Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1576/2020 AI generated

2006 excise assessment revived by suspension of limitation period; 2007–2008 annulments upheld on remand

Case Number Decizia nr. 1576/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appeals by the tax authorities, partially quashed the lower court's judgment, and remanded the case for a fresh decision on the merits solely concerning the additional excise duties and related interest set for fiscal year 2006, while upholding the annulment of the assessment and appeal decisions regarding the years 2007 and 2008. The taxpayer had challenged a 2014 tax assessment imposing approximately 77.2 million RON in excise duties on diesel fuel and penalties, arguing that the tax authority's right to assess for 2006 was time-barred; the court of first instance had annulled the assessment noting the limitation period had expired by the time the third fiscal inspection began in February 2014. The Supreme Court reversed on the limitation issue, holding that, under Article 92(2)(b) of the Fiscal Procedure Code (O.G. no. 92/2003), the prescription period is suspended from the start of the fiscal inspection until the issuance of the assessment decision, and where an assessment is annulled administratively, the suspension continues until the issuance of the subsequent reassessment decision—here, from 13 February 2009 until 29 October 2014—so the right to assess for 2006 was not prescribed. The court declined to review the merits of the 2007–2008 assessments because the tax authorities failed to raise specific grounds of illegality as required by Article 488(1) of the Civil Procedure Code, merely restating their trial defenses, and it also refused to consider their procedural objections (lack of legal capacity and inadmissibility of raising prescription for the first time in court), since those issues had been resolved by interlocutory orders against which no appeal was filed.

Legislator headnote

AI generated

art. 58 din Legea nr. 85/2014, art. 57 alin. (2) din C. proc. civ, art. 183 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 571/2003, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 204 C. proc. civ, art. 223 din Legea nr. 71/2011; 2006 excise assessment revived by suspension of limitation period; 2007–2008 annulments upheld on remand: The taxpayer had challenged a 2014 tax assessment imposing approximately 77.2 million RON in excise duties on diesel fuel and penalties, arguing that the tax authority's right to assess for 2006 was time-barred; the court of first instance had annulled the assessment noting the limitation period had expired by the time the third fiscal inspection began in February 2014. The Supreme Court reversed on the limitation issue, holding that, under Article 92(2)(b) of the Fiscal Procedure Code (O.G. no. 92/2003), the prescription period is suspended from the start of the fiscal inspection until the issuance of the assessment decision, and where an assessment is annulled administratively, the suspension continues until the issuance of the subsequent reassessment decision—here, from 13 February 2009 until 29 October 2014—so the right to assess for 2006 was not prescribed. The court declined to review the merits of the 2007–2008 assessments because the tax authorities failed to raise specific grounds of illegality as required by Article 488(1) of the Civil Procedure Code, merely restating their trial defenses, and it also refused to consider their procedural objections (lack of legal capacity and inadmissibility of raising prescription for the first time in court), since those issues had been resolved by interlocutory orders against which no appeal was filed.

Keywords

AI generated
excise duties reassessment of tax limitation periods tax authority rights of the taxpayer civil annulment

Cited Legislation

AI generated
art. 58 din Legea nr. 85/2014
Prin hotărârea de deschidere a procedurii, judecătorul sindic constată îndeplinite condiţiile pentru începerea insolvenţei, admite cererea de insolvenţă şi numeşte administrator judiciar B., căruia îi stabileşte atribuţiile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 85/2014.
art. 57 alin. (2) din C. proc. civ
art. 57 alin. (2) din C. proc. civ.
art. 183 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 571/2003
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
art. 204 C. proc. civ
Cu privire la recursul formulat de ANAF a arătat că a depus o precizare a cererii de chemare în judecată la primul termen de judecată, respectiv 23.03.2016, în acord cu art. 204 C.
art. 223 din Legea nr. 71/2011
201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C.
art. 2513 din C. civ
2512 şi art. 2513 din C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la acea dată, rămân supuse disp.
art. 141 din Legea nr. 85/2014
art. 141 din Legea nr. 85/2014.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Temeiul legal pentru admiterea recursurilor.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 11 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 03.06.2016 şi ulterior precizată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: anularea Deciziei de impunere nr. x/29.10.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, în ceea ce priveşte stabilirea debitului în cuantum de 77.226.187 RON, din care accize motorină în sumă de 43.760.941 RON şi majorări în sumă de 33.991.336 RON; anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 301/25.08.2015; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3592/16 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea, au fost anulate Decizia de impunere nr. x/29.10.2014 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Decizia nr. 301/25.08.2015 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Au fost obligate pârâtele în solidar la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru.

3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3.1. În motivarea cererii de recurs, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a reiterat excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei, invocată în primă instanţă, asupra căreia aceasta nu s-a pronunţat.

A precizat că reclamanta se află, începând cu data de 27.09.2016, în procedură de reorganizare judiciară, reglementată de Legea nr. 85/2014, ce formează obiectul dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Tribunalului Arad, procedura fiind deschisă prin încheierea civilă nr. 286/03.09.2014.

Prin hotărârea de deschidere a procedurii, judecătorul sindic constată îndeplinite condiţiile pentru începerea insolvenţei, admite cererea de insolvenţă şi numeşte administrator judiciar B., căruia îi stabileşte atribuţiile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 85/2014. Ulterior, la adunarea creditorilor din 04.11.2014, a fost înlocuit administratorul judiciar numit de instanţă, fiind desemnat administrator judiciar C.. Totodată, prin hotărârea de deschidere a procedurii, judecătorul sindic nu ridică dreptul de administrare al administratorului societar, urmând a se aplica disp. art. 87 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea 85/2014.

