Penalty reduction under Art. 905 CPC after the underlying enforcement obligation ceases to exist

Şedinţa publică din data de 11 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 06 martie 2016, pe rolul Judecătoriei Bacău, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Bucureşti şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate, a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor penalităţi de 1000 RON, pentru fiecare zi de întârziere în punerea în executare a sentinţei civile nr. 194/10.10.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă prin decizia nr. 5068/19.04.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 2190 din 06 aprilie 2015, Judecătoria Bacău a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 aprilie 2015.

1.4. Prin sentinţa civilă nr. 87 din 27 mai 2015, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Bucureşti şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Bacău, ca nefondată.

1.5. Împotriva sentinţei civile nr. 87 din 6 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

1.6. Prin decizia nr. 127 din 27 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 87 din 6 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1.7. Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14 noiembrie 2016, sub nr. x/2015*.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 05 din 16 februarie 2017, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Bacău şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;

(ii) a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 8.060 RON, cu titlu de penalităţi calculate pentru perioada 05 august 2014 - 20 octombrie 2016, pentru neexecutarea sentinţei civile nr. 194 din 10.10.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, irevocabilă prin decizia nr. 5068 din 19.04.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

(iii) a luat act de precizarea reclamantului că nu solicită amendarea conducătorilor autorităţilor pârâte.

3. Calea de atac exercitată în cauză în al doilea ciclu procesual

Împotriva sentinţei civile nr. 05 din 16 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtele Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Bacău.

3.1. Prin recursurile declarate de pârâtele Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Bacău, circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursurilor, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, dintr-o dublă perspectivă.

Astfel, printr-un prim rând de critici, recurentul-reclamant a invocat nelegala reducere a cuantumului penalităţilor aplicate pentru nepunerea în executare a sentinţei nr. 194/10.10.2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (prin care s-a hotărât suspendarea executării deciziei administrative de întrerupere a tratamentului medical), reducere care încalcă dispoziţiile art. 905 C. proc. civ.. Instanţa de fond, ignorând caracterul obligatoriu al primei decizii de casare, a stabilit că penalităţile au caracterul unor daune cominatorii, neavând caracter reparatoriu şi a ignorat valorile sociale afectate prin nepunerea în executare a hotărârii, care nu sunt unele de ordin patrimonial, ci se referă la dreptul la viaţă şi sănătate. Cuantumul penalităţilor a fost redus substanţial, sub minimul prevăzut de lege de 100 RON/zi de întârziere, cu ignorarea probelor administrate, care demonstrau înrăutăţirea stării de sănătate a reclamantului, în urma deciziei de întrerupere a tratamentului medical, dar şi a pericolului social creat prin refuzul de punere în executare a hotărârii de suspendare a efectelor deciziei de întrerupere a tratamentului medical.

De asemenea, recurentul-reclamant a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 905 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., prin reducerea de către instanţa de fond a cuantumului penalităţilor din prima etapă a procedurii şi fără să ţină seama că pârâtele nu au pus în executare hotărârea de suspendare şi nici nu au solicitat reducerea cuantumului penalităţilor. Or, reducerea cuantumului penalităţilor este permisă în condiţiile în care debitorul pune în executare hotărârea judecătorească.

Argumentele expuse au fost subsumate de recurentul-reclamant şi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Prin al doilea rând de critici, raportate la aceleaşi motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., recurentul a invocat nelegalitatea stabilirii penalităţilor numai pentru perioada 05.08.2014- 20.10.2016, în loc de perioada 21.05.2013 - 19.10.2016, adică, prin neluarea în considerare a datei rămânerii definitive a sentinţei nr. 194/10.10.2012.

4. Soluţia pronunţată de instanţa de recurs în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 642 din 12 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursurile formulate de reclamantul A. şi de pârâtele Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Bacău, împotriva sentinţei nr. 05 din 16 februarie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

5. Contestaţia în anulare promovată în cauză

Împotriva deciziei nr. 642 din 12 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare reclamantul A., înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 22 aprilie 2019, sub nr. x/2019, solicitând anularea deciziei din recurs şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii principale şi obligării intimatelor la plata de penalităţi de 1.000 RON/zi de întârziere pentru perioada 05.08.2014 - 20.10.2016.

