Constitutional challenge to divergent panel composition and EU referral on judicial appointment rules denied for lack of nexus and pertinence

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din data de 1 iulie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, s-au respins excepţiile de nelegalitate vizând constituirea completului de divergenţă.

S-au respins cererile de sesizare a Curţii Uniunii Europene de Justiţie şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114, art. 115, art. 125 şi art. 129 C. proc. pen.

De asemenea, s-a respins cererea de readministrare a probatoriului ca urmare a constituirii completului de divergenţă.

Cu majoritate, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi art. 394 alin. (5) C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Constanţa a reţinut, referitor la cererea de constatare, în temeiul art. 52 C. proc. pen. cu trimitere la art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a nelegalităţii modalităţii de constituire a completului de judecată în complet de divergenţă prin desemnarea acestuia de către preşedintele de secţie penală din judecătorii desemnaţi pe lista de permanenţă, exclusiv din perspectiva legalităţii şi a actelor care au fost emise în aplicarea dispoziţiilor legale - decizia preşedintelui secţiei penale din data de 4 iunie 2020 de constituire a completului de divergenţă, respectiv a nelegalei compuneri a completului de judecată rezultat, apreciind că modalitatea aceasta de desemnare administrativă încalcă principiul legalităţii desfăşurării procesului penal, care are ca şi componentă modalitatea de desemnare aleatorie a membrilor completului de judecată că, prin art. 52 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul instituie o prorogare de competenţă în favoarea instanţei penale, care este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei; chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.

Verificarea legalităţii constituirii completului de divergenţă este o chestiune prealabilă asupra căreia completul trebuie să se pronunţe cu prioritate.

Astfel, examinând decizia administrativă din data de 4 iunie 2020 emisă de preşedintele secţiei penale şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a Curţii de Apel Constanţa raportat la dispoziţiile legale aplicabile, a rezultat că s-a procedat la alcătuirea completului de divergenţă cu deplina respectare a dispoziţiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen., art. 17 alin. (2) şi art. 52 din Legea nr. 304/2004, art. 19, art. 110 şi art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (aprobat prin HCSM nr. 1375/2015), prin includerea judecătorului din planificarea de permanenţă din ziua apariţiei incidentului procedural, respectiv 4 iunie 2020, planificare aprobată prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Constanţa nr. 3 din 16 martie 2020, aferentă perioadei 30 martie - 28 iunie 2020.

În concluzie, s-a respins excepţia de nelegalitate a compunerii completului de divergenţă, apreciindu-se că este neîntemeiată.

Referitor la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu 2 întrebări preliminare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene:

a) În situaţia în care la nivel naţional sunt stabilite reguli de desemnare a judecătorului care aplică dreptul european, norme care asigură printre altele şi independenţa acestuia, încălcarea acestor reguli cu ocazia desemnării sau întregirii completului de judecată afectează principiile instituite prin art. 2 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene a Curţii Europene de Justiţie - referitor la respectarea principiilor statului de drept şi la valorile dintr-o societate caracterizată prin justiţie - art. 19 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene a Curţii Europene de Justiţie - referitor la protecţia jurisdicţională efectivă a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - referitor la dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege?

b) Dacă utilizarea unor norme nepublice - precum actele administrative normative ale Colegiului de conducere al instanţei - cu ocazia constituirii sau întregirii completului de judecată, afectează principiile instituite prin art. 2 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene a Curţii Europene de Justiţie - referitor la respectarea principiilor statului de drept şi la valorile dintr-o societate caracterizată prin justiţie - art. 19 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene a Curţii Europene de Justiţie - referitor la protecţia jurisdicţională efectivă a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - referitor la dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege?

În susţinerea cererii, apărarea a invocat că are în vedere, în esenţă, asigurarea dreptului la un proces echitabil, a garanţiilor de imparţialitate şi de transparenţă în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil nu numai la desfăşurarea propriu-zisă a acestuia, ci şi inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de constituire, respectiv de întregire a completului de judecată şi că, până la soluţionarea acestor întrebări preliminare, se impune suspendarea judecăţii cauzei în conformitate cu dispoziţiile legale incidente.

Conform art. 267 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are competenţa să se pronunţe, cu caracter preliminar, asupra interpretării tratatelor, respectiv cu referire la validitatea şi interpretarea actelor normative emise de instituţiile, organele sau agenţiile Uniunii.