Recurenta menţionează că în speţă nu există nicio autorizare sau măcar o însuşire a acţiunii de către administratorul judiciar, care să ateste faptul că acesta este de acord cu formularea prezentei acţiuni, adică faptul că îşi exercită activitatea de supraveghere. Mai mult, lipseşte un element principal pentru a putea formula prezenta cerere de chemare în judecată, o condiţie sine qua non pentru exercitarea ei, respectiv procesul-verbal al Adunării Comitetului Creditorilor debitoarei reclamante, prin care membrii comitetului creditorilor să îşi dea acordul expres cu privire la formularea prezentei acţiuni, acesta să fie formulată prin avocat şi să fie stabilite atât onorariul avocaţial, cât şi întinderea mandatului avocatului.

A invocat disp. art. 57 alin. (2) din C. proc. civ. considerând că atât timp cât reclamanta nu va face dovada îndeplinirii condiţiilor stabilite de art. 87 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) al aceluiaşi articol din Legea 85/2014, raportat la art. 57 alin. (2) din C. proc. civ., nu îndeplineşte condiţiile esenţiale ale exercitării unei acţiuni în justiţie, respectiv capacitatea de exerciţiu.

De asemenea, a susţinut că este vorba şi despre lipsa calităţii de reprezentant a avocatului din prezentul dosar, acesta neputând reprezenta reclamanta atât timp cât nu a fost legal angajat, în conformitate cu cele stabilite printr-un prezumtiv proces-verbal al Adunării Comitetului Creditorilor debitoarei, care să stabilească neechivoc acest fapt.

Cea de-a doua critică vizează prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale, reţinută de prima instanţă, recurenta precizând că în baza Deciziei nr. 488/16.12.2011 privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă, emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Direcţia Regională de Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara a emis Ordinul de serviciu nr. R-TM 2/09.01.2012, în baza Avizului de inspecţie fiscală nr. R-TM 2/09.01.2012, fiind numită o altă echipă de inspecţie decât cea care a efectuat verificarea, urmând să reanalizeze cauza, pentru aceeaşi perioadă şi pentru aceleaşi debite şi accesorii, şi să emită un nou act administrativ fiscal, în funcţie de cele reţinute în cuprinsul deciziei.

La data de 09.01.2012, data începerii inspecţiei fiscale, echipa de control a constatat că împotriva Deciziei nr. 488/16.12.2011 a fost formulată acţiune în contencios administrativ la Curtea de Apel Timişoara. În consecinţă, având în vedere art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a procedat la suspendarea inspecţiei fiscale începând cu data de 23.01.2012, în conformitate cu art. 2 lit. f) din O.P.A.N.A.F. nr. 14/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 397/21.06.2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, irevocabilă prin Decizia nr. 7168/07.11.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a respins această acţiune a reclamantei.

Analizând considerentele sentinţei recurate în prezenta cauză, se constată că nu a fost luat în considerare termenul cuprins între data iniţierii acţiunii în contencios administrativ la Curtea de Apel Timişoara şi data pronunţării de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamantă, conform art. 92 alin. (2) lit. b), coroborat cu art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Menţiunea din sentinţă conform căreia "a treia inspecţie fiscală a fost declanşată în data de 19.02.2014, după împlinirea termenului de prescripţie" este eronată, dat fiind faptul că inspecţia fiscală a fost iniţiată la data de 09.01.2012, aceasta nefiind finalizată, ci doar suspendată. Întrucât începând cu data de 01.08.2013 competenţele privind efectuarea inspecţiei fiscale pentru taxa accize au fost preluate de organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiilor Judeţene ale Finanţelor Publice, prin procesul-verbal de predare-primire nr. x/04.09.2013, dosarul a fost preluat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad. Concluzionează că inspecţia fiscală finalizată de organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Arad reprezintă continuarea acţiunii iniţiate de echipa de control din cadrul Direcţiei Regionale de Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara la data de 09.01.2012, astfel că termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale a fost suspendat.

Cu privire la soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurenta a prezentat pe larg situaţia de fapt, respectiv constatările organelor de inspecţie fiscală, motivele de drept care au stat la baza emiterii actelor administrative contestate de reclamantă, respectiv: nerespectarea cerinţei prevăzute la art. 183 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, care a condus la revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal, conform art. 185 alin. (2) lit. c) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. A concluzionat în sensul stabilirii corecte de către echipa de control a cuantumului accizei, în sumă de 43.760.941 RON, şi a cuantumului dobânzilor/majorărilor de întârziere aferente accizei, în sumă de 33.991.336 RON.

3.2. În motivarea cererii de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a arătat, cu privire la prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale suplimentare pentru anul 2006, că instanţa de fond şi-a argumentat hotărârea prin însuşirea în întregime a susţinerilor intimatei, fără a ţine cont de apărările formulate de pârâtă în acest sens şi fără a menţiona motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

A arătat instanţei de fond că intimata aduce critici noi referitoare la prescripţie, care nu au fost formulate prin contestaţia administrativă şi asupra cărora organul de soluţionare nu s-a pronunţat.