6. Soluţia pronunţată asupra contestaţiei în anulare

Prin decizia nr. 5177 din 30 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 642 din 12 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015;

(ii) a anulat în parte decizia contestată, respectiv, în privinţa soluţionării recursului declarat de reclamantul A.;

(iii) a dispus reluarea judecării recursului reclamantului în limitele motivului de casare invocat referitor la reducerea cuantumului penalităţilor.

(iv) a fixat termen pentru judecarea recursului, în limitele stabilite, la data de 11 martie 2020, cu citarea părţilor.

Motivând soluţia astfel dispusă, Înalta Curte a reţinut că, prin contestaţia în anulare, reclamantul a invocat omisiunea de cercetare de către instanţa de recurs a motivelor de casare referitoare la nelegala stabilire/reducere a cuantumului penalităţilor de întârziere de către instanţa de fond.

Înalta Curte a constatat a fi reale criticile contestatorului, reţinând că instanţa de recurs nu a analizat motivele de recurs formulate de reclamant, prin care s-a invocat: aplicarea greşită a prevederilor art. 905 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., evaluarea greşită a cuantumului penalităţilor, raportat la importanţa dreptului vătămat (dreptul la sănătate), ignorarea deciziei de casare, care a stabilit că penalitatea poate avea caracter reparatoriu, ignorarea probatoriului administrat cu privire la consecinţele privării de tratament medical a reclamantului în baza deciziei de întrerupere a acestuia şi chiar încălcarea principiului disponibilităţii, în considerarea împrejurării că, prin apărările lor, pârâtele nu au cerut o astfel de clemenţă, în sensul reducerii cuantumului penalităţilor.

S-a constatat existenţa unei omisiuni clare a instanţei de recurs de a cerceta motivele de casare invocate de recurentul-reclamant, sub motivarea sumară şi contrară conţinutului cererii de recurs, potrivit căreia, din recursul declarat nu se conturează critici reale la adresa hotărârii instanţei de fond, sub aspectul reducerii cuantumului penalităţilor de întârziere.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a anulat în parte decizia contestată, respectiv, în privinţa soluţionării recursului declarat de reclamantul A., dispunând reluarea judecăţii asupra acestui recurs, în limitele motivului de casare invocat referitor la reducerea cuantumului penalităţilor.

II. Soluţia Înaltei Curţi cu privire la recursul declarat de reclamantul A.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, în limitele stabilite prin decizia nr. 5177 din 30 octombrie 2019, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte apreciază că, faţă de criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

În consecinţă, Înalta Curte va examina recursul dedus judecăţii prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport de considerentele deciziei nr. 5177 din 30 octombrie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de control judiciar va analiza recursul declarat de reclamant în limitele motivului de casare referitor la reducerea cuantumului penalităţilor, în cuprinsul căruia criticile reclamantului pot fi sintetizate prin raportare la următoarele aspecte de nelegalitate:

- aplicarea greşită a prevederilor art. 905 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

- evaluarea greşită a cuantumului penalităţilor raportat la importanţa dreptului vătămat (dreptul la sănătate);

- ignorarea deciziei de casare, care a stabilit că penalitatea poate avea caracter reparatoriu;

- ignorarea probatoriului administrat cu privire la consecinţele privării de tratament medical a reclamantului în baza Deciziei de întrerupere a acestuia;

- încălcarea principiului disponibilităţii, în considerarea împrejurării că, prin apărările lor, pârâtele nu au solicitat reducerea cuantumului penalităţilor.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 905 (actual art. 906) alin. (4) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

Recurentul-reclamant a invocat, subsumat acestei critici, faptul că instanţa de fond a procedat la stabilirea sumei definitive datorate de pârâte pentru neexecutarea obligaţiei stabilite prin sentinţa civilă nr. 194 din 10.10.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în condiţiile art. 905 alin. (4) şi alin. (5) din C. proc. civ., deşi nu erau îndeplinite cerinţele acestor texte de lege, potrivit cărora:

"(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor. (5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării". A susţinut recurentul-reclamant că, în speţă, nu erau îndeplinite condiţiile referitoare la executarea obligaţiei de către debitor şi la formularea de către acesta a unei contestaţii la executare, în cadrul căreia să solicite reducerea cuantumului penalităţilor.