S-a arătat că, potrivit aceluiaşi articol, când o asemenea problemă este invocată într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale a cărei decizie nu este supusă vreunei căi de atac, aceasta este obligată să sesizeze Curtea.

În interpretarea prevederilor privind sesizarea pentru pronunţarea hotărârii preliminare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern, trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să-şi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie cu excepţia cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile - existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii" - Hotărârea Curţii din 6 octombrie 1992-cauza C-283/81 (CILFIT).

În consecinţă, s-a concluzionat că, în conformitate cu dispoziţiile legale, se desprind trei condiţii obligatorii pentru sesizarea instanţei europene şi anume: interogarea să vizeze interpretarea normelor europene din tratate, validitatea/interpretarea actelor normative emise de instituţiile, organele sau agenţiile Uniunii, dispoziţia în cauză să nu fi făcut obiectul unei interpretări din partea Curţii, iar solicitarea să se facă în faţa instanţei a cărei decizie este definitivă.

Referitor la solicitarea apelantului inculpat de sesizare a CJUE pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, s-a constatat îndeplinirea a două condiţii: cea referitoare la ridicarea problemei în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu este supusă niciunei căi de atac şi nepronunţarea anterioară a Curţii.

S-a apreciat însă că, obiectul chestiunilor invocate de către apelant nu îl constituie interpretarea vreunei norme europene din tratate sau documente ale instituţiilor/organelor Uniunii, apărarea solicitând să se pronunţe Curtea dacă normele naţionale vizând constituirea completului de divergenţă asigură dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale.

Pe de altă parte, conform art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte şi, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

În condiţiile în care, dreptul la apărare al oricărei părţi, componentă a dreptului la un proces echitabil, este consacrat în legislaţia naţională - art. 24 din legea fundamentală, art. 8 şi art. 10 C. proc. pen., aplicarea corectă a dreptului european se impune cu evidenţă, nelăsând loc niciunei îndoieli rezonabile.

Cum asigurarea respectării dreptului la apărare şi, în consecinţă, a dreptului la un proces echitabil revine exclusiv instanţei naţionale, neridicându-se problema interpretării dispoziţiilor europene, curtea a apreciat că solicitarea apelantului A. nu este admisibilă, fiindu-i respinsă.

În acelaşi sens, curtea a avut în vedere că verificarea respectării dreptului la un proces echitabil revine Curţii Europene a Drepturilor Omului, o interpelare legată de calitatea legii interne nu poate pune în discuţie aspecte ce ţin de conformitatea dreptului şi practicilor interne cu dreptul suspectului sau inculpatului la un proces echitabil, garantat de art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în prezent afirmat la art. 47 din Carta Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene subliniind în mod repetat că, în materia procesului echitabil, regulile pe care le susţine şi care sunt aplicabile tuturor statelor sunt cele decurgând din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care este lămuritoare în ceea ce priveşte procesul echitabil.

Curtea a apreciat că nici cererea de suspendare a judecăţii nu este admisibilă deoarece nu s-a dispus sesizarea CJUE.

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114, art. 115, art. 125 şi art. 129 C. proc. pen., pe care recurentul le-a apreciat că intră în coliziune cu dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) din Constituţie privind garantarea dreptului la apărare, art. 124 din Constituţie, privind înfăptuirea justiţiei, art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, norme prioritare în raport cu dreptul intern ca efect al art. 148 din Constituţie; şi astfel că, textele de lege indicate nu reglementează în mod concret atitudinea şi conduita procesuală pe care ar trebui să le aibă organul de urmărire penală, în mod concret, având posibilitatea ca o persoană să fie audiată în calitate de martor cu identitatea reală şi, în aceeaşi cauză, cu identitate protejată.

Curtea a apreciat că solicitarea apărării este nefondată, în condiţiile în care art. 114, art. 115, art. 125 şi art. 129 C. proc. pen. au fost invocate în mod formal, prin raportare la anumite articole din Constituţia României şi Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, după închiderea procedurii de cameră preliminară în care s-a examinat legalitatea administrării probelor, vizând de fapt analiza modalităţii în care organele de urmărire penală au procedat la administrarea probei testimoniale în procesul de aplicare a legii şi care decurge din posibilitatea ca aceeaşi persoană să fie audiată în calitate de martor cu identitate reală şi ca martor cu identitate protejată şi care, în acest moment, ţine de evaluarea şi aprecierea probelor în conformitate cu dispoziţiile art. 103 cu referire la art. 101 şi art. 102 C. proc. pen.