O.G. nr. 92/2003 reglementează în mod expres şi imperativ procedura contestării actelor administrative fiscale, această cale administrativă de atac fiind obligatorie, iar singurul act administrativ ce poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ este decizia de soluţionare a contestaţiei. Astfel, potrivit art. 205 din Codul de procedură fiscală, împotriva actelor administrative fiscale prin care sunt stabilite impozite, taxe sau contribuţii în sarcina contribuabililor pot fi formulate contestaţii pe cale administrativă. Conform art. 210 din O.G. nr. 92/2003, organul competent de soluţionare a contestaţiei se va pronunţa prin decizie sau dispoziţie, după caz, iar decizia sau dispoziţia este definitivă în sistemul căilor administrative de atac, în acelaşi sens fiind şi prevederile pct. 6.2 din O.P.A.N.A.F. nr. 2906/2014 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului IX din O.G. nr. 92/2003. De asemenea, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ competentă.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile legale invocate, actul administrativ ce poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ este decizia de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă.

Art. 206 alin. (1) lit. c) prevede în mod expres ce trebuie să cuprindă contestaţia - motivele de fapt şi de drept şi dovezile pe care se întemeiază. Coroborând aceste prevederi legale cu cele ale art. 207 alin. (1) din acelaşi act normativ, reiese fără dubiu că în cadrul aceluiaşi termen trebuie depuse şi motivele de fapt şi de drept în susţinere.

Totodată, potrivit art. 213 din acelaşi act normativ, în soluţionarea contestaţiei, organul competent va verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport cu susţinerile părţilor, cu dispoziţiile legale invocate de acestea şi cu documentele existente la dosarul cauzei, în limitele sesizării.

În consecinţă, reclamanta este decăzută din dreptul de a aduce motive şi argumente noi direct în faţa instanţei de judecată, întrucât aceste argumente nu au fost prezentate în termenul legal şi nu au fost avute în vedere şi analizate la emiterea deciziei de soluţionare atacate în cauză.

În subsidiar, recurenta face următoarele precizări: prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale presupune un caracter sancţionator determinat de culpa titularului unui drept care neglijează exerciţiul acestuia înăuntrul termenului legal. Prin urmare, în cazul în care survin anumite împrejurări care exclud pasivitatea celui îndreptăţit să exercite acţiunea, cum este cazul în speţă, este firesc ca termenul de prescripţie să nu-şi continue cursul.

În cauză, Decizia de impunere nr. x/25.02.2010 emisă de Direcţia Judeţeană de Accize şi Operaţiuni Vamale Arad a fost desfiinţată de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin Decizia nr. 53/28.02.2011, prin care s-a dispus o nouă verificare pentru aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect. Ca urmare a reverificării, Direcţia Judeţeană de Accize şi Operaţiuni Vamale Arad a emis Decizia de impunere nr. x/13.10.2011, contestată de societate şi soluţionată de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin Decizia nr. 488/16.12.2011, prin care s-a desfiinţat actul administrativ fiscal şi s-a dispus o nouă verificare în care să se reanalizeze cauza.

În urma acestei soluţii a fost efectuată o nouă inspecţie fiscală finalizată cu emiterea Deciziei de impunere nr. x/29.10.2014 împotriva căreia societatea a formulat contestaţie, respinsă prin Decizia nr. 301/25.08.2015.

Având în vedere aceste aspecte, reiese faptul că în cauză nu se pune problema pasivităţii titularului unui drept de a-l exercita în termenul legal, astfel încât este firesc ca termenul de prescripţie să nu-şi continue cursul pe perioada cuprinsă între data începerii primei inspecţii fiscale, respectiv 13.02.2009, şi până la data emiterii Deciziei de impunere nr. x, respectiv 29.10.2014. În acelaşi sens este şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3227/20.10.2015, pronunţată într-o speţă similară, în dosarul nr. x/2013.

Cu privire la fondul impunerii obligaţiilor fiscale, recurenta a prezentat situaţia de fapt, respectiv constatările organelor de inspecţie fiscală, motivele de drept care au stat la baza emiterii actelor administrative contestate de reclamantă şi a concluzionat că în mod legal organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina intimatei accize pentru motorină în sumă de 43.760.941 RON, produsul obţinut neputând fi încadrat la păcură. Totodată, intimata datorează şi majorări aferente accizelor pentru motorină, în sumă de 33.991.336 RON.

4. Apărările intimatei reclamante

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Cu privire la recursul formulat de ANAF a arătat că a depus o precizare a cererii de chemare în judecată la primul termen de judecată, respectiv 23.03.2016, în acord cu art. 204 C. proc. civ., prin care a susţinut că dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale suplimentare reprezentând accize motorină pentru producţia aferentă anilor 2006, 2007, 2008 este prescris în raport cu momentul începerii celui de-al treilea control (anul 2014), concretizat prin Decizia de impunere nr. x/29.10.2014, termenul de prescripţie nefiind întrerupt sau suspendat raportat la situaţia de fapt şi prevederile legale aplicabile în materie.

Prin întâmpinare, ANAF a susţinut că aceste critici sunt noi, nu au fost formulate prin contestaţia administrativă, motiv pentru care a solicitat respingerea cererii precizatoare ca inadmisibilă.

La termenul de judecată din 19.05.2016, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii invocării motivului de nulitate privind prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale, ca neîntemeiată, această soluţie putând fi atacată odată cu fondul. Or, această încheiere nu face obiectul recursului aflat în discuţie.

Intimata a reluat argumentele pentru care consideră că a intervenit prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale invocând atât prevederile legislaţiei fiscale - art. 93, art. 98 alin. (1), art. 7 alin. (3), art. 23 din O.G. nr. 92/2003, cât şi disp. art. 2512 şi 2513 din Noul C. civ., dar şi Decizia nr. 1 din 17.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că: "în interpretarea şi aplicarea art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512 şi art. 2513 din C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la acea dată, rămân supuse disp. art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, astfel încât atât instanţele din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

În consecinţă, soluţia instanţei de fond, de respingere a excepţiei inadmisibilităţii invocării motivului de nulitate privind prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale, este temeinică şi legală.

