State railway freight company loses challenge to Court of Accounts audit, recovery orders upheld

Şedinţa publică din data de 11 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 20 noiembrie 2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar Marfa CFR-Marfă" S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României:

- anularea încheierii nr. III/104/30.10.2015 a Curţii de Conturi - Departamentul III, privind soluţionarea Contestaţiei formulate de SNTFM CFR Marfă împotriva Deciziei nr III/38/28.08.2015 şi pe cale de consecinţă

- anularea Deciziei nr. III/38/28.08.2015 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul III şi a Raportului de Control înregistrat la SNTFM CFR Marfă sub nr. x/31.07.2015 în sensul înlăturării abaterilor şi anularea măsurilor dispuse la pct. I.10, I.12, II.18, II.19.1, II.19.2, II.20.1, II.20.2, II.21.1, II.21.2, II.22.1, II.22.2, II.24, II.25.

- suspendarea aplicării măsurilor dispuse prin Decizia Curţii de Conturi -Departamentul III nr. III/38/28.08.2015 până la soluţionarea definitivă prezentului litigiu;

- prelungirea termenelor de realizare a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 111/38/28.08.2015 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul III;

- cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2375 din 6 iulie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "CFR-Marfă" S.A., prin reprezentant legal director general A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 2375 din 6 iulie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "CFR-Marfă" S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4, 5,6 şi 8 din C. proc. civ.

În principal, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în coroborare cu art. 488 alin. (1) pct. 5, 497şi art. 425 C. proc. civ., solicită casarea Sentinţei recurate ca insuficient motivată şi trimiterea cauzei spre rejudecare;

b) într-un prim subsidiar, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în coroborare cu art. 488 alin. (1) pct. 5 şi art. 497 C. proc. civ., casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea efectuării expertizei solicitate de CFR Marfă;

c) în subsidiar, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în coroborare cu art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., casarea Sentinţei recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată, în principal în totalitate şi, în subsidiar, în parte, referitor la acele măsuri din Decizia Curţii de Conturi pe care instanţa de recurs le va constata ca fiind nelegale şi, în toate cazurile, anularea tuturor actelor emise de intimata-pârâtă în urma controlului efectuat.

A. SENTINŢA RECURATĂ ESTE NEMOTIVATĂ. LIPSA UNEI REALE MOTIVĂRI PRIN OMISIUNEA DE A ANALIZA ARGUMENTELE INDICATE DE RECLAMANTĂ - MOTIV DE RECURS PREVĂZUT DE ART. 488 ALIN. (1) PCT. 5 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede drept motiv de casare a unei hotărâri judecătoreşti ipoteza în care "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrase sancţiunea nulităţii".

Prin raportare la exigenţele în materie de motivare a hotărârilor judecătoreşti trasate de doctrină şi jurisprudenţă, Sentinţa recurată a fost motivată nelegal şi lacunar.

Omisiunea de a analiza motive de nelegalitate ale Deciziei contestate, indicate expres în cadrul cererii de chemare în judecată, reprezintă o vătămare adusă dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare al recurentei-reclamante. Mai mult, în cadrul analizei sale, prima instanţă s-a limitat în numeroase cazuri la preluarea sau validarea argumentaţiei Curţii de Conturi, fără a realiza o veritabilă analiză a motivelor de nelegalitate şi de netemeinicie ale Deciziei, expres argumentate de către reclamantă.

Prima instanţă nu a realizat o soluţionare a cauzei pe baza propriului său raţionament juridic şi economic, raportat la conduita reclamantei, la posibilităţile efective de valorificare ale patrimoniului acesteia şi la problemele sistemice din cadrul CFR Marfă, iar nu dintr-o anumită perioadă, ci şi-a întemeiat soluţia printr-o preluare formală a argumentelor Curţii de Conturi.

Astfel, nemotivarea Sentinţei recurate este evidentă, în raport de următoarele aspecte:

- omisiunea de a analiza dispoziţiile exprese ale Codul fiscal ce ar fi determinat admiterea cererii reclamantei cu privire la pretinsa utilizare a autoturismelor în interes personal

- omisiunea de analiza argumentele reclamantei cu privire la pierderile cantităţilor de fier rezultate determinate de uzura vagoanelor supuse şarjării

- omisiunea primei instanţei de a analiza nelegalitatea prejudiciului cu privire la măsura 11.18 din Decizie.

Prin urmare, solicită instanţei de recurs casarea Sentinţei recurate prin prisma motivării omisive a acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

B. NELEGALITATEA SENTINŢEI RECURATE. PRIMA INSTANŢĂ A INTERPRETAT Şl APLICAT ÎN MOD ERONAT DISPOZIŢIILE LEGALE INCIDENTE-MOTIV DE RECURS PREVĂZUT DE ART. 488 ALIN. (1) PCT. 8 C. proc. civ.

Acordarea remuneraţiilor bonus la nivelul anului 2013 membrilor Consiliului de Administraţie şi Directorului General al CFR Marfă nu a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor legale.

în cadrul Contractelor de administrare (aprobate prin Hotărârea AGA nr. 10/20.02.2013-"Contractele de administrare"), respectiv în cadrul Contractului de mandat (aprobat prin HCA nr. 8/2013-"Contractul de mandat") a fost prevăzută achitarea unei remuneraţii-bonus trimestriale de 25% din venitul brut pentru administratori, respectiv pentru directorul general, în cazul îndeplinirii cu succes a criteriilor de performanţă în general.

Pe de altă parte, în situaţia în care aceste criterii nu erau îndeplinite, conform art. 4.2.17 din contractele de administrare,"cuantumul remuneraţiei lunare se va reduce cu până la 25%, în funcţie de gradul de neîndeplinire a obiectivelor".

După cum se poate observa, Adunarea Generală şi Consiliul de Administraţie au optat pentru un sistem de remuneraţie aflat într-o directă corelaţie cu eforturile şi rezultatele conducerii reclamantei, în vederea asigurării unei remuneraţii financiare juste şi motivante care să asigure îndeplinirea obiectivelor asumate şi rezolvarea problemelor sistemice specifice majorităţii companiilor de stat generate de scăderi ale cifrelor de afaceri, creşterea accelerată a datoriilor, existenţa unor masive furturi externe etc. Necesitatea rezolvării acestor probleme sistemice, care datează de zeci de ani la nivelul CFR Marfă, a impus acordarea unui pachet remuneratoriu variabil, în cadrul căruia remuneraţia conducerii societăţii să depindă de eforturile depuse şi rezultatele obţinute de membrii acesteia.

Or, prin raportare la deficienţele sistemice specifice unei companii de stat, la nivel trimestrial aceste obiective generale nu aveau cum să fie inserate în contracte drept obligaţii de rezultat absolute, deoarece în mod evident într-un trimestru nu pot fi rezolvate în integralitate problemele grave cu care se confruntă CFR Marfă, asemenea altor companii de stat. Prin urmare, în analiza îndeplinirii criteriilor de performanţă sunt de avut în vedere situaţia economică şi deficienţele anterioare existente la nivelul CFR Marfă, astfel încât realizarea unor măsuri de restructurare echivalează, la nivel trimestrial, cu o îndeplinire a criteriilor de performanţă.

În sens contrar, prima instanţă a reţinut, prin preluarea integrală a argumentaţiei Curţii de Conturi, încălcarea textelor legale din O.U.G. din 109/2011 privind guvernanta corporativă în ceea ce priveşte încheierea contractelor de administrare, a asimilat criteriile generale de performanţă unor obligaţii absolute de rezultat, respectiv a constatat neîndeplinirea acestor criterii.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 30 şi 36 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanta corporativă, textele de lege citate instituie un veritabil drept potestativ al AGA, respectiv al CA de a solicita revizuirea planurilor de administrare/management. Aceste două organe sunt singurele în măsură să decidă prerogativele, obiectivele şi mijloacele necesare atingerii obiectivelor membrilor CA, respectiv ale directorului general.

Dreptul potestativ exclusiv al organelor de conducere este demonstrat de sintagma inserată de legiuitor în debutul ambelor texte de lege şi anume "dacă este cazul". Această menţiune indică faptul că Organele de conducere au prerogativa exclusivă de a decide dacă este necesar ca, în lipsa prevederii explicite a măsurilor necesar a fi întreprinse, planurile de administrare/management să fie revizuite.

Prin urmare, în virtutea dreptului de a stabili obiectivele şi direcţia generală a Societăţii, Organele de conducere sunt cele care au prerogativa exclusivă de a decide dacă aceste măsuri sunt necesare ori dacă este necesară inserarea lor în cadrul altui document.

Cu privire la reţinerea caracterului nelegal al remuneraţiilor bonus, potrivit Anexei nr. 1 la planurile de administrare/management, intitulată chiar Criterii de performanţă generale, obiectivele prevăzute au fost următoarele:

a) Creşterea cifrei de afaceri a companiei;

b) Reducerea furturilor externe;

c) Implementarea unui program de scontare de creanţe pentru asigurarea capitalului de lucru necesar Societăţii;

d) Propunerea unei organigrame funcţionale; analiza şi evaluarea politicii de resurse umane, precum şi a procedurilor existente şi ajustarea acestora, dacă este necesar.

Acestea nu erau prevăzute în termeni absoluţi ori prin menţionarea unor date financiare expres indicate tocmai deoarece reprezintă obiective generale de urmat în activitatea unei companii de stat cu probleme sistemice în privinţa creanţelor existente, a organigramei mult prea numeroase şi nefuncţionale, precum şi în privinţa volumului ridicat de furturi externe înregistrat de-a lungul timpului.

Este de remarcat şi faptul că aceste obiective nu răspund unor chestiuni punctuale ci unor probleme sistemice, înregistrate în ultimele zeci de ani în majoritatea companiilor de stat şi a căror notorietate este îndeobşte cunoscută.

Or, a considera că, pentru atingerea unui nivel de performanţă suficient pentru acordarea bonusurilor era necesară îndeplinirea în mod exhaustiv a tuturor acestor criterii generale, ar echivala cu obligativitatea soluţionării integrale a unor probleme sistemice ale CFR Marfă pe parcursul a 3 luni, ceea ce este în mod evident imposibil de realizat indiferent de diligenta şi nivelul de performanţă al oricărui individ. Faţă de această împrejurare, s-ar ajunge la situaţia absurdă în care niciun membru al CA/directorul general nu ar putea beneficia de bonus niciodată, drepturile acestora rămânând pur iluzorii.

Raportat la distincţia dintre obligaţiile de mijloace şi cele de rezultat, art. (1481 alin. (3) din C. civ.), modul de redactare a criteriilor de performanţă trimite la aceea că sarcina fundamentală a membrilor CA/directorului general era aceea de a întreprinde toate diligentele necesare pentru atingerea obiectivelor propuse. Însăşi denumirea acestora de "criterii de performanţă" trimite la ideea că acestea sunt elemente de avut în vedere la evaluarea membrilor CA/directorului general, iar nu condiţii absolute cumulative pentru acordarea remuneraţiilor-bonus.

Cu privire la modul în care a fost stipulată obligaţia în contract, se remarcă faptul că în cazul niciunui criteriu nu au fost stabilite valori numerice (absolute sau chiar procentuale) în funcţie de care să fie analizată îndeplinirea criteriilor. Prin urmare, membrii CA/directorul general aveau obligaţia de a întreprinde toate diligentele necesare în fiecare trimestru pentru conturarea îndeplinirii criteriilor de performanţă.

Cu privire la îndeplinirea criteriilor de performanţă relevante pentru acordarea remuneraţiilor-bonus, evaluarea îndeplinirii criteriilor de performanţă nu a fost realizată în mod discreţionar prin încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 109/2011 ori a oricărui alt act normativ, iar Curtea de Conturi şi prima instanţă au concluzionat în mod greşit că aceste criterii nu au fost îndeplinite.

Cu privire la creşterea cifrei de afaceri, aceasta fost evaluată în raport de primele luni ale anului 2013 şi primul trimestru în ansamblul său, faţă de evoluţia sa ulterioară, analiză care determină o creştere relevantă a acesteia.