Referitor la cererea de readministrare a probatoriului ca urmare a constituirii completului de divergenţă, având în vedere dispoziţiile art. 394 alin. (5) C. proc. pen., precum şi efectuarea probatoriilor în mod nemijlocit de majoritatea completului, curtea nu a constatat neregularităţi pe parcursul cercetării judecătoreşti, astfel că a apreciat că nu se impune refacerea probelor, dând posibilitatea inculpatului, în măsura în care apreciază, să formuleze declaraţii în faţa noului complet astfel întregit. De asemenea, s-a constatat că nici cererea de administrare a probei cu expertiză contabilă nu este utilă, astfel că a fost respinsă.

În legătură cu cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi art. 394 alin. (5) C. proc. pen., curtea a precizat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

S-a arătat că aceste dispoziţii legale preiau, în esenţă, dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţie, care statuează că excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial cu privire la legile şi ordonanţele în vigoare sau cu privire la anumite dispoziţii ale acestora, în cadrul procedurii reglementate prin lege fiind instituite o serie de condiţii de admisibilitate referitoare la caracterul concret al controlului, cum ar fi irelevanţa sau la subiectele şi obiectul controlului, sub aspect formal.

Din punct de vedere procedural, exercitarea oricărei excepţii se subsumează condiţiilor generale prealabile, specifice oricărei cereri sau acţiuni, una dintre acestea fiind interesul, care poate fi definit ca folosul practic sau beneficiul legitim pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare sau prin activarea oricărui mecanism procedural în cadrul unei proceduri deja declanşate.

Condiţia interesului se exprimă, în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, inclusiv sub aspectul relevanţei excepţiei, deoarece irelevanţa face ca excepţia de neconstituţionalitate să nu fie pertinentă pentru rezolvarea cauzei în care a fost ridicată, adică să nu aibă legătură cu cauza.

S-a apreciat, în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, privită sub forma unui incident ivit în cursul procesului, asemănător chestiunilor prejudiciale, că trebuie îndeplinită şi condiţia pertinenţei funcţionale a excepţiei, exprimată sub forma legăturii obiective dintre aceasta şi litigiul dedus judecăţii.

Deopotrivă, s-a considerat că această condiţie se exprimă sub forma legăturii indisolubile dintre norma juridică ce constituie obiect al excepţiei şi problema de fapt sau de drept căreia această normă juridică îi este asociată, astfel că sesizarea Curţii Constituţionale nu poate avea loc în scop formal, în vederea soluţionării unor probleme cu caracter de principiu sau fără legătură reală cu cauza.

S-a apreciat astfel că această condiţie intrinsecă este o consecinţă a caracterului concret al controlului pe cale de excepţie şi derivă din caracterul incident al excepţiei de neconstituţionalitate faţă de litigiul concret principal.

Curtea a conchis că aceste două condiţii exprimă, de fapt, condiţia legăturii cu cauza a normei ce constituie obiect al excepţiei, numai astfel fiind îndeplinită şi condiţia subînţelească privind exercitarea drepturilor civile cu bună-credinţă, potrivit cu scopul pentru care ele au fost recunoscute prin lege, prevăzută de art. 57 din Constituţie.

Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea, în opinia majoritară, a constatat că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv aceea ca norma juridică ce se constituie în obiect al excepţiei să aibă legătură cu cauza, ţinând seama de problema juridică invocată şi de legătura acestei probleme de drept cu excepţia de nelegalitate a actului administrativ reprezentat de Decizia din data de 4 iunie 2020 a Preşedintelui secţiei penale din cadrul Curţii de Apel Constanţa şi excepţia nelegalei compuneri a completului.

O primă observaţie a curţii de apel a reprezentat-o aceea că autorul excepţiei de neconstituţionalitate îşi justifică interesul legitim şi actual de a solicita sesizarea Curţii Constituţionale întrucât legala compunere a completului de judecată ar putea fi pusă în discuţie în raport de necesitatea conformităţii cu Constituţia a normelor ce reglementează acest aspect în orice stadiu al pricinii, aşa încât compunerea completului reprezintă un aspect de legalitate, iar încălcarea dispoziţiilor aplicabile putând afecta validitatea soluţiei.