Referitor la susţinerile recurentei ANAF privind prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale pentru anul 2006 menţionează că, având în vedere suspendarea prescripţiei pentru controalele efectuate anterior, concretizate în decizii de impunere desfiinţate, prima inspecţie fiscală a fost efectuată în perioada 13.02.2009-22.07.2009, respectiv 12.02.2010-25.02.2010, Decizia de impunere nr. x fiind emisă la 25.02.2010. Cea de-a doua inspecţie fiscală a fost efectuată în perioada 18.04.2011-20.09.2011, Decizia de impunere nr. x fiind emisă la 13.10.2011. Pentru anul 2006, termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2007 şi s-ar fi împlinit la data de 01.01.2012, însă adăugând perioada în care a fost suspendat cursul prescripţiei, se poate observa că a treia inspecţie fiscală a fost declanşată în data de 19.02.2014, după împlinirea termenului de prescripţie.

În ceea ce priveşte recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, respectiv excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei motivat de faptul că se află în procedura de reorganizare judiciară, menţionează că nu s-a dispus dizolvarea societăţii şi ridicarea dreptului de administrare, respectiv dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea. Faptul că administrarea societăţii pe perioada insolvenţei este supravegheată de administratorul judiciar desemnat de judecătorul sindic nu echivalează cu imposibilitatea formulării unei acţiuni judiciare în legătură cu o creanţă care impactează asupra masei credale şi, implicit, asupra patrimoniului societăţii, în acest sens fiind şi disp. art. 141 din Legea nr. 85/2014.

Referitor la argumentele prezentate de cele două recurente cu privire la fondul impunerii, intimata a reluat motivele din cererea de chemare în judecată.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa atacată, în raport cu motivele de recurs formulate, apărările din întâmpinare şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În anul 2009, reclamanta a făcut obiectul unei inspecţii fiscale declanşate de către Direcţia Judeţeană de Accize şi Operaţiuni Vamale Arad, care s-a finalizat prin emiterea Deciziei de impunere nr. x/25.02.2010, prin care au fost stabilite în sarcina sa obligaţii fiscale suplimentare de plată.

Reclamanta a formulat contestaţie administrativă împotriva acestei decizii de impunere, soluţionată prin Decizia nr. 53/28.02.2011 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a dispus desfiinţarea deciziei de impunere şi o nouă verificare pentru aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect.

Urmare reverificării dispuse, Direcţia Judeţeană de Accize şi Operaţiuni Vamale Arad a emis Decizia de impunere nr. x/13.10.2011.

Împotriva acesteia reclamanta a formulat contestaţie, soluţionată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin emiterea Deciziei nr. 488/16.12.2011, prin care a fost desfiinţat actul administrativ fiscal şi s-a dispus o nouă reverificare în care să se reanalizeze cauza, fiind indicate aspectele de clarificat, respectiv: termenii de reziduuri şi deşeuri petroliere, materiile prime prezentate în rapoartele de producţie, prin raportare la specificaţia tehnică ST 1/2004 elaborată de societate, instalaţia de producţie şi etapele de fabricaţie, certificatul de analiză nr. x/2009 emis de Laboratorul vamal central, tratamentul fiscal al accizei în raport şi de destinaţia produsului finit.

Prin Decizia de impunere nr. x/29.10.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale de plată în cuantum de 77.226.187 RON, reprezentând accize motorină, în sumă de 43.760.941 RON şi majorări, în sumă de 33.991.336 RON.

În actul administrativ fiscal emis, organul de inspecţie fiscală îşi motivează măsura dispusă, după cum urmează:

- Antrepozitarul a adus modificări datelor iniţiale în baza cărora a fost autorizat operatorul economic, menţionând atât mărirea capacităţii de depozitare a materiei prime şi a produsului finit, cât şi mărirea capacităţii de producţie declarată iniţial de la 20 tone/zi la 80 tone/zi pe un flux tehnologic.

- Din efectuarea acestor modificări nu rezultă care au fost elementele ce au determinat mărirea capacităţii de producţie, în condiţiile în care numărul rezervoarelor şi, implicit, capacităţile în care are loc procesul tehnologic în vederea obţinerii de produs nu au fost suplimentate.

- Prin corespondenţa transmisă organului de inspecţie fiscală de Direcţia Reglementări Vamale rezultă că din cele două specificaţii tehnice rezultă o componentă a instalaţiei de producţie similară, fără a exista elemente care să determine mărirea capacităţii de producţie.

- Activitatea de producţie în antrepozit a început în luna aprilie 2006, au rezultat neconcordanţe în sensul că din rapoartele de producţie aferente perioadei 14.04.2006 - 24.08.2007, materiile prime care intră în procesul de producţie suferă un proces de încălzire, dar instalaţia de încălzire a materiilor prime aferentă instalaţiei de procesare este finalizată doar în 24.08.2007.

- Conform specificaţiei tehnice, reziduurile (deşeurile) reprezintă aproximativ 75%, restul fiind substanţe chimice auxiliare diluenţi şi soluţii de neutralizare. Nu au fost respectate cantităţile şi felul materiilor prime de bază stabilite prin specificaţia tehnică potrivit căreia 75% o reprezintă reziduurile petroliere şi 25% substanţe chimice auxiliare diluenţi şi soluţii de neutralizare. În susţinerea acestui argument sunt invocate precizările Direcţiei Reglementări Vamale din 15.10.2014 potrivit cărora din rapoartele de producţie analizate s-a constatat că în unele din acestea nu este înscris că s-au utilizat reziduuri petroliere în procesul tehnologic, iar în restul rapoartelor este înscris că s-au utilizat cantităţi mici de reziduuri petroliere/uleiuri uzate.