Instanţa de control judiciar reţine că mecanismul stabilit de art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi art. 905 C. proc. civ. civilă presupune, într-adevăr, stabilirea penalităţilor prin parcurgerea a două etape. Prima etapă vizează stabilirea unor penalităţi de la 100 la 1000 de RON pe fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei, în condiţiile art. 905 alin. (2) C. proc. civ., pe când cea de-a doua etapă vizează stabilirea cu titlu definitiv a penalităţilor cuvenite creditorului, în cazul în care debitorul nu execută obligaţia în termen de 3 luni de la data stabilirii penalităţilor, conform art. 905 alin. (4) C. proc. civ., iar în cazul în care debitorul a executat obligaţia, penalitatea va putea fi redusă ori chiar înlăturată, pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile art. 905 alin. (5) C. proc. civ.

În cauză, datorită specificului cauzei, instanţa de fond a trecut în mod corect la stabilirea cu titlu definitiv a penalităţii cuvenite reclamantului pentru neexecutarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, situaţie în care a apreciat şi asupra proporţionalităţii dintre pretenţiile reclamantului şi consecinţele neexecutării obligaţiei, reducând penalitatea stabilită pe fiecare zi de întârziere sub cuantumul minim prevăzut de art. 905 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, la data soluţionării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului litigiu (16 februarie 2017), nu mai subzistau efectele sentinţei civile nr. 194 din 10.10.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care, ca urmare a suspendării executării deciziei nr. 182/23.01.2012, emisă de Comisia de experţi de la nivelul CNAS, pârâtele erau obligate la reluarea tratamentului cu Ribavirinum şi Peg-Interferon acordat reclamantului, până la soluţionarea irevocabilă, pe fond, a cererii de anulare a acestui act administrativ (obiect al dosarului nr. x/2012).

Prin decizia nr. 2721 din 20.10.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012, s-a menţinut soluţia de respingere pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu privire la acţiunea vizând anularea deciziei nr. 182/23.01.2012, emisă de Comisia de experţi de la nivelul CNAS. În consecinţă, efectele sentinţei civile nr. 194 din 10.10.2012 (prin care s-a hotărât suspendarea executării deciziei administrative de întrerupere a tratamentului medical) s-au produs până la data de 20 octombrie 2016, ceea ce înseamnă că, tot până la acest moment temporal a subzistat şi caracterul executoriu al hotărârii judecătoreşti care reprezintă temeiul cererii reclamantului de stabilire a penalităţilor pentru nepunerea în executare a titlului. După data de 20 octombrie 2016, reclamantul nu mai avea posibilitatea obţinerii executării obligaţiei stabilite în sarcina pârâtelor, astfel încât nu mai erau îndeplinite cerinţele art. 905 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd stabilirea unei penalităţi pe zi de întârziere, calculată "până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu".

Înalta Curte constată că aplicarea, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 905 C. proc. civ., a ţinut cont de situaţia litigiilor derulate între părţi şi de împrejurarea că, la data soluţionării cererii reclamantului, stabilirea unei penalităţi calculată pe fiecare zi de întârziere reprezenta o măsură lipsită de finalitate. Măsura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 905 alin. (2) C. proc. civ., reprezintă o modalitate de constrângere a debitorului la executarea obligaţiei, însă, în condiţiile în care obligaţia nu mai există, măsurile de constrângere nu se justifică, scopul dispunerii lor neputând fi satisfăcut, iar termenul pentru care pot fi dispuse nefiind determinabil.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 905 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., respectiv a stabilit penalitatea zilnică cuvenită cu titlu definitiv creditorului, pentru perioada în care obligaţia pârâtelor a existat şi acestea au refuzat nejustificat executarea. Această soluţie concordă cu situaţia juridică stabilită în urma finalizării litigiilor purtate între părţi, dar este conformă şi cu interesul procesual subsidiar al reclamantului, de a obţine despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei, în condiţiile în care interesul principal al acestuia (reluarea tratamentului cu medicamentele indicate) nu mai era de actualitate.

În ceea ce priveşte critica reclamantului privind reducerea cuantumului penalităţilor, din perspectiva inexistenţei unei cereri a debitorului în acest sens, formulată în procedura de executare silită, Înalta Curte face trimitere la considerentele anterior expuse, cu privire la specificul speţei, care susţin şi concluzia de respingere, ca nefondată, a acestei critici.