Astfel, dacă în luna februarie cifra de afaceri a fost în cuantum de 67.799.000 RON, în luna iulie aceasta a fost în cuantum de 80.686.000 RON, ceea ce reprezintă o creştere de peste 19%9. Mai mult, cifra de afaceri aferentă lunii august a fost de 86.774.00010, ceea ce a reprezentat o nouă creştere a cifrei de afaceri şi sugera o evoluţie ascendentă susţinută a cifrei de afaceri, ce a îndreptăţit organele de conducere să considere îndeplinit criteriul creşterii cifrei de afaceri.

Mai mult, după cum rezultă chiar din datele menţionate la pag. 123 din Raportul de Control al Curţii de Conturi, cifra de afaceri pe primul trimestru al anului 201311 a fost în cuantum aproximativ de 190.699.000 RON, iar pe al doilea trimestru a fost în cuantum de 212.137.000 RON, ceea ce reprezintă o creştere susţinută de aproximativ 12% de la un trimestru la altul. Prin urmare, mai ales prin raportare la faptul că remuneraţiile-bonus se acordau trimestrial, rezultă că în raport de acest indice temporal criteriul de performanţă al creşterii cifrei de afaceri era în mod cert îndeplinit.

Cu privire la reducerea furturilor externe, a susţine necesitatea absolută a unui nivel prognozat al reducerii furturilor externe reprezintă în fapt adăugarea nepermisă a unui criteriu de performanţă neprecizat prin intermediul planurilor de administrare/management. Pârâta-intimată ori instanţa de judecată nu se pot subroga în drepturile exclusive ale Organelor de conducere de a stabili obiectivele sau criteriile de performanţă de la nivelul Societăţii, acesta fiind atributul exclusiv al organelor ce au drept prerogativă exercitarea direcţiilor fundamentale ale Societăţii.

De altfel, prin adăugarea unor noi criterii de performanţă, nestipulate de Organele de conducere în cadrul planurilor de management/administrare, instanţa de fond a depăşit în mod evident atribuţiile puterii judecătoreşti-motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Prima instanţă avea doar competenţa de a determina legalitatea/nelegalitatea acordării remuneraţiilor bonus şi în consecinţă îndeplinirea/neîndeplinirea unor criterii de performanţă şi nu are prerogativa de a insera, într-o convenţie a părţilor (contractele de administrare/management), noi pretinse criterii de performanţă.

Atâta vreme cat furturile externe au cunoscut o evoluţie descendenta pe întreg parcursul anului 2013, prima instanţă avea obligaţia de a constata îndeplinirea acestui criteriu de performanţă.

Cu privire la implementarea unui program de scontare a creanţelor, termenul de "implementare" se referă la rezolvarea unei probleme sistemice, necesitatea scontării creanţelor pentru asigurarea unui capital de lucru, iar planurile de management/administrare nu specificau expres durata de timp în care acest sistem trebuia implementat.

Prin urmare, implementarea acestui sistem reprezintă un proces continuu, iar această implementare este reprezentată inclusiv de procesul de negociere a întregii operaţiuni de scontare a creanţelor cu instituţiile bancare, în vederea derulării acestuia în cele mai bune condiţii financiare. Faptul că un astfel de demers de "implementare" efectivă poate dura mai mult de un trimestru nu poate justifica în niciun fel o eventuală neacordare a remuneraţiei-bonus, atât timp cât membrii CA/directorul general au procedat la implementarea treptată a acestui sistem de scontare a creanţelor.

Bonusurile au fost acordate în considerarea prestării unei activităţi, constând în demersurile întreprinse în vederea implementării programului de scontare a creanţelor, implementare realizată parţial in trimestrul pentru care a fost acordat bonusul.

Cu privire la implementarea unei organigrame funcţionale, acest ultim criteriu a fost expres îndeplinit prin Hotărârea CA nr. 30/2013 din 3 aprilie 2013 prin care a fost aprobată o nouă organigramă a societăţii.

Este de remarcat şi semnificaţia îndeplinirii acestui ultim criteriu în ansamblul analizei îndeplinirii criteriilor generale de performanţă. Deoarece în mod obiectiv era posibilă rapida aprobare şi implementare a unei noi organigrame, conducerea Societăţii a procedat în acest sens cu celeritate, de unde se poate deduce rolul proactiv al acesteia şi luarea tuturor măsurilor posibile pentru eficientizarea reală a activităţii Societăţii.

Prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti-motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În mod eronat, prima instanţă a considerat că CFR Marfă a încălcat prevederile legale incidente cu privire la casarea mijloacelor fixe.

Prima instanţă propune practic o nouă modalitate de valorificare a pieselor, separată de cele rezultate din concluziile Deciziei contestate şi discutate în contradictoriu de către reclamantă şi pârâtă.

Prin aceasta, instanţa de fond şi-a depăşit atribuţia fundamentală de a statua cu privire la legalitatea conduitei CFR Marfă. Aceasta nu are nicio atribuţie în sensul propunerii unei modalităţi adiţionale de valorificare a bunurilor. Instanţa nu poate realiza un control de oportunitate al administrării patrimoniului de stat ci are obligaţia de a evalua conduita managerială a Societăţii, pe aspectele supuse controlului Curţii de Conturi, din perspectiva unui criteriu mediu, al unui proprietar diligent, şi nu prin prisma unor criterii de excepţie. Cu alte cuvinte, dacă nu constată o culpă gravă a conducerii Societăţii în politica economică adoptată, instanţa nu poate evalua eficienţa managerială a acesteia. Instanţa şi Curtea de Conturi nu pot constata că ar fi fost posibile rezultate economice superioare prin aplicarea unui alt model de afacere şi să impute conducerii Societăţii cu titlu de prejudiciu diferenţa de valoare rezultată.

Sub un al doilea aspect, chiar dacă prevederile contractuale ar fi permis reţinerea şi vânzarea separată a maxim 10% din masa vagonului, aceasta ar fi generat costuri semnificative cu depozitarea, transportul, construcţia unor incinte betonate şi paza componentelor masive reprezentate de osii (1,2 tone/osie).

Mai mult, atât Curtea de Conturi, cât şi prima instanţă au ignorat cu desăvârşire argumentaţia CFR Marfă cu privire la Dispoziţia nr. 20/14.04.2011 emisă de către Directorul General al CFR Marfă ce a vizat tocmai recuperarea tuturor pieselor componente recuperabile ale vagoanelor în anul 2010. Aceasta a reprezentat o primă etapă de recuperare a pieselor, în cadrul căreia toate piesele de schimb reutiiizabile au fost recuperate. De aceea, stocul de piese de schimb al CFR Marfa în anii 2012-2013 era extrem de ridicat, respectiv în valoare de 18.190.931 RON15.

Procesul de recuperare a pieselor în cadrul Contractului de şarjare viza doar recuperarea pieselor necesare ce nu au fost recuperate în cadrul etapei anterioare menţionate, deoarece ansamblul vagonului nu permitea recuperarea lor decât prin dezmembrarea întregului vagon. Procentul redus de piese recuperate nu este nicidecum sursa dezinteresului reprezentanţilor CFR Marfă pentru administrarea diligentă a patrimoniului, ci procentul redus de piese de schimb recuperabile, datorat recuperării anterioare sub imperiul Dispoziţie nr. 20/2011.

Cantitatea recuperată de reclamantă, de 6.169,4 kg, era reprezentată într-adevăr de piese de schimb care erau necesare pentru întreţinerea parcului de vagoane al CFR Marfă, nu fusese posibilă recuperarea lor în baza Dispoziţiei nr. 20/201116 şi constau în echipamente de frână, aparate de ciocnire, aparate de legare, arcuri de suspensie şi atelaje etc. Prin urmare, reclamanta a acţionat cu bună-credinţă şi a recuperat, în acord cu prevederile Contractului de şarjare, toate piesele de schimb care puteau fi reutilizate în exploatare.

În acelaşi sens, Curtea de Conturi neagă concluziile comisiilor de casare dar nu aduce nicio probă care ar invalida în vreun fel concluziile din raporturile comisiilor de casare care au stabilit cu exactitate ce piese pot fi folosite ca piese de schimb. Validitatea unor constatări tehnice nu poate fi contestată pentru simplul motiv că acestea nu se potrivesc cu ceea ce ar dori să demonstreze în ansamblu organul de control.

CFR Marfă nu a încălcat prevederile dispoziţiilor legale din H.G. nr. 909/1997 aplicabile în materia casării mijloacelor fixe.

Prevederile legale instituie trei modalităţi alternative de valorificare a bunurilor casate: executarea unor mijloace fixe noi, procurarea de piese de schimb pentru cele existente, respectiv vânzarea pe bază de licitaţie publică.

Însăşi faptul că aceste modalităţi sunt oferite alternativ agenţilor economici în discuţie reflectă faptul că opţiunea pentru una dintre ele reprezintă o decizie de oportunitate a agentului economic, care nu poate fi cenzurată, în lipsa existenţei unei valorificări vădit defavorabile societăţii.

Sub acest aspect, conduita societăţii nu poate reprezenta în niciun caz o încălcare a acestor prevederi, deoarece măsura recuperării cu titlu de piese de schimb a fost aplicată în două etape succesive, după cum am demonstrat anterior, iar ceea ce nu a putut fi recuperat a fost comercializat ca fier vechi.

Faţă de aspectele demonstrate cu privire la costurile superioare beneficiilor preconizate determinate de pretinsa valorificare separată a osiilor, decizia Societăţii de a nu îşi spori pierderile, printr-o vânzare distinctă a osiilor în pierdere, nu poate fi calificată drept o încălcare a acestor prevederi legale.

Societatea a acţionat în spiritul acestor prevederi, în sensul maximizării beneficiilor reale obţinute în urma procesului de casare a mijloacelor fixe.

Comercializarea pieselor recuperate cu titlu de piese de schimb ar fi reprezentat o gravă eludare a prevederilor Contractului de şarjare.

Prin raportare la executarea efectivă a Contractului de şarjare, Curtea de Conturi impută practic CFR Marfă executarea Contractului de şarjare în dauna Societăţii prin aceea că nu a recuperat 10% din masa vagonului anterior şarjării, pentru a revinde această cantitate de piese către un terţ.

Cu privire la procentul de 10% din masa vagonului ce ar putea fi recuperat, temeiul principal al Curţii de Conturi în susţinerea pretinsei încălcări a dispoziţiilor legale în cadrul operaţiunii de casare a mijloacelor fixe, Contractul de şarjare dispune expres:

"Art. 5.4: În cazul în care vânzătorul identifică piese şi componente ce pot fi reparate şi care nu se află în stocurile sale cu rezerve de piese de schimb, acesta îşi rezervă dreptul să recupereze respectivele piese şi componente, cu condiţia ca acestea să nu depăşească 10% din masa cântărită a vagonului."

Or, după cum rezultă expres din prevederea contractuală citată, reclamanta nu putea retine 10% din masa vagonului pentru a o comercializa ulterior, ci pentru a alimenta stocurile cu rezerve de piese de schimb, desigur în vederea utilizării acestor piese în raport de necesităţile de înlocuire a pieselor de pe vagoanele existente. Conduita prescrisă de Curtea de Conturi şi de prima instanţă de judecată, de a recupera în mod necesar 10% din masa vagoanelor şi de a o vinde ulterior ar fi reprezentat o gravă fraudare a drepturilor de care se bucura societatea comercială B. S.R.L., partenerul contractual al reclamantei.

I se reproşează CFR Marfă că nu a încălcat Contractul de şarjare şi nu a declarat că va utiliza 10% din masa vagoanelor ca piese de schimb pentru a o comercializa ulterior, prin depozitarea şi vânzarea ulterioară (opinia Curţii de Conturi), ori prin vânzarea chiar la locul dezmembrării (opinia instanţei de judecată). O astfel de conduită este într-o contradicţie evidentă cu orice fundament al principiilor economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în administrarea patrimoniului.

Prima instanţă a respins în mod nelegal proba cu expertiza tehnică feroviară - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 ce impune casarea Sentinţei recurate şi trimiterea cauzei primei instanţe spre rejudecare.

În cadrul cererii de chemare în judecată şi cu ocazia discutării probatoriului în cadrul dezbaterilor consemnate în încheierea din 8 iunie 2016, reclamanta a solicitat în mod expres efectuarea unei expertize tehnice feroviare cu privire la măsura cuprinsă la pct. 1.12 din Decizie.