- Nu au fost respectate etapele fluxului tehnologic stabilite prin specificaţia tehnică STI/2004.

- Conform celor 695 rapoarte de producţie efectuate în cursul anilor 2006, 2007 şi 2008, toate au randamentul de 100%, contrar celor înscrise în specificaţia tehnică STI/2004 unde este prevăzut procesul de decantare ca etapă a fluxului tehnologic.

- Nu există documentele care să ateste punerea în funcţiune a instalaţiei de procesare la parametri declaraţi pentru a putea stabili capacitatea de producţie reală.

- Nu a fost respectată obligaţia privind verificarea calităţii produsului în sensul respectării caracteristicilor fizico-chimice potrivit celor cuprinse în Autorizaţia de mediu nr. x/2006 şi nr. y/2007, întrucât trebuiau executate verificări periodice ale căror date trebuiau consemnate într-un registru special şi raportate anual, după primirea lor de la laboratoarele atestate la Agenţia pentru Protecţia Mediului.

Prin aceeaşi decizie de impunere, organul de inspecţie fiscală, referindu-se la expertiza tehnică depusă de reclamantă şi la aspectele sesizate pe parcursul derulării inspecţiei fiscale, reţine următoarele:

- Referitor la rapoartele de încercări menţionate în raportul de expertiză tehnică organul de inspecţie fiscală a efectuat corespondenţa cu laboratorul de determinări fizico chimice D.. Din corespondenţa cu acesta, organul reţine că buletinele de analiză pentru terţi au numai caracter informativ şi nu pot însoţi produsul la o eventuală comercializare. Buletinele nu au număr de înregistrare şi nu au specificate lotul şi rezervorul, astfel încât concluzionează organul de inspecţie fiscală că rezultatele determinării se referă strict la cantitatea de probă analizată (de regulă, 2 litri). De asemenea, organul de control reţine că nu există între reclamantă şi D. contract de prestări servicii şi nici dovada plăţii acestor servicii.

- Organul de inspecţie reţine că în expertiza tehnică sunt prezentate date generale referitoare la modul în care a fost aplicată reţeta de producţie pe fluxul tehnologic conform rapoartelor de producţie referitor la materiile prime şi tehnologia utilizată.

- În raportul de expertiză nu se face referire la rapoartele de producţie unde au fost excluse unele etape din procesul de fabricare a produsului "combustibil tip SI".

- În ceea ce priveşte contestarea modului de prelevare a probelor şi faptul că nu a fost analizată decât o singură probă, aspecte sesizate de reclamantă, organul de control invocă prevederile art. 5 pct. 4 din Ordinul Vicepreşedintelui ANAF nr. 9250/2006 (procesul-verbal de prelevare este semnat şi ştampilat de către operatorul economic, fapt ce valorează asumarea din partea acestuia că probele au fost prelevate în conformitate cu prevederile legale).

- Referitor la probele efectuate se reţine că din corespondenţa Direcţiei Reglementări Vamale din data de 15.10.2014 rezultă că au fost efectuate două probe cu denumirea comercială "combustibil tip SI pentru focare industriale" pentru care a emis certificatele de analiză nr. x/17.09.2009 şi nr. 1027- 2/17.09.2009, încadrarea tarifară fiind deşeu de ulei.

- În legătură cu cele două rapoarte de analiză şi aspectele sesizate în ceea ce priveşte comunicarea rezultatelor către reclamantă, organul de inspecţie reţine, pe de o parte, că reclamanta nu a solicitat efectuarea analizei probei 2, iar în ceea ce priveşte comunicarea rezultatului analizelor, autoritatea vamală nu este ţinută de vreun termen în condiţiile în care Ordinul Vicepreşedintelui ANAF nr. 9250/2006 nu reglementează acest termen.

Organul de inspecţie fiscală concluzionează că, pe baza informaţiilor din certificatul de analiză, biroul vamal ia deciziile privind măsurile tarifare/netarifare şi/sau fiscale pentru partida de marfă pentru care s-au prelevat probele în conformitate cu prevederile art. 17 pct. 1 din Ordinul Vicepreşedintelui ANAF nr. 9250/2006.

Impunerea produsului obţinut în antrepozit în anul 2006 la plata accizei la nivel de motorină s-a făcut conform art. 175 alin. (3) din Legea 571/2003, coroborat cu pct. 5.(1) din Normele metodologice (6.425.382 kg livrate de reclamantă din antrepozit în anul 2006).

Impunerea produsului obţinut în antrepozit în anii 2007 şi 2008 la plata accizei la nivel de de motorină s-a făcut conform art. 175 alin. (4) din Legea 571/2003, coroborat cu pct. 5 alin. (1), (2) şi alin. (4) din Normele metodologice (11.696.004 kg livrate de reclamantă din antrepozit în anul 2007, iar în anul 2008 au fost livrate 23.709.900 kg).

Împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.10.2014 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, reclamanta a formulat contestaţie, în condiţiile art. 205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, contestaţie soluţionată prin emiterea Deciziei nr. 301/25.08.2015, în sensul respingerii ca neîntemeiate.

