observă că recurentul nu justifică un interes procesual propriu în formularea cererii de intervenţie, alegaţiile sale demonstrând susţinerea intereselor altei persoane pe care o reprezintă în cauză, în calitate de mandatar. Pe de altă parte, recurentul nu reclamă protecţia jurisdicţională a unui drept subiectiv sau interes legitim propriu, vătămat prin actele administrative a căror anulare se solicită.

De asemenea, prima instanţă a sesizat în mod corect că nu este admisibilă nici cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată, căci interesul terţului este exterior raportul juridic de drept administrativ în care se află părţile reclamantă şi pârâtă, în sensul că eventuala soluţionare a cererii de chemare în judecată prin respingere, cu consecinţa menţinerii actelor litigioase, nu determină posibilitatea părţii reclamante de a se îndrepta judiciar în vreun fel împotriva părţii interveniente, după cum o asemenea posibilitate a unei acţiuni a părţii pârâte îndreptate împotriva terţului intervenient nu există nici în ipoteza admiterii acţiunii.

Astfel, indiferent de modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată, nu rezultă că terţul intervenient evită prin formularea cererii de intervenţie în dosarul de faţă viitoare consecinţe judiciare rezultate din acţiuni civile declanşate de vreuna dintre părţile litigante ca efect al existenţei actelor litigioase, motiv pentru care nu se poate recunoaşte în beneficiul recurentului existenţa unui interes născut şi actual în ceea ce priveşte acţiunea de contencios administrativ de faţă.

Faţă de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile invocate de recurent referitoare la poziţia discriminatorie a instanţei care îi cenzurează modul de acţiune.

Înalta Curte constată că soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie nu este rezultatul unei aplicări eronate a dispoziţiilor art. 61-62 C. proc. civ. şi nici a unui viciu de procedură rezultat din necomunicarea punctului de vedere formulat de Inspecţia Judiciară la data de 19.06.2019, întrucât la termenul de judecată din data de 20.06.2019 recurentul a fost prezent personal şi a avut posibilitatea să solicite instanţei să-i comunice un exemplar al acestui înscris depus de pârâtă. Deaspre depunerea la dosar a unui unui punct de vedere de către pârâtă, la data de 19.06.2019, părţile au fost înştiinţate prin referatul cauzei făcut de grefierul de şedinţă, astfel cum reultă din practicaua încheierii de şedinţă din data de 20.06.2019.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod legal, prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie formulată de recurent, hotărârea recurată fiind pronunţată în acord cu dispoziţiile legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din 20 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată de recurentul A..

Respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din data de 20 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2020.