Pertinenţa şi concludenta probei cu expertiza apar fără putinţă de tăgadă în condiţiile în care Curtea de Conturi a constatat faptul că operaţiunea de recuperare a osiilor ar fi generat venituri suplimentare iar CFR Marfă a susţinut faptul că valorificarea separată a osiilor ar fi presupus costuri cu recuperarea, transportul, depozitarea şi paza acestora ce ar fi depăşit cu mult beneficiile obţinute şi a ataşat în acest sens oferte existente pe piaţă cu privire la acest servicii.

Soluţia instanţei de respingere a probei cu expertiza tehnică feroviară cu motivarea de la pag. 3 a încheierii recurate în sensul că "tezele probatorii nu acoperă premisa efectuării unei expertize adică a solicitării opiniei unui specialist, fiind în cea mai mare măsură chestiuni care ţin de interpretarea şi aplicarea legii, respectiv de interpretarea clauzelor contractuale în raport de prevederile caietului de sarcini şi corelativ respectarea acestora în faza de execuţie" nu poate fi primită. Existenţa unor costuri superioare beneficiilor în cazul recuperării osiilor, precum şi analiza măsurii în care aceste piese erau recuperabile, nu reprezintă în niciun caz probleme ce ţin de aplicarea şi interpretarea legii, ci aspecte tehnice şi financiare ce pot fi determinate doar printr-o expertiză de specialitate.

Prin urmare, respingerea probei cu expertiza se încadrează în prezenta cauză ipotezei prevăzute expres de art. 20 din Legea nr. 554/2004 - "instanţa a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului", deoarece în lipsa acestei expertize diligenta CFR Marfă în administrarea patrimoniului de stat nu putea fi stabilită.

În mod greşit prima instanţă a reţinut că nu poate analiza legalitatea constatărilor şi a prejudiciului reţinut de Curtea de Conturi cu privire la pretinsa neefectuare a inventarierii tuturor elementelor patrimoniale

Menţiunea existentă în contul 351 - "Materii şi materiale aflate la terţi" nu poate fi echivalată cu noţiunea legală de prejudiciu şi nu poate da naştere unui drept de despăgubire de către o persoană considerată responsabilă. Neconcordanţa înregistrărilor contabile se datorează unei deficienţe în transmiterea documentelor necesare pentru corelarea înregistrărilor contabile.

De altfel, este de remarcat şi faptul că prima instanţă nu a reţinut faptul că reclamanta ar fi încălcat legea, ci a preferat să se delimiteze de analiza aspectului contestat, după cum urmează:

"Or, cât timp nu sunt formulate critici de legalitate, rămâne la- latitudinea reclamantei modul în care înţelege să îşi asume îndeplinirea măsurii stabilite în sarcina sa, mod de îndeplinire care nu este în căderea acestei instanţe să îl analizeze."

După cum se poate observa, instanţa de fond a analizat în mod greşit natura cererii reclamantei cu privire la pretinsul prejudiciu înregistrat prin inventarierea elementelor patrimoniale.

Reclamanta nu a considerat că pârâta a analizat în mod greşit existenţa deficienţei, ci a solicitat practic să se reţină faptul că nu poate fi constatată existenţa unui prejudiciu (prin măsura dispusă la punctul 11.18 din Decizie). Aceasta deoarece deşi exista o deficienţă survenită prin netransmiterea documentelor respective, aceasta nu se concretiza şi într-un prejudiciu în patrimoniul Societăţii, care să poată fi recuperat de la o persoană fizică sau juridică.

Or, in privinţa punctelor din Decizie care, in cazul respingerii prezentei cereri de chemare în judecată, ar reprezenta în mod real un prejudiciu, Societatea a luat deja toate măsurile pentru recuperarea acestui prejudiciu, pentru a nu risca împlinirea termenului de prescripţie pentru recuperarea acestor prejudicii.

Dar, în cazul contului 351, Curtea de Conturi în mod greşit a stabilit ca măsură "recuperarea prejudiciului", deoarece nu există niciun prejudiciu real în patrimoniul Societăţii. Prin raportare la măsura dispusă de Curtea de Conturi, prima instanţă avea prerogativa de a anula măsura dispusă de organul de control şi de a constata lipsa oricărui prejudiciu produs Societăţii.

Este de remarcat şi conduita contradictorie a instanţei de fond: deşi în anumite puncte ale Sentinţei recurate şi-a depăşit atribuţiile şi a reţinut modalităţi alternative de valorificare a patrimoniului CFR Marfa pentru a susţine argumentaţia Curţii de Conturi, cu privire la pretinsul prejudiciu produs prin inventarierea defectuoasă a refuzat practic să constate nelegalitatea reţinerii unui prejudiciu şi a preferat să considere, în mod eronat, faptul că reclamanta nu am fi adus critici de nelegalitate ale Deciziei contestate. Or, însăşi reţinerea unui prejudiciu inexistent reprezintă sursa ultimă a nelegalităţii Deciziei contestate.

Prin urmare, solicită instanţei de recurs să constate nelegalitatea Sentinţei recurate sub acest aspect şi să anuleze măsura dispusă de Curtea de Conturi la punctul 11.18 din Decizia contestată cu privire la "stabilirea prejudiciului şi recuperarea acestuia".

Prima instanţă a reţinut în mod eronat faptul că CFR Marfă ar fi majorat nejustificat cheltuielile de reparaţie a locomotivelor.

Temeiul pretinsei obligaţii de reducere a preţului pentru modernizarea şi implementarea KIT-ului în cadrul celor trei locomotive este reprezentat de dispoziţiile art. 1 şi 2 din Actul Adiţional nr. 1.

Or, ceea ce impută Curtea de Conturi este că în cazul facturilor seria x nr. x/30.09.2014, seria x nr. x/18.12.2014, şi seria x nr. x/29.08.201418 a fost facturat un preţ de modernizare (KIT + lucrări suplimentare) în cuantum de 1.352.503,5 RON fără TVA/locomotivă, iar nu de 1.242.755 fără TVA/locomotivă, după cum ar fi impus prevederile Convenţiei şi ale Actului Adiţional.

Contrar acestor susţineri, pentru locomotivele ce au făcut obiectul măsurii dispuse de Curtea de Conturi reducerea de preţ nu a putut fi aplicată pentru instalarea Kit-ului şi efectuarea lucrărilor suplimentare. Pentru aceste prestaţii fuseseră deja efectuate lucrările, iar deconturile care stau la baza facturilor erau deja efectuate la data Convenţiei.

Iinstanţa ignoră un criteriu primordial de interpretare a contractului, instituit cu titlu de reper fundamental al interpretării oricărei clauze contractuale de prevederile art. 1266 alin. (1) C. civ.:

"Contractul se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor"

Or, instanţa susţine faptul că intenţia părţilor la încheierea Actului Adiţional nr. 1 şi a Convenţiei nu este relevantă, deoarece în acestea "nu se face nicio precizare/'distincţie". O astfel de interpretare contravine întru-totul prevederilor articolului sus-citat, care prevăd cu titlu imperativ ca interpretarea unui contract să fie realizată primordial în raport de voinţa concordantă a părţilor, iar nu de sensul literal al termenului.

Apare evident astfel că părţile nu au dorit să aplice prevederile Actului Adiţional în cazul unor lucrări deja efectuate şi ale căror deconturi erau deja efectuate, facturarea ulterioară fiind determinată doar de procedura firească a aprobării acestor deconturi. Prin admiterea tezei contrare s-ar ajunge din nou la situaţia în care Societatea ar fi trebuit să achite nişte prestaţii reduse în mod discreţionar, fără să dea dovadă de bună-credinţă în executarea obligaţiilor contractuale în raport cu partenerii săi contractuali.

Prin urmare, solicită instanţei de recurs să anuleze măsura cuprinsă la punctul 11.19 din Decizia contestată şi să constate că Societatea nu a încălcat prevederile Actului Adiţional nr. 1 şi ale convenţiei cu ocazia achitării KIT-ului şi a serviciilor de modernizare.

CFR Marfă nu a încălcat dispoziţiile legale incidente în privinţa achitării bunurilor şi serviciilor contractate. Prima instanţă a reţinut în mod nefondat administrarea necorespunzătoare a patrimoniului Societăţii prin pretinsa plată a unor servicii neefectuate

Cu privire la montarea robineţilor cu dublă blocare, care citează la pag. 74 ultimul paragraf din Raportul de control afirmaţiile dlui. C., Şeful Biroului întreţinere şi Reparaţii Vagoane, înlocuirea robineţilor cu simplă blocare cu robineţi cu dublă blocare fusese realizată anterior:"înlocuirea robineţilor frontali cu robineţi frontali cu dublă blocare s-a făcut în anii anteriori, în acest sens anexez: Caiet de sarcini RP-reparaţia periodică a vagoanelor marfă care circulă în regim S, nr. 3.3b/207/2001 - pag 13, cap. IX, poza 2; Act nr. x/2004"

Prin prisma acestor lămuriri şi a reparaţiilor anterioare efectuate, apare evident faptul că menţiunea din cerinţele minime obligatorii cu privire la "Dezlegare, înlocuire cu robineţi cu dublă blocare" reprezintă un simplu standard de avut în vedere la efectuarea lucrărilor, iar nu o lucrare ce ar fi urmat să fie efectuată în cadrul tuturor vagoanelor, cu o valoare distinctă în cadrul Contractelor de reparaţie.

Mai exact, menţiunea viza faptul că, în măsura în care robinetii lipsesc de pe vreunul dintre vagoane sau din orice motive mai există în cazuri izolate vagoane cu robineţi cu simplă blocare ori robinetii cu dublă blocare necesită reparaţii, aceştia să fie înlocuiţi ori reparaţi.

Prin urmare, menţiunea reprezenta un standard minim de atins în cadrul unor lucrări uzuale de mentenanţă, iar în niciun caz o lucrare ce urma să fie efectuată în mod obligatoriu şi care avea o valoare distinctă în cadrul Contractelor de reparaţie.

Atât organul de control, cât şi instanţa de judecată pornesc de la o premisă fundamental greşită în analiza încheierii şi executării Contractelor de reparaţie. Amândouă consideră faptul că menţionarea unei multitudini de cerinţe minime obligatorii în cadrul caietului de sarcini ar atrage obligaţia individualizării preţului defalcat perceput pentru îndeplinirea fiecărei cerinţe minime obligatorii, precum şi a valorii distincte a reparaţiilor per/vagon.

În cadrul executării acestor servicii de reparare, ar fi imposibil de cuantificat valoarea exactă a fiecărei cerinţe minime obligatorii. Mai mult, ar fi imposibil de determinat cu exactitate dacă acea cerinţă minimă este sau nu necesară în cazul fiecărui vagon, anterior desemnării ofertantului câştigător în cadrul procedurii de atribuire.

Ipotezele şi distincţiile considerate necesare de prima instanţă de judecată ar genera practic realizarea în prealabil a unor activităţi ce ar presupune în concret întocmirea unui caiet de sarcini pentru fiecare vagon în parte, ceea ce este de neacceptat, având în vedere că principiile economicităţii şi eficienţei impun în mod necesar şi realizarea cu o celeritate rezonabilă a lucrărilor de reparaţii, astfel încât vagoanele să poată fi repuse în circulaţie în cel mai scurt timp.

Mai mult, instanţa confundă noţiunea de "cerinţe" minime obligatorii, cu aceea de lucrări care ar trebui efectuate în mod necesar în toate cazurile pentru ca acel contract să fie executat în integralitate. Existenţa unor standarde minime de reparaţie cu privire la starea vagoanelor ulterioară procesului de reparaţie reprezintă o manifestare a prudenţei CFR Marfă în cadrul întocmirii caietului de sarcini, în sensul că acela reprezintă standardul tehnic obligatoriu de îndeplinit al vagoanelor la finalul procesului de reparaţie.