În susţinerea soluţiei, organul de soluţionare a contestaţiei invocă următoarele:

- reţine argumentele cuprinse în actul adminstrativ emis de organele de inspecţie fiscală;

- în urma analizei celor 695 rapoarte de producţie de către organele de inspecţie fiscală s-a constatat că nu a fost respectată specificaţia tehnică în sensul că pentru obţinerea produsului finit niciunul din rapoartele de producţie analizate nu prezintă utilizarea de reziduuri petroliere în procent de 75%;

- Laboratorul vamal central, în urma prelevării de probe, a emis certificatele de analiză nr. x/17.09.2009 şi nr. y/17.09.2009 din care rezultă că proba reprezintă deşeu de ulei;

- reclamanta avea obligaţia ca, înainte de producţia produsului, să adreseze o solicitare comisiei cu atribuţii în autorizarea antrepozitelor în vederea încadrării din punct de vedere al accizelor;

- adresa nr. x/21.11.2014 din care rezultă că organele de inspecţie fiscală au constatat din totalul celor 695 de rapoarte, că nu a fost folosit procentul de 75%;

- Laboratorul vamal central este autoritatea naţională înfiinţată în temeiul legislaţiei Uniunii Europene;

- art. 17 alin. (2) din Ordinul Vicepreşedintelui ANAF nr. 9250/2006 care dispune ca organele vamale să îşi întemeieze constatările luând în considerare concluziile Laboratorului vamal central;

- niciunul din certificatele de analiză nu au fost contestate de reclamantă.

Reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată prin care a susţinut că dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale suplimentare reprezentând accize motorină era prescris la momentul începerii celui de-al treilea control, respectiv anul 2014.

Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a depus întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepţie, lipsa capacităţii de exerciţiu a reclamantei, întrucât aceasta se află, începând cu data de 03.09.2014, în procedură de insolvenţă reglementată de dispoziţiile Legii nr. 85/2014.

Prin hotărârea de deschidere a procedurii, judecătorul sindic constată îndeplinite condiţiile pentru începerea insolvenţei, admite cererea de insolvenţă şi numeşte administrator judiciar B., căruia îi stabileşte atribuţiile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 85/2014. Ulterior, la adunarea creditorilor din 04.11.2014, a fost înlocuit administratorul judiciar numit de instanţă, fiind desemnat administrator judiciar C., cu sediul în Arad. Totodată, prin hotărârea de deschidere a procedurii, judecătorul sindic nu ridică dreptul de administrare al administratorului societar, urmând a se aplica disp. art. 87 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea 85/2014.

Pârâta a mai menţionat în întâmpinare că nu există nicio autorizare sau măcar o însuşire a acţiunii de către administratorul judiciar, care să ateste faptul că acesta este de acord cu formularea prezentei acţiuni, adică faptul că îşi exercită activitatea de supraveghere. Mai mult, lipseşte un element principal pentru a putea formula prezenta cerere de chemare în judecată, o condiţie sine qua non pentru exercitarea ei, respectiv procesul-verbal al Adunării Comitetului Creditorilor debitoarei reclamante, prin care membrii comitetului creditorilor să îşi dea acordul expres cu privire la formularea prezentei acţiuni, acesta să fie formulată prin avocat şi să fie stabilite atât onorariul avocaţial, cât şi întinderea mandatului avocatului.

A invocat disp. art. 57 alin. (2) din C. proc. civ. considerând că atât timp cât reclamanta nu va face dovada îndeplinirii condiţiilor stabilite de art. 87 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) al aceluiaşi articol din Legea 85/2014, raportat la art. 57 alin. (2) din C. proc. civ., nu îndeplineşte condiţiile esenţiale ale exercitării unei acţiuni în justiţie, respectiv capacitatea de exerciţiu.

De asemenea, a susţinut că este vorba şi despre lipsa calităţii de reprezentant a avocatului din prezentul dosar, acesta neputând reprezenta reclamanta atât timp cât nu a fost legal angajat, în conformitate cu cele stabilite printr-un prezumtiv proces-verbal al Adunării Comitetului Creditorilor debitoarei, care să stabilească neechivoc acest fapt.

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat inadmisibilitatea invocării prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale, întrucât intimata aduce critici noi referitoare la prescripţie, care nu au fost formulate prin contestaţia administrativă şi asupra cărora organul de soluţionare nu s-a pronunţat.

În raport cu disp. art. 205, art. 210, art. 206 alin. (1) lit. c), art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, reclamanta este decăzută din dreptul de a aduce motive şi argumente noi direct în faţa instanţei de judecată, întrucât aceste argumente nu au fost prezentate în termenul legal şi nu au fost avute în vedere şi analizate la emiterea deciziei de soluţionare atacate în cauză.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 11.05.2016, instanţa de fond a respins excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei, iar prin încheierea de şedinţă de la termenul din 19.05.2016, a respins excepţia inadmisibilităţii invocării motivului de nulitate privind prescripţia, pentru considerentele cuprinse în respectivele încheieri.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a reţinut, cu privire la prescripţia dreptului organului de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii fiscale, următoarele aspecte:

Potrivit art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, "Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel".

Perioada vizată de organele de inspecţie fiscală în vederea stabilirii obligaţiilor în ceea ce priveşte acciza datorată bugetului general consolidat este 01.01.2006 - 31.12.2008. Astfel, într-o curgere continuă a termenului de prescripţie a dreptului organului de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii fiscale, acesta s-ar fi împlinit după cum urmează:

- pentru anul 2006 termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2007 şi s-ar fi împlinit la data de 01.01.2012.

- pentru anul 2007 termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2008 şi s-ar fi împlinit la data de 01.01.2013.