De asemenea, curtea a precizat că autorul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, nu motivează însă de ce norma juridică invocată, cu implicaţii asupra alcătuirii iniţiale a completului de judecată, ar influenţa, în concret, soluţionarea cauzei şi de ce o altă modalitate de alcătuire a completului de judecată, pe baza unor dispoziţii legale superioare calitativ celor în vigoare ar aduce o doză mai mare de previzibilitate şi accesibilitate a legii sau o mai mare doză de încredere în standardele de independenţă şi imparţialitate ale instanţei, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, în opinia curţii, autorul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu aduce în discuţie niciun aspect care s-ar răsfrânge în mod negativ asupra alcătuirii completului de judecată şi de care să depindă cu necesitate soluţionarea cauzei, decurgând din modul de reglementare actual oferit de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, pentru a da posibilitatea instanţei de judecată învestite cu soluţionarea apelului să aprecieze, în concret, asupra condiţiei interesului (utilităţii) şi pertinenţei (relevanţei) procesuale a excepţiei de neconstiţionalitate.

Prin urmare, în condiţiile în care autorul cererii nu a dovedit aspecte negative, pe care actualele dispoziţii ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 să le ridice - cu privire la modalitatea efectivă de constituire şi de funcţionare a completelor de judecată sau cu privire la o posibilă interferenţă negativă a colegiilor asupra modalităţii concrete de alcătuire a acestor complete - din punctul de vedere al pertinenţei sale funcţionale, curtea a apreciat că excepţia invocată este susţinută în mod formal, prin simpla identificare a unei norme de organizare judiciară şi altor norme din Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului aflate numai în aparenţă într-o legătură cu cauza, ceea ce face ca cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional să nu se circumscrie condiţiilor de admisibilitate menţionate la art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea a observat şi faptul că actualele dispoziţii ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, nu reglementează problema juridică, referitoare la alcătuirea completului de divergenţă, ci se referă la stabilirea de către colegiile de conducere ale instanţelor a compunerii completelor de judecată la începutul anului, urmărindu-se asigurarea continuităţii acestor complete.

Mai mult, curtea a considerat că, în cuprinsul aceluiaşi text de lege, care conţine o normă de generală aplicare, se reglementează şi o situaţie ce nu este incidentă în speţa dedusă judecăţii şi care se referă la posibilitatea schimbării membrilor completelor în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.

Aşadar, instanţa a constatat că dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară nu au legătură cu problema particulară a completului de divergenţă şi nici cu vreo situaţie referitoare la modalitatea de stabilire a compunerii completului iniţial sau de schimbare a vreunui membru al acestuia.

De altfel, modalitatea de stabilire iniţială a compunerii completului de judecată învestit cu judecarea cauzei în apel nu a fost adusă în discuţie, din perspectiva dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, ceea ce face ca cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată să intre chiar în disonanţă cu prevederile art. 57 din Constituţia României, care prevăd că cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă.

Din perspectiva condiţiei pertinenţei (utilităţii) procesuale, curtea a apreciat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu este admisibilă nici în raport de legătura dintre această cerere şi excepţia de nelegalitate a actului administrativ invocat, fapt ce reclamă necesitatea analizării în comun a celor două cereri, din perspectiva condiţiilor de admisibilitate pe care fiecare din normele de procedură aplicabile le instituie.

De altfel, curtea a considerat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, ar fi avut legătură cu cauza numai în măsura în care şi excepţia de nelegalitate a actului administrativ invocat ar fi avut ca obiect o chestiune prealabilă care să aibă legătură cu fondul cauzei, ambele cereri justificând o analiză comună a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, care, alături de alte dispoziţii legale, întregesc cadrul normativ invocat în susţinerea excepţiei de nelegalitate.

În cazul de faţă, s-a apreciat că excepţia de nelegalitate nu întruneşte condiţiile de la art. 52 din C. proc. pen., deoarece obiectul acesteia nu îl reprezintă o chestiune de drept material de care să depindă soluţionarea fondului cauzei, decizia administrativă a cărei nelegalitate se invocă neputând avea o înrâurire directă asupra modului de rezolvare a acţiunii penale şi nici asupra obiectului judecăţii, din perspectiva dispoziţiilor art. 14 şi art. 371 C. proc. pen.

Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art. 52 C. proc. pen., chestiunile prealabile sunt chestiuni de natură extrapenală a căror soluţionare cade, de regulă, în competenţa instanţei penale, având în vedere că, de modul în care ele sunt dezlegate depinde rezolvarea fondului unei cauze penale.

În cazul de faţă, curtea a considerat că această chestiune prealabilă invocată ar aparţine materiei dreptului administrativ, astfel încât legătura acesteia cu fondul cauzei penale este cu atât mai mult subliniată de normele art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată, cu modificările şi completările ulterioare potrivit căreia instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză.

Aşadar, curtea a precizat că este de natura evidenţei că decizia administrativă a cărei nelegalitate se invocă pe cale de excepţie nu reprezintă un act administrativ individual de care depinde soluţionarea pe fond a litigiului penal aflat pe rol, întrucât de legalitatea acestui act juridic nu depinde nici existenţa faptelor şi nici caracterul penal al acestora ori eventuala vinovăţie a inculpatului.

Dimpotrivă, curtea a considerat că decizia administrativă din data de 4 iunie 2020 emisă de Preşedintele secţiei penale şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a procedat la alcătuirea completului de divergenţă în cauza pendinte, priveşte un aspect de natură administrativă, cu implicaţii asupra alcătuirii completului şi care nu influenţează fondul cauzei, astfel încât nici cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, pe care această decizie se întemeiază, nu are legătură cu cauza.

Curtea a concluzionat că analiza actului administrativ a cărei nelegalitate se invocă, nu poate fi realizată de către instanţa penală învestită cu rechizitoriul, care urmează a se realiza în faţa instanţelor de drept comun, astfel încât şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 urmează a fi analizată de aceleaşi instanţe, faţă de împrejurarea că motivele de nelegalitate a actului administrativ se circumscriu dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară şi art. 19, art. 110 şi art. 111 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin HCSM nr. 1375 din 2015, dar şi normelor cuprinse în art. 52 din Legea nr. 304/2004, potrivit celor arătate în mod expres în cadrul secţiunii II din cererea adresată instanţei.

Deşi în cuprinsul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale autorul excepţiei face trimitere la competenţa colegiului de conducere a instanţei de a stabili compunerea completelor de judecată la începutul anului, competenţă stabilită prin art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, simpla invocare a unei norme de organizare judiciară care prevede modalitatea de organizare şi funcţionare a instanţelor prin regulamente de ordine interioară şi hotărâri ale colegiilor de conducere, ca acte inferioare legii, nu este şi suficientă pentru a face ca cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional să devină admisibilă, în absenţa unei probleme reale ridicate de aplicarea la speţă a dispoziţiilor legale criticate.

Curtea a apreciat că nici în ceea ce priveşte cererea inculpatului de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen., nu are legătură cu cauza, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a problemei de drept invocate, referitoare la obligaţia de administrare a probelor în faţa noului judecător inclus în completul de divergenţă.

De altfel, aceeaşi instanţă a constatat că dispoziţiile art. 394 alin. (5) C. proc. pen. nu reglementează aspecte specifice problemei juridice invocate, ci de referă la modalitatea de luare a hotărârii, în ipoteza în care în cadrul completului de judecată iniţial nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, situaţie în care judecata se reia în complet de divergenţă.

Prin urmare, instanţa a reţinut că aceste dispoziţii de procedură nu instituie în sarcina noului complet o anumită conduită procesuală şi nici nu îngrădesc inculpatului dreptul la apărare, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, întrucât ele nu limitează posibilităţile de readministrare a probatoriului în faţa completului de divergenţă, acesta fiind în continuare suveran cu privire la mijloacele de probă care se pot administra în faza apelului, iar dispoziţiile art. 420 alin. (4), (5) şi (8), respectiv art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. fiind, deopotrivă, aplicabile.

Deopotrivă, curtea a observat că art. 394 alin. (5) C. proc. pen. nu reglementează modalitatea de administrare a probelor în faţa completului de divergenţă, pentru ca de conţinutul textului de lege să depindă problema de drept în discuţie, cu incidenţa directă asupra dreptului suspectului şi acuzatului la un proces echitabil, dispoziţiile legale criticate reglementând o cu totul altă problemă şi anume cea referitoare la luarea hotărârii, aşa cum o arată chiar denumirea marginală a textului de lege.