Aceasta nu înseamnă însă că fiecare cerinţă minimă obligatorie reprezenta o lucrare ce trebuie realizată în mod necesar şi obligatoriu pentru executarea conformă a contractului. Este de neacceptat ca tocmai prudenţa şi diligenta unei companii de stat să fie considerată drept o administrare defectuoasă a patrimoniului său

În al doilea rând, CFR Marfă a respectat toate procedurile interne la redactarea caietelor de sarcini care prevedeau o multitudine de cerinţe minime obligatorii, iar normele interne nu prevedeau în niciun caz ca orice cerinţă din caietele de sarcini să se traducă într-o lucrare efectiv prestată. Mai mult, noţiunea de "dezlegare, înlocuire cu robineţi cu dublă blocare" trimite inclusiv la ipoteza reparării acestor robineţi, după cum am detaliat pe larg în cadrul pag. 16-19 din cererea de chemare în judecată.

Nu toate menţiunile, cerinţele de respectat din cuprinsul caietului de sarcini reprezintă lucrări obligatoriu de executat. Acestea pot reprezenta inclusiv simple "prescripţii complementare", precum era aceea ca, în situaţia particulară a existenţei unor robineti cu simplă blocare ori a lipsei unor robineti, să fie montaţi robineti cu dublă blocare.

Având în vedere Instrucţia nr. 938/1986, care precizează tratarea robinetilor frontali de aer cu simplă, respectiv dublă blocare, CFR Marfă şi-a propus ca la finalizarea lucrărilor de reparaţii, să nu existe niciun vagon fără robineti cu dublă blocare. Dar această ipoteză viza înlocuirea robinetilor pentru cele câteva vagoane în cazul cărora, în ciuda operaţiunilor din anii anteriori ce au avut ca obiect în mod expres montarea robinetilor cu dublă blocare, era posibil ca aceştia din urmă să lipsească ori să fie deterioraţi. Aceasta a fost raţiunea pentru care această cerinţă minimă obligatorie a fost introdusă, iar nu aceea ca una dintre lucrările principale ale contractului să fie înlocuirea robinetilor cu simplă blocare cu robineti cu dublă blocare.

CFR Marfă nu a pornit nici măcar de la premisa că vasta majoritatea vagoanelor nu au robineti cu dublă blocare. Din contră, după cum a menţionat şi dl. C., Şeful Biroului întreţinere şi reparaţii vagoane19 înlocuirea robinetilor frontali cu simplă blocare cu robineti frontali cu dublă blocare se realizase în anii anteriori.

Or, menţionarea acestei cerinţe minime acoperea ipotezele în care aceşti robineti nu mai existau din cauza furturilor externe ori, din orice alte cauze, un număr limitat de vagoane nu ar fi făcut obiectul reparaţiilor din anii anteriori. Acesta este şi motivul pentru care înlocuirea robinetilor frontali de aer nu putea avea o valoare distinctă în cadrul contractului şi nu putea fi individualizată în niciun fel, deoarece această cerinţă minimă obligatorie era prevăzută pentru situaţia excepţională în care câteva vagoane nu ar fi avut montaţi robineti cu dublă blocare. în niciun caz valoarea contractelor de reparaţie nu a fost determinată de un calcul al costului înlocuirii robinetilor în cadrul fiecărui vagon, orice sugestie a Curţii de Conturi în acest sens nefiind sprijinită pe niciun mijloc de probă.

Declaraţiile prestatorului D. vin tocmai să susţină poziţia recurentei din acest dosar şi anume aceea că doar în privinţa unui număr limitat de vagoane ar fi fost necesară montarea robineţilor cu dublă blocare. înlocuirea sau montarea robineţilor apare astfel ca o lucrare izolată, iar nu ca o lucrare principală, necesar a fi individualizată valoric distinct în cadrul contractului.

Pe de altă parte, este de remarcat şi maniera discreţionară în care prima instanţă tratează valoarea probatorie a mijloacelor de probă administrate în cauză. în timp ce în cazul susţinerilor D., care nu sprijină teza pârâtei şi în consecinţă nici soluţia instanţei, aceasta din urmă afirmă că "nu au altă valoarea probatorie decât susţinerile acestui prestator", declaraţia celuilalt prestator, care convine argumentaţiei instanţei, este citată şi considerată o probă hotărâtoare în ansamblul soluţiei asupra acestui capăt de cerere.

Dreptul instanţei de a interpreta probele în ansamblul lor şi de a acorda o valoare probatorie distinctă pentru fiecare dintre acestea nu poate fi contestat. Dar a acorda o valoare probatorie distinctă cu privire la două mijloace de probă identice şi anume declaraţiile unor terţi parteneri contractuali, numai în raport de măsura în care convin raţionamentului instanţei, reprezintă o abordare discreţionară a primei instanţe în aprecierea probatoriului ce se impunea fi îndreptată de către instanţa de recurs.

Nu în ultimul rând, Curtea de Conturi a reţinut un pretins prejudiciu în cuantum de 1.030.942,20 RON, care nu are niciun fel de legătură cu prestaţiile din cuprinsul Contractelor de reparaţie, fiind "fabricat" practic prin referirea la valoarea robineţilor cu dublă blocare din alte contracte.

Curtea de Conturi susţine practic că prejudiciul este determinat de această valoare deoarece CFR Marfă ar fi inclus în valoarea Contractelor de reparaţie cuantumul necesar pentru înlocuirea tuturor robineţilor. O astfel de concluzie este vădit exagerată şi nu este sprijinită de niciun mijloc de probă. Auditorii externi nu au stabilit în niciun fel faptul că valoarea reală a lucrărilor efectiv executate în cadrul Contractelor de reparaţie ar fi net inferioară valorii la care au fost încheiate aceste contracte, iar diferenţa ar consta în suma considerată drept prejudiciu. O astfel de practică vizează construirea unui prejudiciu artificial în cadrul executării unor Contracte de reparaţie care se remarcă doar prin minuţiozitatea standardelor minime de îndeplinit la finalul executării acestora.

Pentru toate aceste motive, solicită instanţei de recurs să anuleze măsurile dispuse prin Decizia şi încheierea contestate cu privire la încheierea şi executarea Contractelor de reparaţie.

Prima instanţă a reţinut în mod eronat faptul că CFR Marfă nu a recuperat piesele înlocuite la vagoanele de marfă introduse în reparaţie. Sarcina probei în acest sens nu revenea CFR Marfă

Instanţa de judecată a reţinut în mod eronat administrarea deficitară a patrimoniului cu privire la pretinsa nerecuperare a releelor de presiune înlocuite. Lipsa menţiunilor cu privire la inexistenţa acestor relee nu poate inversa sarcina probei cu privire la executarea Actului adiţional de înlocuire.

Sub un prim aspect, nu există niciun act normativ care să prevadă faptul că în cazul lipsei unor piese la momentul la care acestea ar trebui înlocuite trebuie întocmit un înscris care să constate faptul că acele piese lipseau. Cel mai probabil, având în vedere valoarea infimă cumulată a celor 25 de relee uzate, în cuantum de 65.5 RON, (valoare cu privire la care chiar auditorii externi fac referire la pag. 78 a Raportului de control), reprezentanţii CFR Marfă de la faţa locului nu au mai considerat necesară întocmirea unui înscris care să constate această lipsă.

Sub un al doilea aspect, sarcina probei în demonstrarea existenţei releelor de presiune nu revine în niciun caz reclamantei-recurente.

Prevederile Contractului nr. E.2.6/2728/2011 sunt extrem de clare în acest sens şi dispun în sensul că piesele înlocuite (deci existente la acel moment) revin CFR Marfă.

Mai mult, dovedirea inexistenţei releelor de presiune ar institui în sarcina recurentei-reclamante o adevărată probatio diabolica. Inexistenţa releelor de presiune la momentul înlocuirii reprezintă un fapt juridic negativ, care nu ar mai putea fi demonstrat la peste 4-5 ani de la momentul producerii lui. în plus, perioada de timp pentru care releele dispărute au existat şi momentul dispariţiei lor reprezintă fapte juridice nedefinite, iar conform doctrinei de referinţă în materie faptele nedefinite sunt aproape imposibil de probat20.

Suplimentar, solicită instanţei de recurs să anuleze constatările auditorilor independenţi de la pag. 42 para. 4 din încheierea contestată în sensul că CFR Marfă nu ar fi recuperat nimic din alte piese înlocuite (cupoane de tablă, şuruburi, piuliţe etc). Cu privire la acestea, Curtea de Conturi nu a dovedit în niciun fel nerecuperarea acestora, fiind de remarcat şi faptul că nu a reţinut niciun prejudiciu care ar fi survenit din nerecuperarea acestor piese.

Aceste constatări vădit netemeinice ale auditorilor independenţi nici măcar nu au făcut obiectul analizei primei instanţe, aspect care subliniază încă o dată nemotivarea Sentinţei recurate, în special cu privire la toate aspectele unde actele atacate erau vădit nule.

Curtea de Conturi a stabilit în mod eronat faptul că CFR Marfă şi-ar fi administrat defectuos patrimoniul prin acceptarea plăţii unei cantităţi de fier vechi mai mici decât s-ar fi cuvenit potrivit dispoziţiilor contractuale

Astfel, Curtea de Conturi a pretins faptul că în baza proceselor-verbale de predare preliminară anterioare şarjării cantitatea de fier vechi rezultată urma să fie de 7.108.600 KG, a fost recuperată acea mică cantitate de piese de schimb în cuantum de 6.169,40 KG, iar cantitatea efectiv predată ulterior şarjării către B. S.R.L. a fost de 5.705,470 Kg.

Diferenţa dintre cantitatea menţionată în procesele-verbale preliminare şi cantitatea efectiv predată a fost considerată prejudiciu imputabil societăţii, acesta fiind stabilit în cuantum de 987.595 RON fără TVA.

Prima instanţă a reţinut în mod greşit administrarea defectuoasă a patrimoniului prin achitarea unei cantităţi de fier vechi mai mici decât s-ar fi cuvenit potrivit dispoziţiilor legale

Din considerentele instanţei de fond reiese faptul că aceasta a remarcat un aspect deosebit de important: procesele-verbale de predare-primire preliminare aveau în vedere tara teoretică-inscripţia vagonului cu privire la masa teoretică pe care acesta o avea la momentul intrării sale în circulaţie, iar nu o masă concretă a vagoanelor de la momentul încheierii proceselor-verbale preliminare, după cum încearcă să susţină Curtea de Conturi.

Referitor la raportul de expertiză invocat de Curtea de Conturi, acesta are în vedere diferenţa dintre cantitatea reală de fier vechi a vagonului anterioară şarjării şi pierderile în cuantum de 3% care rezultă din procesul efectiv de şarjare (tăiere) a vagoanelor.

Recurenta nu contestă acel raport de expertiză ci doar susţine că el nu are relevanţă în compararea masei iniţiale pe care a avut-o vagonul la intrarea în funcţiune cu masa rezultată în urma şarjării, ci relevantă este masa efectivă de fier vechi pe care vagonul o avea la momentul încheierii proceselor-verbale de predare-primire. în acest sens, CFR Marfă a efectuat un Raport de expertiză tehnică feroviară care a demonstrat faptul că Metodologia pierderilor şi uzurilor elaborată de CFR Marfă permite determinarea corectă a valorilor maximale ale acestor pierderi22.

Considerentele instanţei de fond referitoare la faptul că "reclamanta nu a fost în măsură a dovedi şi a se asigura pe parcursului derulării contractului, care anume este starea tehnică reală şi concretă a fiecărui vagon în parte" sunt eronate şi nu au în vedere specificul derulării raporturilor contractuale.

Procesele-verbale preliminare menţionau desigur tara vagonului (masa iniţială), dar nu există nicio normă sau procedură care să impună o expertizare tehnică a vagonului din care să rezulte masa concretă de fier vechi pe care acesta o mai avea anterior şarjării, prin eliminarea masei elementelor neferoase, a pierderilor şi a uzurilor. O astfel de expertiză, în cazul fiecărui vagon, ar fi extrem de laborioasă pentru că ar necesita identificarea masei elementelor neferoase (elemente din lemn, cauciuc etc), cât timp aceste elemente sunt parte integrantă din vagon, respectiv calcularea masei totale a vagonului prin eliminarea pierderilor şi a uzurilor.