- pentru anul 2008 termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2009 şi s-ar fi împlinit la data de 01.01.2014.

Potrivit art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, termenele de prescripţie prevăzute la art. 91 se suspendă pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale. După cum se observă, textul legal nu condiţionează suspendarea prescripţiei de rămânerea definitivă a deciziei de impunere.

Analogia propusă de reclamantă cu dispoziţiile dreptului comun referitoare la situaţia unei cereri de chemare în judecată care întrerupe termenul de prescripţie numai în situaţia în care ea este admisă, este nepotrivită, deoarece în această ultimă situaţie se are în vedere întreruperea termenului de prescripţie, pe când disp. art. 92 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală au în vedere suspendarea prescripţiei, fiind deci vorba de instituţii juridice diferite. Chiar şi faţă de aceste constatări se observă că, în ceea ce priveşte anul 2006, prescripţia s-a împlinit.

Astfel, o primă suspendare a prescripţiei a operat în perioada 13.02.2009 (data începerii primei inspecţii fiscale) - 25.02.2010 (data emiterii deciziei de impunere nr. x/25.02.2010), această suspendare având aproximativ 1 an de zile.

O a doua suspendare a avut loc în perioada 18.04.2011 (data începerii celei de-a doua inspecţii fiscale) - 13.10.2011 (data emiterii deciziei de impunere nr. x/13.10.2011), totalizând aproximativ 6 luni.

Ca atare, în privinţa anului 2006, a operat o suspendare totală a prescripţiei de aproximativ 1 ani şi 6 luni. În consecinţă, termenul limită de stabilire a obligaţiilor fiscale pentru anul 2006 s-a amânat de la 31.12.2011 până la aproximativ 01.07.2013. Or, a treia inspecţie fiscală a fost declanşată în data de 19.02.2014, după împlinirea termenului de prescripţie.

Ca atare, Decizia de impunere nr. x/29.10.2014 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad este nelegală, cel puţin din perspectiva obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite pentru anul 2006.

Prima instanţă a prezentat argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, de admitere a acţiunii şi de anulare a Deciziei de impunere nr. x/29.10.2014 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, precum şi a Deciziei nr. 301/25.08.2015 emise de ANAF - DGSC.

1.2. Cu privire la recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad se reţine că acesta vizează trei aspecte şi anume: reiterarea excepţiei lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei, recurenta susţinând că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acesteia; soluţia de constatare ca prescris a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale pentru anul 2006 şi soluţia pronunţată pe fondul cauzei.

În ceea ce priveşte primul aspect, aşa cum s-a arătat deja, prin încheierea de şedinţă de la termenul din 11.05.2016, instanţa de fond a respins excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei, excepţie în motivarea căreia au fost invocate susţinerile ce se regăsesc în cererea de recurs.

Nemulţumirea recurentei cu privire la respingerea acestei excepţii nu poate fi exprimată sub forma reiterării excepţiei prin recursul formulat împotriva sentinţei, având în vedere disp. art. 466 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.

De asemenea, conform art. 494 din acelaşi cod, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.

Din aceste prevederi rezultă că recurenta ar fi trebuit să exercite calea de atac a recursului şi împotriva încheierii premergătoare prin care instanţa de fond a respins excepţia, odată cu exercitarea căii de atac împotriva sentinţei.

În condiţiile în care pârâta nu a înţeles să formuleze recurs şi împotriva respectivei încheieri, Înalta Curte constată că nu poate proceda la analizarea criticii referitoare la greşita respingere a excepţiei în discuţie.

În privinţa celui de-al doilea aspect, instanţa de control judiciar reţine că recursul este fondat, dar pentru argumentele ce vor fi expuse cu ocazia analizării recursului pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Având în vedere considerentele pentru care este apreciat ca fiind fondat recursul declarat de această pârâtă, instanţa de control judiciar apreciază că nu se mai impune examinarea susţinerilor din cererea de recurs a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad privind suspendarea inspecţiei fiscale începute la data de 9.01.2012, respectiv faptul că nu a fost luat în calcul de către prima instanţă termenul cuprins între data iniţierii acţiunii în contencios administrativ la Curtea de Apel Timişoara, având ca obiect anularea Deciziei nr. 488/16.12.2011, şi data pronunţării de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei nr. 7168/2013, prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamantă, conform art. 92 alin. (2) lit. b), coroborat cu art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că în faţa primei instanţe, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad nu a invocat, cu privire la prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale pe anul 2006, susţinerile anterior amintite, pe care le menţionează în cererea de recurs.

Referitor la cel de-al treilea aspect, cel vizând soluţia de admitere pe fond a acţiunii pentru anii 2007 şi 2008, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici concrete cu privire la argumentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei a cărei legalitate este supusă controlului instanţei de recurs.

În acest sens are în vedere împrejurarea că susţinerile din cererea de recurs reprezintă o redare fidelă a apărărilor din întâmpinarea depusă în dosarul de fond, aflată în vol. III, respectiv a susţinerilor de la pag. 64-80.

Recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanţei de control judiciar, în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond sau de instanţa de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Această examinare presupune existenţa unor critici concrete cu privire la soluţia atacată, pentru a permite instanţei de recurs să stabilească dacă sentinţa este conformă cu normele legale incidente în speţă.