Sintetizând argumentele înfăţişate, Înalta Curte reţine că, la data soluţionării pe fond a cererii reclamantului, măsura aplicării penalităţilor pe zi de întârziere în executarea obligaţiei nu avea o finalitate concretă, reclamantul fiind îndreptăţit doar la plata unor despăgubiri datorate pentru conduita nejustificată a pârâtelor. În acest context, instanţa de judecată putea aprecia asupra cuantumului final al penalităţilor, fără a fi ţinută de limitele stabilite de art. 905 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât apărările formulate de pârâte, prin care au solicitat respingerea cererii în totalitate, fără a solicita, subsidiar, reducerea penalităţilor, s-au întemeiat pe o situaţie litigioasă diferită la data depunerii întâmpinărilor faţă de cea existentă la data soluţionării cauzei, după casarea cu trimitere la rejudecare.

Inexistenţa unei cereri exprese a debitorului, de reducere a penalităţilor, formulată în cadrul unei contestaţii la executare, nu poate constitui un argument pe care recurentul-reclamant să-l opună cu succes, având în vedere că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar nu pe cele ale art. 905 C. proc. civ.. Este adevărat că art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 face trimitere la art. 905 C. proc. civ., dar numai în ceea ce priveşte penalităţile ce pot fi acordate creditorului, nu şi în privinţa necesităţii existenţei unei proceduri de executare silită, respectiv a formulării unei contestaţii la executare de către debitor. Diferenţa dintre textul Legii speciale nr. 554/2004 şi textul normei generale din C. proc. civ. este tocmai aceea că, în contenciosul administrativ, măsurile de constrângere a autorităţii debitoare la executarea obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească (respectiv, amendă aplicată conducătorului autorităţii şi penalităţi în favoarea creditorului) pot fi solicitate şi dispuse fără urmarea, în prealabil, a procedurilor de executare silită.

Aşadar, trimiterea la textul art. 905 C. proc. civ. va fi înţeleasă doar în referire la modalitatea de stabilire a penalităţilor şi a cuantumului acestora, fără includerea procedurilor reglementate de acest text de lege, specifice executării silite în materie civilă, procedură inaplicabilă în contenciosul administrativ.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond se putea pronunţa în sensul reducerii penalităţilor solicitate de reclamant, chiar şi în lipsa unei cereri exprese a debitorului, cuantumul despăgubirilor cuvenite prin acţiune putând fi cenzurat de instanţa de fond, ca parte a competenţei acesteia de apreciere asupra temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii.

Neîntemeiate sunt şi argumentele reclamantului referitoare la încălcarea deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual. S-a susţinut de către recurent că instanţa de rejudecare a schimbat natura juridică a despăgubirilor solicitate prin acţiune, astfel cum fusese stabilită de instanţa de recurs, reducând cuantumul penalităţilor, ceea ce le-a lipsit de caracterul reparator.

Înalta Curte reţine că reducerea cuantumului pretenţiilor solicitate de reclamant nu echivalează cu lipsirea acestora de caracterul reparator şi nu vine în contradicţie cu dezlegările instanţei de recurs. Dimpotrivă, astfel cum s-a arătat anterior, stabilirea penalităţilor de întârziere în condiţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 905 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a solicitat reclamantul, nu are un caracter reparator, ci reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului la executarea obligaţiei, iar instanţa de fond a constatat că această procedură nu mai era aplicabilă speţei. Ca atare, prima instanţă a trecut la stabilirea, cu caracter definitiv, a despăgubirilor cuvenite reclamantului, suma astfel stabilită, prin raportare la art. 905 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., fiind menită să acopere prejudiciile suferite de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitoare.

În concluzie, reducerea penalităţilor aplicate pe fiecare zi de întârziere sub limita stabilită de art. 905 alin. (2) C. proc. civ. nu reprezintă o suprimare a caracterului reparator al despăgubirilor, ci o apreciere a instanţei de judecată asupra cuantumului reparaţiei cuvenită reclamantului, în raport de consecinţele de ordin negativ suferite prin refuzul debitorului de executare a obligaţiei stabilite prin hotărârea jduecătorească.

Un ultim set de critici formulate de reclamant se circumscriu cuantumului penalităţilor stabilite de instanţa de fond, acesta susţinând că, prin scăderea penalităţilor sub limita prevăzută de art. 905 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de fond a ignorat probele administrate în cauză şi importanţa dreptului vătămat (dreptul la sănătate).

Anterior, Înalta Curte a reţinut că instanţa de fond, în stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantului, nu era ţinută de limitele impuse de art. 905 alin. (2) C. proc. civ., putând reduce sau înlătura în totalitate penalităţile stabilite pe zi de întârziere, conform art. 905 alin. (5) C. proc. civ.