Tocmai de aceea CFR Marfă a implementat o Metodologie internă referitoare la calculul pierderilor, care ilustrează nişte valori maximale ale acestor pierderi şi uzuri în timp. Deşi acum preferă să susţină că metodologia este neavizată, se omite faptul că această Metodologie a fost acceptată de echipa de control a Curţii de Conturi care a efectuat un control anterior în anul 201223, metodologia fiind de altfel elaborată în acord cu normativele în domeniu, avizate în prealabil de Ministerul Transporturilor.

Cu privire la cuantumul pierderilor şi al uzurilor, calculele demonstrează chiar faptul că masa de elemente feroase livrată efectiv către B. S.R.L. a fost cu aprox. 14 tone mai ridicată decât cea la care s-ar fi ajuns prin însumarea tuturor valorilor maximale ale pierderilor, elementelor neferoase, elementelor recuperate şi furturilor externe.

Prin urmare, în ciuda faptului că aceste vagoane erau extrem de vechi, uzurile au fost chiar uşor mai reduse decât valorile prescrise prin Metodologia internă. însă valoarea relativ apropiată a celor două calcule (masa preconizată şi masa efectiv livrată) demonstrează validitatea utilizării Metodologiei interne, care în niciun caz nu generează pierderi inventate ori excesive, după cum o demonstrează şi calculele de mai sus. Susţinerile instanţei de fond cu privire la "considerentele teoretice" ale reclamantei privind pierderile existente apar astfel ca vădit netemeinice.

Prima instanţă a respins în mod nelegal proba cu expertiza tehnică feroviară -motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 ce impune casarea Sentinţei recurate şi trimiterea cauzei primei instanţe spre rejudecare.

Chiar instanţa de fond, în cadrul motivării, şi-a întemeiat soluţia pe concluziile unui raport de expertiză dintr-un alt dosar cu privire la pierderile existente la şarjare (pag. 49 para. 7 din Sentinţa recurată).

Deşi profund eronată raportat la faptul că reclamanta nu invocase pierderile la şarjare, ci uzura existentă, furturile externe şi materialele neferoase drept cauze ale diferenţelor de cantităţi, însăşi punctul de sprijin al motivării instanţei demonstrează faptul că aceasta a fost nevoită să îşi întemeieze soluţia pe constatările unei expertize de specialitate în domeniul feroviar.

Pe de altă parte, reclamanta a invocat un raport de expertiză extern ce dovedea conformitatea Metodologiei utilizate. După cum a argumentat în cadrul secţiunii privind nemotivarea, prima instanţă a omis în totalitate să aducă în discuţie existenţa acelui raport.

Apare însă evident că, în privinţa calculării aproximative a unor valori medii ale pierderilor existente (uzură + materiale neferoase + procesul de şarjare), singura constatare obiectivă putea fi realizată prin intermediul unei expertize de specialitate, realizată de către un expert feroviar independent în prezenta cauză.

Raportat la aceste considerente, soluţia instanţei de respingere a probei cu expertiza apare ca vădit nelegală, prin raportare la faptul că acest mijloc de probă îndeplinea toate criteriile prevăzute de art. 255 şi 258 C. proc. civ. şi era mijlocul de probă vital prin care putea fi demonstrată o valoare medie a pierderilor, respectiv conformitatea Metodologiei.

Contrar susţinerilor din cuprinsul actelor atacate, angajaţii societăţii nu au efectuat cheltuieli cu combustibilul în afara scopurilor de serviciu . Prima instanţă a aplicat şi interpretat eronat dispoziţii legale care nu erau incidente în cauză.

Societatea nu avea obligaţia întocmirii foilor de parcurs în forma stabilită de instanţă şi nu a încălcat nicio dispoziţie legală cu ocazia justificării respectivelor cheltuieli

Raţiunea întocmirii foilor de parcurs, al căror cuprins reglementat impune menţionarea scopului şi locului fiecărei deplasări, km parcurşi şi norma proprie de consum carburant pe kilometru parcurs, este tocmai de a decela şi verificarea fiecărei deplasări şi, în cele din urmă, a folosirii autovehiculului exclusiv în interesul serviciului.

Împrejurarea că exista o cotă lunară de combustibil trebuie interpretată coroborat cu obligaţia de folosire a autovehiculului numai în interesul serviciului iar nicidecum în sensul avansat de reclamantă că persoanele în cauză ar avea la dispoziţie, absolut discreţionar, o cotă de combustibil pe tună, fără a avea obligaţia justificării fiecărei deplasări, ci, doar că această cotă lunară este una maximală în care trebuie să se încadreze suportarea de către societate a costurilor deplasărilor în interesul serviciului.

Dispoziţiile Codul fiscal prevăd deductibilitatea integrală doar în cazul serviciilor de urgenţă, pază, curierat, taximetrie, transport mărfuri etc. Or, cele două persoane în cauză ocupau funcţiile de manager marketing, respectiv manager juridic, astfel incat dispoziţiile privind deductibilitatea integrala a combustibilului utilizat pentru deplasările în interes de serviciu nu puteau fi aplicate şi în consecinţă nici obligaţia corelativă a întocmirii foilor de parcurs nu era aplicabilă.

Organul de control concluzionează însă în mod vădit eronat că serviciul contabilitate a limitat la 50% deductibilitatea pentru că nu au fost întocmite foi de parcurs, ceea ce este profund eronat, având în vedere faptul că dispoziţiile legale erau cele care prevedeau deductibilitatea limitată în cazul combustibilului utilizat de cei doi angajaţi în interes de serviciu.

Pe de altă parte, în cazul cheltuielilor cu combustibilul cu deductibilitate limitată si al aplicării acestei deductibilităţi în cuantum de doar 50%, dispoziţiile art. 452 din Normele Metodologice ale Codul fiscal în vigoare la acel moment prevedeau expres faptul că:

"Persoana impozabilă care aplică deducerea limitată de 50% nu trebuie să facă dovada utilizării vehiculului în scopul activităţii economice sau pentru uz personal cu ajutorul foii de parcurs prevăzute la alin. (2)".

Prin urmare, angajaţii Societăţii nu aveau obligaţia întocmirii foii de parcurs în sensul prevederilor fiscale, iar documentele interne intitulate astfel nu reprezentau nişte foi de parcurs în sensul Codul fiscal, ci erau anumite registre interne ce doreau să prevadă cota de combustibil consumată în interes de serviciu de fiecare dintre angajaţi. Obligaţia întocmirii foilor de parcurs, dedusă prin prisma prevederilor fiscale, a fost doar "construită" de către organul de control şi preluată de către instanţa de judecată.

Mai mult, recurenta-reclamantă am demonstrat conformitatea conduitei noastre pe deplin cu dispoziţiile Codul fiscal pentru a arăta buna-credinţă a Societăţii şi respectarea în integralitate a dispoziţiilor fiscale în materia cheltuielilor deductibile.

Întocmirea ori neîntocmirea foilor de parcurs ori deductibilitatea limitată la 50% ori integrală a cheltuielilor reprezintă raporturi juridice fiscale, ce au drept părţi statul, respectiv contribuabilul, adică Societatea şi statul reprezentat de organele sale fiscale. Curtea de Conturi nu are atribuţia şi nici nu a realizat în prezenta cauză o modificare a obligaţiilor fiscale ale Societăţii. însă Curtea de Conturi vine şi preia dintr-un raport de drept fiscal cu privire la deductibilitate anumite argumente juridice şi calculează un prejudiciu, care se aplică însă într-un raport juridic de dreptul muncii dintre Societate şi angajat.

Justificarea cheltuielilor cu combustibilul de către angajat în raport cu Societatea nu poate fi guvernată de dispoziţiile Codul fiscal, ci este reglementată de normele şi regulamentele interne ale societăţii care guvernează desfăşurarea raporturilor de muncă dintre Societate şi angajaţii săi. Cu privire la acestea, angajaţii au respectat Dispoziţia Directorului General nr. 6/2013 şi au completat evidenţele interne privind numărul de km parcurşi în raport cu prescripţiile cuprinse în aceste reglementări interne, astfel că nu se poate nici un prejudiciu generat Societăţii şi nici existenţa unei culpe a acestora. Mai mult, reprezentanţii Curţii de Conturi au susţinut la pag. 66 para. 6 din încheierea contestată faptul că, potrivit art. 55 alin. (3) lit. (a) din Codul fiscal în vigoare la momentul efectuării cheltuielilor, "utilizarea oricărui bun, inclusiv a oricărui vehicul de orice tip, din patrimoniul afacerii constituie avantaja în natură". Mai departe, Curtea de Conturi consideră utilizarea autoturismelor un avantaj în natură şi constituie prin urmare un venit salarial suplimentar.

Este deosebit de relevantă şi decizia curţii Europene de Justiţie din cauza C-266/14 din 10 septembrie 2015 în cadrul căreia curtea a interpretat art. 2 din Directiva 2003/88 în sensul că:

"Având în vedere toate consideraţiile ce precedă, este necesar sa se răspundă la întrebarea preliminară adresată că articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, în care lucrătorii nu au un loc de muncă fix sau obişnuit, timpul de deplasare pe care aceşti lucrători îl consacră deplasărilor zilnice de la domiciliu la locurile în care se află primul şi, respectiv, ultimul client desemnaţi de angajator constituie "timp de lucru" în sensul acestei dispoziţii."

Pentru aceste considerente, solicită instanţei de recurs să anuleze măsurile dispuse în actele contestate de organele de control şi să constate legalitatea efectuării cheltuielilor cu combustibilul.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Curtea de Conturi a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de recurenta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "CFR MARFĂ" S.A împotriva sentinţei civile nr. 2375/06.07.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca nefondat şi pe cale de consecinţă, menţinerea acesteia ca fiind legală şi temeinică.

5. Aspecte de fapt relevante în cauză

În intervalul 27.04.2015-31.07.2015, Curtea de Conturi a desfăşurat o acţiune de control cu privire la "Controlul situaţiei, evoluţiei şi modului de administrare a patrimoniului public şi privat al statului precum şi realitatea realizării veniturilor şi a efectuării cheltuielilor" în ceea ce o priveşte pe reclamantă.

Prin Raportul de control din data de 31.07.2015 s-au constatat o serie de pretinse încălcări ale normelor legale cu privire la administrarea patrimoniului CFR Marfă.

Curtea de Conturi a reţinut, în principal, următoarele încălcări ale prevederilor legale în vigoare:

a) Acordarea nelegală a remuneraţiilor bonus acordate în 2013 Consiliului de Administraţie şi Directorului General al reclamantei pe baza contractelor de mandat, respectiv administrare (punctul 18 din Decizie);

b) Nerespectarea prevederilor legale privind casarea mijloacelor fixe şi minimizarea veniturilor obţinute din valorificarea acestora, stabilirea persoanelor vinovate şi luarea măsurilor care se impun pentru sancţionarea acestora;

c) Lipsa bunurilor materiale din custodiile încheiate cu terţii;

d) Majorarea nejustificată a cheltuielilor din contractele de reparaţie a locomotivelor;

e) Efectuarea de cheltuieli cu bunuri şi servicii fără contraprestaţie;

f) Nerecuperarea pieselor înlocuite la vagoanele de marfă introduse în reparaţie;

g) Acceptarea plăţii unei cantităţi mai mici de fier vechi decât s-ar fi cuvenit conform condiţiilor contractuale;

h) Efectuarea de cheltuieli cu combustibilul pentru activităţi care nu au legătură cu scopul, obiectivele şi atribuţiile prevăzute în actele normative de înfiinţare.

De asemenea, reprezentanţii Curţii de Conturi au reţinut obligaţia determinării întinderii prejudiciului şi a recuperării acestuia, în vederea înlăturării pretinselor abateri menţionate mai sus.

Împotriva acestei Decizii, recurenta reclamantă a formulat contestaţie la data de 21.09.2015 (înregistrată la registratura Curţii de Conturi cu nr. 7792), respinsă prin încheierea nr. 111/104/30.10.2015 pronunţată de Departamentul III al Curţii de Conturi.