Faptul că recurenta îşi exprimă dezacordul cu privire la soluţia primei instanţe prin reluarea susţinerilor din întâmpinarea depusă în dosarul de fond nu înseamnă că prezintă în cuprinsul cererii de recurs motive de nelegalitate dintre cele prevăzute expres şi limitativ de disp. art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în soluţionarea căii de atac a recursului, instanţa nu poate proceda la o reanalizare a susţinerilor din întâmpinare, acestea fiind deja examinate de prima instanţă, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate care trebuie menţionate în cererea de recurs, în conformitate cu disp. art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care stabilesc că cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În condiţiile în care recurenta nu a formulat critici de nelegalitate la adresa sentinţei recurate, cu privire la soluţia dată pe fondul litigiului, Înalta Curte constată că această soluţie este legală.

1.3. În privinţa recursului declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se reţine că şi acesta vizează trei aspecte şi anume: inadmisibilitatea invocării direct în faţa instanţei de contencios administrativ a prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, prescripţie ce nu a fost invocată prin contestaţia administrativă; soluţia de constatare ca prescris a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale pentru anul 2006 şi soluţia pronunţată pe fondul cauzei.

Referitor la primul aspect, Înalta Curte constată, aşa cum s-a arătat anterior, că prin încheierea de şedinţă de la termenul din 19.05.2016, prima instanţă a respins excepţia invocată de ANAF, cea a inadmisibilităţii invocării motivului de nulitate privind prescripţia, apreciind că reclamanta poate invoca această prescripţie în faţa instanţei de contencios administrativ, chiar dacă nu a invocat-o prin contestaţia administrativă formulată împotriva actului administrativ fiscal.

Deşi recurenta consideră nelegală această soluţie, nu a declarat recurs împotriva încheierii din 19.05.2016, în conformitate cu disp. art. 466 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil şi în materia recursului prin prisma disp. art. 494 din acelaşi cod. În consecinţă, nu se poate proceda la analizarea criticii referitoare la greşita respingere a acestei excepţii.

Recursul este însă fondat sub cel de-al doilea aspect, al constatării prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale în sarcina reclamantei pentru anul 2006, faţă de următoarele argumente:

Potrivit art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, termenele de prescripţie prevăzute la art. 91 se suspendă pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale.

Organul fiscal a început prima inspecţie la data de 13.02.2009, care s-a finalizat cu emiterea deciziei de impunere nr. x la 25.02.2010. A doua inspecţie fiscală a început la data de 18.04.2011 finalizându-se cu emiterea deciziei de impunere nr. x/13.10.2011. Ca urmare a desfiinţării în calea administrativă de atac şi a acestei decizii de impunere a fost derulată cea de-a treia inspecţie fiscală în urma căreia a fost emisă decizia de impunere ce face obiectul prezentei cauze.

Instanţa de fond a apreciat că au operat două suspendări ale prescripţiei, respectiv în perioadele: 13.02.2009 - 25.02.2010 şi 18.04.2011 - 13.10.2011, în total, o suspendare de aproximativ un an şi 6 luni.

Înalta Curte constată că desfiinţarea unei decizii de impunere are drept consecinţă înlăturarea retroactivă a efectelor pe care legea i le recunoaşte, exclusiv pentru intervalul cuprins între momentul emiterii acesteia şi momentul desfiinţării ei efective. Unul dintre aceste efecte este acela de a marca momentul final al suspendării cursului prescripţiei, astfel că prin desfiinţarea deciziei de impunere acest efect este înlăturat, rezultând că perioada de suspendare se prelungeşte până la data emiterii următoarei decizii de impunere, ca urmare a reverificării.

În consecinţă, în cauză, termenul de prescripţie a fost suspendat pe perioada cuprinsă între data începerii primei inspecţii fiscale - 13.02.2009 şi data emiterii celei de-a treia decizii de impunere - 29.10.2014, astfel că nu este prescris dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale în sarcina reclamantei pentru anul 2006.

Având în vedere acest argument nu se mai impune a se analiza susţinerile celeilalte recurente privind data la care a început cea de-a treia inspecţie fiscală şi dacă aceasta a fost suspendată, în conformitate cu disp. art. 92 alin. (2) lit. b), coroborat cu art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada soluţionării litigiului ce a avut ca obiect anularea Deciziei nr. 488/16.12.2011 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Referitor la cel de-al treilea aspect, cel vizând soluţia de admitere pe fond a acţiunii pentru anii 2007 şi 2008, Înalta Curte constată că nici această recurentă nu a formulat critici concrete cu privire la argumentele avute în vedere de prima instanţă la pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii.

Astfel, în cererea de recurs sunt redate cu fidelitate susţinerile din întâmpinarea depusă în dosarul de fond, aflată în vol. I, respectiv susţinerile de la pag. 55-57, prima jumătate a pag. 58, precum şi cea de-a doua jumătate a pag. 59. Reluarea acestor apărări care au fost analizate de instanţa de fond nu echivalează cu indicarea unor motive de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac şi nu răspunde în niciun caz exigenţei instituite de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. Prin urmare, sunt valabile şi în cazul recursului ANAF considerentele expuse în privinţa recursului declarat de cealaltă pârâtă sub aspectul soluţiei date pe fondul cauzei care este, în aceste condiţii, legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea pe fond a acţiunii în privinţa obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina reclamantei pentru anul 2006, va menţine dispoziţiile sentinţei referitoare la obligaţiile fiscale suplimentare stabilite pentru anii 2007 şi 2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 3592 din 16 noiembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea pe fond a acţiunii în privinţa obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina reclamantei pentru anul 2006.

Menţine dispoziţiile sentinţei referitoare la obligaţiile fiscale suplimentare stabilite pentru anii 2007 şi 2008.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2020.