Analizând indicatorii după care s-a ghidat instanţa de fond în stabilirea cuantumului despăgubirilor, Înalta Curte constată că au fost avute în vedere criterii precum conduita pârâtelor, perioada în care acestea au refuzat punerea în executare a obligaţiei, particularităţile cauzei (respectiv faptul că neexecutarea pretinsă de reclamant priveşte o hotărâre provizorie), dar şi împrejurarea că starea de sănătate a reclamantului este determinată de afecţiunea medicală însăşi.

Deşi recurentul susţine că, prin refuzul reluării tratamentului stopat prin decizia comisiei medicale, starea sa de sănătate a fost afectată, aspect pretins dovedit cu acte şi analize medicale, Înalta Curte reţine că nu se poate face abstracţie de considerentele deciziei nr. 2721 din 20.10.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012, prin care s-a stabilit, cu caracter definitiv, legalitatea Deciziei nr. 182/23.01.2012, emisă de Comisia de experţi de la nivelul CNAS şi, prin urmare, corectitudinea măsurii de încetare a tratamentului urmat de reclamant. S-a arătat în cuprinsul deciziei Înaltei Curţi că:

"Referitor la respectarea legislaţiei interne, respectiv a Ordinului nr. 461/477/2010, pentru luarea deciziei de întrerupere a tratamentului cu interferon şi ribavirină, se constată că au fost respectate dispoziţiile legale, în sensul că valoarea viremiei la 12 săptămâni de tratament nu a permis continuarea acestuia.

Indiferent dacă se confirmă greşelile la iniţierea tratamentului pe care recurentul nu le-a reclamat decât cu ocazia formulării acţiunii în justiţie, protocoalele şi ghidurile medicale unanim acceptate contraindică în mod categoric reluarea tratamentului cu interferon şi ribavirină.

Ceea ce interesează este faptul că întreruperea tratamentului s-a făcut ca urmare a lipsei de reacţie a organismului pacientului, ceea ce a demonstrat încadrarea în categoria non responder.

În prezent, nu mai are relevanţă că tratamentul a fost aprobat pentru 16 săptămâni şi nu 24 săptămâni, dacă în a 12-a săptămână la reevaluare, recurentul nu a răspuns la tratament.

Dozajul mai mic nu este demonstrat, iar aprobarea continuării tratamentului o realizează numai comisia de specialitate şi nu medicul curant.

Din actele dosarului rezultă că recurentul şi-a dat consimţământul pentru întreruperea tratamentului, decizia atacată poartă semnăturile tuturor membrilor comisiei, iar faptul că recurentul are şi diabet nu a reprezentat cauza principală a luării deciziei comisiei.

În concluzie, Înalta Curte va constata neîndeplinirea motivelor de recurs în ceea ce priveşte luarea deciziei de întrerupere a tratamentului dispus în baza Ordinului nr. 461/477/2010."

Aşadar, nu există o legătură de cauzalitate între oprirea tratamentului cu Ribavirinum şi Peg-Interferonum şi refuzul reluării acestuia, pe de-o parte şi afectarea stării de sănătate a reclamantului, pe de altă parte, atât timp cât, nici pe perioada acordării tratamentului, nu s-a remarcat o reacţie pozitivă a organismului, ceea ce a şi condus la luarea deciziei de întrerupere a tratamentului.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că suma stabilită de instanţa de fond cu titlu de despăgubiri are un cuantum rezonabil şi proporţional, raportat la consecinţele efectiv suportate de reclamant prin refuzul pârâtelor de a executa obligaţia de reluare a tratamentului cu Ribavirinum şi Peg-Interferon.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Dată

Tip

Sursă

21/02/2017

Cerere de chemare în judecată

UNITATEA ADM. TERITORIALA MUNICIPIUL ARAD

26/07/2017

Cerere de recurs

Reclamant - UNITATEA ADM. TERITORIALA MUNICIPIUL ARAD

27/07/2017

Cerere de recurs

Reclamant - UNITATEA ADM. TERITORIALA MUNICIPIUL ARAD

09/10/2017

Întâmpinare

Intimat - MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE

09/10/2017

Întâmpinare

Intimat - MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE

12/10/2017

Întâmpinare

Intimat - MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE

Dată

Tip

Sursă

06/10/2017

Întâmpinare

Intimat - S.C. B. SRL

27/10/2017

Întâmpinare

Recurent - AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 05 din 16 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2020.