Reclamanta a formulat în termenul legal cererea de chemare în judecată prin intermediul căreia a solicitat anularea Deciziei şi încheierii contestate precum şi a Raportului de control iar prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată şi a constatat legalitatea actelor administrative atacate.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta afirmă că respingerea probei cu expertiza se încadrează ipotezei prevăzute expres de art. 20 din Legea nr. 554/2004 - "instanţa a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului", deoarece în lipsa acestei expertize, diligenta CFR Marfă în administrarea patrimoniului de stat nu putea fi stabilită.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede drept motiv de casare a unei hotărâri judecătoreşti ipoteza în care "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrase sancţiunea nulităţii".

Deşi a respins cererea de probă formulată de reclamantă, prima instanţă a reţinut că "tezele probatorii nu acoperă premisa efectuării unei expertize adică a solicitării opiniei unui specialist, fiind în cea mai mare măsură chestiuni care ţin de interpretarea şi aplicarea legii, respectiv de interpretarea clauzelor contractuale în raport de prevederile caietului de sarcini şi corelativ respectarea acestora în faza de execuţie".

Rezultă din această motivare că, în lipsa încuviinţării probei, reclamanta nu a fost lipsită de dreptul la apărare, pentru a se putea prevala cu succes de motivul de casare invocat, instanţa respectând astfel şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. întrucât a stăruit în administrarea unui probatoriu apreciat ca fiind adecvat.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că, dat fiind faptul că interpretarea legii este atributul instanţei de judecată şi nu al expertului, soluţia de respingere a probei cu expertiza tehnică feroviară este judicioasă.

Astfel, Curtea de Conturi a constatat faptul că operaţiunea de recuperare a osiilor ar fi generat venituri suplimentare iar CFR Marfă a susţinut faptul că valorificarea separată a osiilor ar fi presupus costuri cu recuperarea, transportul, depozitarea şi paza acestora ce ar fi depăşit cu mult beneficiile obţinute şi a ataşat în acest sens oferte existente pe piaţă cu privire la acest servicii.

Această dispută a putut fi tranşată de prima instanţă, fără a se apela la opinia unui expert judiciar, nefiind vorba despre aspecte tehnice sau financiare, prin interpretarea clauzelor contractuale în raport de prevederile caietului de sarcini.

De altfel, cu referire la proba cu expertiza, solicitată în faţa instanţei de fond, în fapt, în momentul în care intimata constată abateri ce pot genera un prejudiciu, obligaţia de stabilire a întinderiiacestuia şi luarea măsurilor de recuperare a acestuia se face de către entitate în baza art. 33 din Legea de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi.

În cazul în care entitatea verificată se opune prejudiciului stabilit pe baza eşantionului verificat, are posibilitatea angajării unui expert care să stabilească valoarea acestuia.

Nu în ultimul rând, ceea ce se impune a se verifica în speţă este dacă actul emis de Curtea de Conturi este legal din perspectiva constatărilor în raport de normele legale care le reglementează.

Sub aspectul solicitării de casare a sentinţei recurate din perspectiva nemotivării, instanţa de control reţine că motivul de recurs prevăzut în art. 488 pct. 6 vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, recurenta oprindu-se la teza nemotivării susţinând că instanţa nu a făcut o judecată de valoare, nu şi-a prezentat argumentele proprii, circumscrise cauzei, preferând să achieseze punctului de vedere exprimat de Curtea de Conturi. În principal, recurenta critică modalitatea în care instanţa a interpretat probatoriile administrate în cauză.

Contrar afirmaţiei recurentei, hotărârea este motivată, argumentarea acesteia fiind logică, clară, coerentă şi în acord cu prevederile legale aplicabile contenciosului administrativ.

De principiu, un raţionament logico-juridic neconvingător pot conduce la o nemotivare/motivare necorespunzătoare însă, în speţă, faptul că recurenta-reclamantă nu a agreat raţionamentul judecătorului fondului, nefiind în acord cu acesta, nu poate echivala cu o nemotivare/motivare necorespunzătoare. Interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenta reclamantă a probelor administrate în cauză si a dispoziţiilor legale incidente nu echivalează cu absenţa motivării, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În analiza deciziei recurate se constată că instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti şi cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, motivarea hotărârii reprezentând o garanţie procesuală esenţială, întrucât instanţa de fond a expus argumentele de fapt şi de drept care au determinat deznodământul judiciar în cauza dedusă judecăţii, hotărârea conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a înfăţişat într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii reclamantei în ceea ce priveşte utilizarea autoturismelor în interes personal, pierderile cantităţilor de fier determinate de uzură şi evaluarea prejudiciului, astfel că motivul de recurs invocat se impune a fi înlătura

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta arată că pârâta-intimată ori instanţa de judecată nu se pot subroga în drepturile exclusive ale Organelor de conducere de a stabili obiectivele sau criteriile de performanţă de la nivelul Societăţii, acesta fiind atributul exclusiv al organelor ce au drept prerogativă exercitarea direcţiilor fundamentale ale Societăţii.

De asemenea, recurenta susţine că prima instanţă propune o nouă modalitate de valorificare a pieselor, separată de cele rezultate din concluziile Deciziei contestate şi discutate în contradictoriu de către reclamantă şi pârâtă. Prin aceasta, susţine că instanţa de fond şi-a depăşit atribuţia fundamentală, de a statua cu privire la legalitatea conduitei CFR Marfă.

Contrar acestor susţineri, ipoteza reglementată de pct. 4 al art. 488 C. proc. civ..(depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti) se referă la un alt tip de imixtiune a instanţei de judecată, şi anume în sfera activităţii executive sau legislative, ea săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat decât cea judecătorească, ceea ce nu este cazul în speţă.

Nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia nelegalitatea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Cu prioritate, trebuie arătat că, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., majoritatea criticilor formulate de către reclamantă cu privire la hotărârea recurată reiau apărările deja expuse în faţa instanţei de fond, reiterează aşadar argumentele juridice prezentate prin poziţia procesuală depusă în primă judecată.

Argumentele instanţei de fond, întru totul cuprinzătoare, fac, în privinţa celor mai multe dintre critici, inutilă reluarea lor în expunerea ce urmază a fi realizată de către instanţa de recurs.

De asemenea, recurenta reclamantă a susţinut că una dintre măsurile curpinse în decizia emisă de Curtea de Conturi nu constată o abatare care produce un prejudiciu, or intimata poate dispune măsuri atât în cazul în care constată abateri de la legalitate de natură a produce un prejudiciu, cât şi în cazul în care constată nereguli de la regularitate şi pune în sarcina entităţii obligaţia de a le remedia.

Astfel, referitor la măsurile dispuse la pct. I.10 şi pct. II.25 din Decizia nr. 111/38/28.08.2015 emisă de către Departamentul III, respectiv:

- pct. 1.10. - "Analizarea cauzelor care au determinat plata remuneraţiilor bonus cu nerespectarea prevederilor legale şi în lipsa prevederilor bugetare aprobate şi sancţionarea persoanelor vinovate, în condiţiile legii;

- pct. II.25. - "Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de plata nelegală a remuneraţiilor bonus acordate în anul 2013 membrilor Consiliului de Administraţie şi directorului general al entităţii pe baza contractelor de mandat/administrare şi recuperarea acestuia, inclusiv a foloaselor nerealizate, în condiţiile legii, aceste măsuri au fost dispuse în vederea remedierii abaterii constând în plata nelegală către Directorul General şi membrii Consiliului de Administraţie a remuneraţiei bonus prevăzută în contractele de mandat/administrare,,.

Instanţa de fond a reţinut că plata remuneraţiilor bonus acordate Directorului General şi membrilor Consiliului de Administraţie a fost realizată cu încălcarea clauzelor contractuale şi a prevederilor legale în vigoare, precum şi cu neîncadrarea în prevederile bugetare aprobate.

În acest sens, instanţa de fond a reţinut că, piata acestor remuneraţii este condiţionată, potrivit însăşi statuării acesteia din contracte, de analiza îndeplinirii criteriilor de performanţă generale.,,

Instanţa de fond a analizat Nota privind modul de îndeplinire a criteriilor generale de performanţă prevăzută în contractele de administrare/mandate nr. x/30.08.2013 întocmită de conducerea executivă, din care a reieşit faptul că cifra de afaceri a fost în scădere faţă de anul precedent, neputând fi identificate aşadar "performanţe recompensabile" raportat la:

a) lipsa informaţiilor privind rezultatele prognozate ale indicatorilor de performanţă stabiliţi în contractele de mandat/administrare care trebuiau cuprinse în planurile de management/administrare întocmite de Directorul General/Consiliul de Administraţie, în vederea evaluării acestora;

b) neîndeplinirea tuturor criteriilor de performanţă, astfel cum rezultă chiar din cuprinsul Notei nr. x/30.08.2013;

c) neevaluarea criteriilor de performanţă pe baza situaţiei economico-financiare a Societăţii care indica în mod clar înrăutăţirea indicatorilor economico-financiari;

d) lipsa prevederilor bugetare aprobate pentru plata remuneraţiilor bonus.

f) neatingerea nivelul prognozat al indicatorilor de performanţă stabiliţi în contractele de mandat/administrare care să asigure evaluarea acestora.

g) lipsa informaţiilor referitoare la nivelul prognozat al cifrei de afaceri de realizat în perioada evaluată, în planul de administrare fiind prevăzută creşterea cu 5% pe an a acestui indicator începând din 2014.

h) neconcordanţe între datele prezentate în Nota nr. x/30.08.2013, care a stat la baza aprobării plăţii remuneraţiilor bonus şi datele prezentate prin adresa nr. x/04.06.2015 cu privire la valoarea realizată a cifrei de afaceri în lunile februarie, martie şi iulie 2013.

i) neprezentarea de documente din care să rezulte încheierea contractului de factoring sau alte documente din care să rezulte implementarea acestui criteriu de performanţă.

j) situaţia economico-financiară a Societăţii, cunoscută de către membrii organelor de condcere, care indica înrăutăţirea indicatorilor financiari faţă de aceeaşi perioadă a anului anterior, precum şi nerealizarea indicatorilor bugetari aprobaţi.

k) necuprinderea, prin H.G. nr. 852/06.11.2013 în Bugetul de Venituri şi Cheltuieli pe anul 2013 al S.N.T.F.M. "CFR Marfă"S.A., de bonusuri pentru membrii Consiliului de Administraţie şi pentru Directorul General.

Contrar susţinerilor recurentei, au fost încălcate clauzele contractuale prevăzute la art. 4 din contractele de mandat/administrare, conform cărora Directorul General/administratorii aveau obligaţia să ducă la îndeplinire criteriile de performanţă prevăzute în Anexa nr. 1 la contractele respective, în concordanţă cu planul de management/administrare.

Aşa cum arată şi intimata, evaluarea indicatorilor de performanţă s-a efectuat şi cu încălcarea prevederilor art. 36 alin. (3) şi (5) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanta corporativă a întreprinderilor publice, conform cărora " ...consiliul de administraţie ... poate cere completarea sau revizuirea planului de management, dacă acesta ...nu cuprinde rezultatele prognozate care să asigure evaluarea indicatorilor de performanţă stabiliţi în contract" şi "evaluarea activităţii directorilor de către consiliul de administraţie . . . . . . . . . .va viza atât execuţia contractului de mandat, cât şi a planului de management."

În acest context, instanţa de fond în mod corect a reţinut că în lipsa rezultatelor prognozate, evaluarea modului de îndeplinire a indicatorilor de performanţă nu se putea efectua. Pe cale de consecinţă, pentru neîndeplinirea în integralitate a obiectivelor, nu puteau fi acordate remuneraţii bonus decât în cazul îndeplinirii cumulative a criteriilor de performanţă.

Recurenta a susţinut că acordarea remuneraţiilor a fost legală atât timp cât contractul de mandat sau actul administrativ în baza căruia au fost acordate bonusurile nu a fost anulat. Însă constatările făcute prin decizia Curţii de Conturi s-au făcut nu numai din perspectiva nerespectării criteriilor de neperformanţă ci şi a neexistenţei unui temei legal.

De altfel, conform H.G. nr. 528/2013, în momentul stabilirii bugetului de venituri şi cheltuieli, nu au fost cuprinse şi aceste bonusuri iar cererea de rectificare din ianuarie 2014 a fost respinsă, Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Transporturilor nefiind de acord cu acestea.

În ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. I.12 din Decizia nr. 111/38/28.08.2015 emisă de către Departamentul III, prin care s-a dispus conducerii entităţii verificate: "Analizarea de către conducerea executivă şi de către Consiliul de Administraţie a cauzelor care au condus la nerespectarea prevederilor legale privind casarea mijloacelor fixe şi la minimizarea veniturilor obţinute din valorificarea acestora, stabilirea persoanelor vinovate şi luarea măsurilor ce se impun pentru sancţionarea acestora, instanţa de fond a reţinut că nimic nu împiedică reclamanta să procedeze la vânzarea distinctă, cu acelaşi prilej, a pieselor şi subansamblurilor recuperabile, iar în caietul de sarcini să se regăsească valorificarea distinctă a acestora. Instanţa de fond a reţinut astfel nerealizarea maximizării veniturilor provenite din valorificarea prin casare a vagoanelor.

Din probele administrate în cauză s-a constatat recuperarea de piese şi subansambluri în procent de doar 0,47%, în condiţiile în care pct. 5.4. din Contractul E.2.5./306/31.03.2014 permite recuperarea de componente până la maxim 10% din greutatea vagonului.

Prin H.G. nr. 909/1997, cu privire la dezmembrarea vagoanelor şi valorificarea componentelor rezultate în funcţie de starea tehnică a acestora, se precizează faptul că evaluarea componentelor se va face de către comisia de casare, componentele fiind cele rezultate în urma dezmembrării. În speţă, în derularea Contractului E.2.5./306/31.03.2014, evaluarea s-a făcut de o singură persoană care a concluzionat că, dintr-un număr mediu de 1620 osii existente pe 405 vagoane verificate, doar 4 osii sunt recuperabile.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de casare apreciază că, pentru eficientizarea acţiunii de casare şi valorificare a mijloacelor fixe, se putea proceda aplicând prevederile pct. 5.4 din contract referitoare la recuperarea a maximum 10% din masa vagonului valorificând separat osiile.

Aşa cum arată intimata, situaţia de fapt analizată de către instanţa de judecată face referire tocmai la eficienţa şi eficacitatea maximizării veniturilor entităţii, prezentând drept exemplu două posibile metode pentru a realiza aceasta, un exemplu generând un plus de încasări de 116.772 RON, al doilea exemplu, un plus de 1.023.077 Euro, înregistrat în patrimoniul societăţii.

Cu privire la măsura dispusă la pct. II.18 din Decizia nr. 111/38/28.08.2015 emisă de către Departamentul III, prin care s-a dispus în sarcina conducerii entităţii controlate: "Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de lipsa bunurilor materiale din custodiile încheiate cu terţii şi recuperarea acestuia, potrivit legii. " s-a reţinut de către instanţa de fond că entitatea nu a efectuat inventarierea tuturor elementelor patrimoniale la termenul prevăzut de lege, sens în care au fost încălcate dispoziţiile pct. l alin. (2) pct. 32 şi pct. 44 din OMFP nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii.

Recurenta critică soluţia instanţei de fond din prisma faptului că a contestat faptul că există un prejudiciu în cauză.

În fapt, în perioada 15.08.2014-30.09.2014, în baza Dispoziţiei Directorului General nr. 41/21.07.2014, s-a dispus organizarea inventarierii materialelor, obiectelor de inventar, mijloacelor fixe, investiţiilor în curs şi a altor valori din Centralul CFR Marfa.

Situaţia reţinută de către echipa de audit a avut la bază datele consemnate în "Procesul-verbal de inventariere pe anul 2014 în Central CFR Marja" nr. T 5.10/102/2015 încheiat în data de 30.01.2015 (anexa nr. 21), conform cărora:

- cu ocazia inventarierii, Comisia a inventariat gestiunile CFR Marfă, inclusiv casieria, magazia, evidenţiindu-se stocurile fără mişcare;

- comisia de inventariere a predat către serviciul contabilitate rezultatele inventarierii mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar, care a procedat la o confruntare cu evidenţa contabilă şi nu s-au evidenţiat plusuri sau minusuri în evidenţele gestiunilor obiecte de inventar în magazine, bonuri valorice combustibil auto, imprimate cu regim special, imprimate cu regim special fără mişcare, stocuri fără mişcare consumabile, stocuri fără mişcare obiecte de inventar;

- la gestiunea Magazia Centrală Consumabile s-a constatat un plus în valoare de 9.308,18 RON şi un minus în valoare de 3.464,53 RON. în conformitate cu prevederile art. 40 alin. (3) din O.M.F.P. nr. 2861/2009, cu modificările şi completările ulterioare, Comisia de inventariere a propus compensarea plusurilor cu minusurile constatate şi reflectarea în evidenţele contabile a plusului în sumă de 5.839,65 RON.

În contextul celor de mai sus, instanţa de judecată a reţinut ca valoarea prejudiciului creat societăţii ca urmare a neinventarierii tuturor elementelor patrimoniale la termenul prevăzut de lege, respectiv neinventarierea faptică a contului 357 - "Materii şi materiale aflate la terţi", în baza cărora au fost lichidate bunurile aflate în custodie la terţi, a fost în sumă de 6.973,40 RON, unele dintre avizele de însoţire a mărfii nefiind aferente bunurilor aflate în custodie şi reflectate în soldul contului, acestea nejustificând lipsa efectivă a bunurilor materiale din custodii.

Recurenta nu aduce alte argumente faţă de cele deja analizate astfel încât nu se impune reluarea considerentelor care au condus la respingerea lor, în primă instanţă.

Cu privire la măsurile dispuse la pct. II.19.1 şi II.19.2 din Decizia nr. 111/38/28.08.2015 emisă de către Departamentul III, prin care s-au dispus în sarcina entităţii următoarele:

"19.1. La contractul x/2014 ce a avut ca obiect efectuarea de reparaţii planificate tip RG cu modernizare la LDE 2100 C. pen.:

Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de acceptarea la plată a unor preţuri unitare mai mari decât cele prevăzute de Actul adiţional nr. x/27.08.2014 la Contractul nr. x/2014 şi recuperarea acestuia, inclusiv a foloaselor nerealizate, potrivit legii;

19.2. Extinderea verificărilor la contractele ce au avut ca obiect efectuarea de reparaţii planificate tip RG care s-au derulat şi pentru care s-au efectuat plăţi pe parcursul anilor 2013-2014, stabilirea întinderii eventualului prejudiciu generat de acceptarea la plată a unor preţuri unitare mai mari decât cele prevăzute de în contracte şi în actele adiţionale la acestea şi recuperarea acestuia, inclusiv a foloaselor nerealizate, potrivit legii, criticile invocate de recurentă sunt in sensul că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile actului adiţional nr. 1 .

În fapt, pentru lucrările de modernizare la un număr de 3 locomotive, reclamanta a încheiat cu S.C. CFR-1RLU- S.A. contractul MR1/148/2014şi actul adiţional nr. x/27.08.2014, având ca obiect efectuarea de reparaţii planificate tip RG cu modernizare la LDE 2100 C. pen.

Conform precizărilor art. 5.1 alin. (2) din contract, preţul contractului, în valoare de 2.064.625 RON, a cuprins următoarele lucrări:

- cost reparaţie standard tip RG: 701.474 LEl/locomotivă

- cost modernizare: 1.363.150 RON/locomotivă

Art. l din Actul adiţional nr. x/27.08.2014 precizează doar că reparaţiile tip RG cu modernizare (KIT + lucrări suplimentare), vor fi facturate după data de 11.08.2014 la valoarea de 1.242.755 RON/locomotivă.

Facturile la care face referire recurenta sunt emise de prestator după data de 11.08.2014, data de la care "preţul unitar total pentru realizarea unei reparaţii tip RG cu modernizare la LDE 2100 C. pen. va fi de 1.944.230 RON, preţ la care se adaugă TVA ".

La art. 6 din Convenţia nr. F3.5/167/11.08.2014 se precizează: "Începând cu data de 11.08.2014, facturile ce vor fi emise de CFR 1RLU către SNTFM CFR Marfa, in temeiul contractelor nr. x/2014 şi nr. y/2014, vor fi diminuate cu procentul de 10% pentru partea de KIT şi implementare E. respectiv cu 524.553.85 RON - conform celor stabilite la Art. 5.

Corect sesizează intimata că nici Convenţia nr. F3.5/167/11.08.2014 şi nici Actul adiţional nr. x/27.08.2014 la contractul nr. x/2014 nu cuprind prevederi/clauze referitoare la situaţia în care facturile de KIT au fost emise înainte de 11.08.2014, iar facturile de implementare au fost emise după data de 11.08.2014.

Instanţa de fond a reţinut de asemenea judicios că " dincolo de susţinerile reclamantei şi eventuala intenţie diferită a acesteia la momentul semnării actului adiţional, art. 1 din acesta precizează clar că doar reparaţia tip RG cu monitorizare KIT + lucrări suplimentare vor fi facturate după data de 11.08.2014 la valoarea de 1.242.755 RON/locomotivă. Nu se face nicio precizare/distincţie în raport de livrarea KIT-ului de modernizare anterior datei de 11 august 2014, preţul de facturare redus aplicându-se pentru toate reparaţiile de tip RG cu modernizare facturate după data de 11.08.2014 fără nicio distincţie de genul celor sugerate de reclamantă. Or, aşa cum a reţinut Curtea de Conturi, facturările invocate de aceasta sunt ulterioare momentului de referinţă."

Cu privire la măsurile dispuse la pct. II.20.1. şi pct. II.20.2. din Decizia nr. 111/38/28.08.2015 emisă de către Departamentul III, prin care s-a dispus în sarcina entităţii verificate următoarele:

"20.1. La contractele nr. E 2.6/3275/2011, nr. E 2.6/2728/2011 şi nr. MR2.6./1348/2013 Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de plata nelegală fără contraprestaţie a operaţiunilor de "înlocuire a robineţilor frontali cu robineţi cu dublă blocare" şi recuperarea acestuia, inclusiv a foloaselor nerealizate, potrivit legii, (pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 12 din Decizie).

20.2. Extinderea verificărilor la contractele de prestări servicii pentru reparaţii/revizii vagoane marfa care s-au derulat şi pentru care s-au efectuat plăţi în perioada 2013-2014, stabilirea întinderii prejudiciului generat de neefectuarea integrală a operaţiilor impuse prin Nomenclatorul de lucrări şi recuperarea acestuia, inclusiv a foloaselor nerealizate, potrivit legii, {pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 12 din Decizie)."

Analizând documentele ce au stat la baza licitaţiei publice pentru atribuirea de către SNTFM "CFR MARFĂ" a contractelor nr. E2.6/3275/2011, nr. E 2.6/2728/2011 şi M.R.2.6/1348/16.12.2013având ca obiect prestarea "Serviciului de reparaţie periodică pentru diverse tipuri de vagoane marja"din Caietul de sarcini nr. E.4.2/1688/2010, în care este cuprins şi Nomenclatorul de lucrări unde sunt stabilite lucrările minime generale obligatorii, în cadrul Cap. IX Frână, este prevăzută lucrarea " 6. Robineţi frontali - Dezlegare, înlocuire cu robineţi cu dublă blocare;" Această operaţiune presupune demontarea robinetului vechi şi înlocuirea acestuia cu un alt tip de robinet (cu dublă blocare).

Definirea termenului " înlocuire " este prevăzută în caietul de sarcini la punctul 1.4. Definiţii, subpunctul 1.4.7 -"înlocuirea constă în montarea unui alt subansamblu nou sau reparat sau a unei alte piese noi sau reparate ".

Potrivit adreselor nr. x/15.06.2015 - emisă de S.C. D. S.A. Bucureşti, referitor la vagoanele care fac obiectul contractului nr. x/2011 şi nr. 768/15.06.2015 - emisă de S.C. F. S.A., referitor la vagoanele ce fac obiectul contractului nr. x/2011 (anexa nr. 56), în care se precizează că vagoanele "nu au intrat cu robineţi cu simplă blocare care să facă necesară înlocuirea acestora cu robineţi cu dublă blocare", rezultă faptul că această operaţiune, ce a fost impusă în cadrul lucrărilor minime generale obligatorii în Caietul de sarcini al licitaţiei, nu a fost executată, însă a fost decontată prin achitarea integrală a preţului unitar a reparaţiei RP per vagon, stabilit la licitaţie.

Cu privire la măsurile dispuse la pct. II.21.1. şi pct. II.21.2. din Decizia nr. 111/38/28.08.2015 emisă de către Departamentului III, prin care s-a dispus în sarcina entităţii verificate următoarele:

"21.1. La contractele nr. E2.6/3275/2011, nr. E 2.6/2728/2011 şi M.R.2.6/1348/16.12.2013 Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de nerecuperarea/nevalorificarea materialelor reciclabile provenite din operaţiunea de reparare a vagoanelor de marfă şi a pieselor înlocuite la vagoanele de marfă introduse în reparaţie, potrivit clauzelor contractuale şi recuperarea acestuia, inclusiv a foloaselor nerealizate, potrivit legii;

21.2. Extinderea verificărilor la contractele de prestări servicii pentru reparaţii/revizii vagoane marfă care s-au derulat şi pentru care s-au efectuat plăţi în perioada 2013-2014, stabilirea întinderii eventualului prejudiciu determinat de nerecuperarea pieselor şi subansamblelor, inclusiv a osiilor montate, înlocuite în procesul de reparaţie şi recuperarea acestuia, inclusiv a foloaselor nerealizate, potrivit legii, instanţa de fond a reţinut că niciun element de probă şi niciun argument juridic nu susţine afirmaţiile reclamantei privind lipsa releelor de presiune astfel încât explicaţia sa să poată fi reţinută. Nu a fost depus la dosarul cauzei niciun proces-verbal de predare primire către prestator, proces-verbal de constatare a lipsei efectivă a acestor relee sau de constatatre a lipsurilor astiel încât, argumentele reclamantei lasă fără absolut niciun control necesitatea efectivă a înlocuirii unor piese de către prestator şi subsecvet costurile aferente acestora.

Astfel, în conformitate prevederilor contractuale cuprinse în Contractele nr. E2.6/3275/2011, nr. E2.6/2728/2011 şiM.R.2.6/1348/16.12.2013, piesele şi subansamblele, inclusiv osiile montate care se înlocuiesc la vagoanele la care se execută reparaţia sunt proprietatea Beneficiarului, iar acesta urma sa le ridice şi să le valorifice ca viitoare piese de schimb, sau ca material reciclabil - fier vechi.

Actul adiţional nr. x la contractul E.2.6/2728/2011 prevede lucrarea "înlocuire releu de presiune tip RR2 cu releu de presiune DU111C la vagoanele seria x apps/Uagps" cu preţul de 5.990 RON/releu, la solicitare, iar această operaţiune de înlocuire s-a efectuat la un număr de 25 vagoane seria xapps/Uagps, însă releul de presiune tip RR2, mai exact cel înlocuit, nu a fost predat CFR Marfă.

Nerecuperarea pieselor şi subansamblelor înlocuite, coroborată cu neprezentarea de documente care să ateste operaţiunile efectuate în baza contractelor nr. E2.6/3275/2011, nr. E 2.6/2728/2011 şi M.R.2.6/1348/16.12.2013 şi din care să rezulte că aceste operaţiuni au vizat numai lucrări de reparaţii şi nu înlocuire de piese au condus pe bună dreptate la respingerea susţinerilor reclamantei conform cărora releele de presiune RR2 nu se puteau preda către CFR Marfă întrucât acestea nu existau fizic, nefăcându-se dovada lipsei acelor relee - reclamaţii la poliţie pentru furturi sau imputări personalului responsabil din cadrul entităţii cu utilizarea acestor vagoane.

Prin măsurile de la pct. II.22.1. şi pct. II.22.2. din Decizia nr. 111/38/28.08.2015 emisă de către Departamentul III s-au dispus în sarcina entităţii verificate următoarele:

"22.1. La contractul nr. E.2.5./306/31.03.2014 - Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de acceptarea plăţii unei cantităţi mai mici dejler vechi obţinut prin şarjarea vagoanelor decât s-ar fi cuvenit conform condiţiilor contractuale, în urma operaţiunii de şarjare a vagoanelor şi recuperarea acestuia, inclusiv a foloaselor nerealizate, potrivit legii;

22.2. Extinderea verificărilor la toate contractele de vânzare "Fier vechi rezultat în urma şarjării vagoanelor pe roţi proprii care îndeplinesc condiţiile de casare", încheiate şi executate în perioada 2013-2014, stabilirea întinderii eventualelor prejudicii generate de acceptarea plăţii unei cantităţi mai mici de fier vechi obţinut prin şarjarea vagoanelor decât s-ar fi cuvenit conform condiţiilor contractuale şi recuperarea acestora, inclusiv a foloaselor nerealizate, potrivit legii,,

Instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a fost în măsură a dovedi şi a se asigura pe parcursul derulării contractului care anume este starea tehnică reală şi concretă a fiecărui vagon în parte, raportat eventual la ultima RP, rezumându-se la redarea unor situaţii teoretice maximale de pierderi de cantitate de fie datorată uzurii.

În executarea Contractului de vânzare-cumpărare nr. E.2.5./306/3I.03.2014 privind "Fier vechi rezultat în urma şarjării a 511 vagoane pe roţi proprii care îndeplinesc condiţiile de casare", între procesele-verbale preliminare încheiate la predarea vagoanelor Cumpărătorului şi procesele-verbale de predare-primire finale încheiate la finalizarea şarjării vagoanelor, există diferenţe în ceea ce priveşte greutatea vagonului predat preliminar şi cantitatea de fier vechi obţinută prin şarjarea vagonului.

Aceeaşi situaţie se regăseşte în cazul a 405 vagoane şarjate, cantitatea totală de fier vechi rezultat şi facturat în urma şarjarii vagoanelor pe roţi fiind de 5.705.470 kg, mai mică decât cantitatea reală ce ar fi trebuit să fie realizată conform Proceselor - Verbale de predare preliminară, respectiv de 7.108.600 kg.

În condiţiile în care Cumpărătorul a recepţionat o cantitate de fier mai mare decât cea achitată, diferenţa este reprezentată de lipsurile a unor piese/componente/subansambluri ce intră în inventarul vagonului respectiv, posibil generate de hoţii de fier vechi, evenimente produse în perioada în care vagoanele erau în grija Cumpărătorului, aşa cum se precizează clar în contract:

"12.4. Transferul tuturor riscurilor, pierderilor sau pagubelor vor trece asupra Cumpărătorului integral după predarea vagoane/or conform art. 5.2.", cu precizarea că toate referirile la componenţa vagoanelor privind lemne, cauciuc, rugină, etc au fost luate în calculul care a stat la baza stabilirii prejudiciului.

În cazul celor 405 vagoane şarjate, din cadrul celor 511 vagoane prevăzute în contractul nr. E.2.5./306/31.03.2014. cantitatea totală de fier vechi rezultat şi facturat a fost de 5.705.470 kg,

Metodologia pentru calculul pierderilor şi uzurilor elaborate de CFR MARFĂ S. A. la care face referire recurenta este o procedură internă, neaprobată/neavizată de Autoritatea Feroviară Rămână/Ministerul Transporturilor sau altă autoritate de specialitate în domeniul feroviar.

Măsura dispusă la pct. II.24 din Decizia nr. 111/38/28.08.2015 emisă de către Departamentul III a stabilit în sarcina conducerii entităţii verificate, următoarea obligaţie:

"Extinderea verificărilor asupra cheltuielilor cu combustibilul efectuate de salariaţii entităţii în perioada 2013-2014, stabilirea întinderii prejudiciului determinat de utilizarea necorespunzătoare a autovehiculelor din parcul auto al entităţii şi fără documente justificative şi recuperarea acestuia, inclusiv a foloaselor nerealizate, în condiţiile legii. pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 17 din Decizie)."

Instanţa de fond a reţinut că abaterea din actul de control constă în utilizarea autoturismelor societăţii în interesul personal al angajaţilor fără a fi întocmite foi de parcurs şi fără temei legal, conform art. 7 din Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2012-2014.

Potrivit Dispoziţiei Directorului General nr. 6/01.02.2013, autovehiculele din dotarea CFR Marlă repartizate salariaţilor puteau fi utilizate numai în interesul serviciului, iar evidenţa deplasărilor în scopul justificării consumului de combustibil trebuia realizată pe baza formularelor tipizate tip "foaie de parcurs". În cazul în care autovehiculele repartizate erau folosite în interes personal, acest lucru trebuia consemnat în formularul tipizat tip "foaie de parcurs", sub semnătură.

Din verificările efectuate, auditorii publici externi au constatat nejustificarea consumului de combustibil alocat prin neconsemnarea în foile de parcurs întocmite de către salariaţii entităţii a scopului şi locului deplasărilor. Astfel. în foile de parcurs a fost trecut doar numărul aproximativ de kilometri efectuaţi în lună.

În lipsa completării foilor de parcurs cu toate datele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru acordarea deductibilităţii integrale a cheltuielilor aferente autovehiculelor la calculul profitului impozabil, serviciul contabilitate a considerat utilizarea autovehiculelor de către salariaţii entităţii atât în scopul activităţii economice, cât şi în interes personal, limitând la 50% dreptul de deducere a cheltuielilor cu combustibilul aferent vehiculelor repartizate conform Dispoziţiei Directorului General nr. 6/01.02.2013.

Serviciul financiar însă nu a limitat la 50% dreptul de deducere a cheltuielilor direct atribuibile autovehiculelor respectiv asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, asigurarea CASCO, inspecţiile tehnice periodice, rovinieta, considerând deductibile integral aceste cheltuieli.

Astfel, s-a constatat nejustificarea deducerii în procent de 50% a cheltuielilor cu combustibilul alocat autovehiculelor repartizate salariaţilor entităţii în sensul că, în lipsa întocmirii foilor de parcurs cu informaţiile minime prevăzute de lege, entitatea verificată trebuia să deţină alte documente pentru justificarea cheltuielilor deductibile înregistrate în evidenţele contabile, respectiv ordin de serviciu (ordin de deplasare sau delegaţie) sau fişa de activităţi zilnicepentru determinarea consumurilor de carburanţi.

Conform Dispoziţiei Directorului General nr. 24 din 05.07.2007 privind procedura de distribuire a bonurilor valorice pentru carburanţi auto către personalul ce gestionează mijloace de transport, pe perioada concediului de odihnă utilizatorii mijloacelor de transport nu aveau dreptul la bonuri valorice de combustibil.

Potrivit foilor colective de prezenţă şi a situaţiei repartizării lunare a bonurilor valorice de combustibil, echipa de control a constatat situaţii conform cărora, în perioada în care s-au aflat în concediu de odihna, salariaţii entităţii au figurat în foile de parcurs completate pentru autovehiculele aflate în folosinţă cu kilometri efectuaţi în trafic urban, aceştia utilizând integral bonurile valorice pentru carburant auto aferente cotei de combustibil alocată lunar.

Faţă de datele prezentate, auditorii publici externi au constatat nerespectarea destinaţiei pentru care bonurile valorice de combustibil auto au fost alocate, respectiv utilizarea autovehiculelor de către personalul societăţiii pentru alte scopuri decât desfăşurarea activităţii economice a societăţii, contrar reglementărilor interne.

Întrucât entitatea verificată nu a deţinut documente justificative din care să rezulte utilizarea autovehiculelor din dotarea CFR Marfă în scopul activităţii economice, auditorii publici externi au constatat utilizarea acestora de către salariaţii societăţii numai în interes personal. De asemenea, întrucât nici în Dispoziţia Directorului General nr. 6/01.02.2013 şi nici în Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2012-2014 nu a fost prevăzut dreptul salariaţilor de a utiliza autovehiculele din parcul auto al CFR Marfă în interes personal, echipa de control a constatat utilizarea acestora de către salariaţii entităţii fără temei legal, aspect corect reţinut de către instanţa de fond.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2375 din data de 6 iulie 2016, precum şi a încheierii din 8 iunie 2016 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2375 din data de 6 iulie 2016, precum şi a încheierii din 8 iunie 2016 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2020.