Sub forma unor argumente concurente la cele avute în vedere în unanimitate la soluţionarea excepţiei de nelegalitate vizând constituirea completului de judecată şi a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114, art. 115, art. 125 şi art. 129 C. proc. pen., Curtea, cu opinie majoritară, a avut în vedere şi următoarele aspecte:

Cu privire la cererea formulată în temeiul art. 52 C. proc. pen., cu trimitere la art. 4 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, prin care se solicită instanţei de apel a se pronunţa cu privire la excepţia de nelegalitate a Deciziei din data de 4 iunie 2020 a Preşedintelui secţiei penale din cadrul Curţii de Apel Constanţa şi nelegalei compuneri a completului de judecată rezultat în urma actului administrativ menţionat, s-a reţinut că, prin art. 52 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul român instituie o prorogare de competenţă în favoarea instanţei penale, care este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, deşi prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.

Astfel, s-a reţinut că respectiva chestiune prealabilă se judecă de către instanţa penală potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.

În cazul de faţă, curtea a apreciat că excepţia de nelegalitate invocată nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 52 din C. proc. pen., deoarece obiectul acesteia nu îl reprezintă o chestiune de drept material de care să depindă soluţionarea fondului cauzei, decizia administrativă a cărei nelegalitate se invocă neputând avea o înrâurire asupra modului de rezolvare a acţiunii penale şi obiectului judecăţii, potrivit art. 14 şi art. 371 C. proc. pen.

Astfel, s-a precizat că, din perspectiva dispoziţiilor art. 52 C. proc. pen., chestiunile prealabile sunt chestiuni de natură extrapenală a căror soluţionare cade, de regulă, în competenţa instanţei penale, având în vedere că, de modul în care ele sunt dezlegate, depinde rezolvarea fondului unei cauze penale.

Sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internaţional public, de drept constituţional, de drept civil, de drept administrativ sau de drept comercial, putând aparţine, aşadar, unor domenii variate ale dreptului.

Astfel, s-a subliniat diferenţa dintre chestiunile prealabile şi chestiunile preliminare, care deşi sunt tot de natură procesual penală şi cad în competenţa instanţei penale, dar de a căror rezolvare nu depinde soluţia pronunţată în cauză (de exemplu, soluţionarea unei cereri de recuzare sau de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, formularea unei excepţii de necompetenţă etc.).

Prin urmare, chestiunile prealabile pot exista, cu titlu de exemplu, în legătură cu situaţia premisă a infracţiunii, cu o cerinţă esenţială a acesteia, cu legalitatea unui act de care depinde punerea în libertate a unei persoane, astfel că în urma prorogării de competenţă instanţa penală dobândeşte competenţa de a judeca o astfel de chestiune prealabilă soluţionării cauzei, deşi, prin natura sa, acea chestiune era de competenţa altei instanţe, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă care îi sunt specifice materiei de care aparţine acea chestiune.

În cazul de faţă, s-a reţinut că această chestiune prealabilă aparţine materiei dreptului administrativ, astfel încât legătura acesteia cu fondul cauzei penale este cu atât mai mult subliniată prin dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză.

În cuprinsul art. 14 alin. (1) C. proc. pen., consacrat obiectului şi exercitării acţiunii penale, legiuitorul a prevăzut că acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

Totodată, în cuprinsul art. 371 C. proc. pen., consacrat obiectului acţiunii penale, legiuitorul a prevăzut că judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.

În cauza de faţă, curtea a evidenţiat că decizia administrativă, a cărei nelegalitate se invocă pe cale de excepţie, nu reprezintă un act administrativ individual de care depinde soluţionarea pe fond a litigiului penal aflat pe rol, deoarece de legalitatea acestui act juridic nu depinde existenţa faptelor, caracterul penal al acestora şi eventuala vinovăţie a inculpatului.

Dimpotrivă, curtea a concluzionat că decizia administrativă din data de 4 iunie 2020 emisă de Preşedintele secţiei penale şi pentru care cauze penale cu minori şi de familie a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a procedat la alcătuirea completului de divergenţă în cauza pendinte, priveşte un aspect de natură administrativă, cu implicaţii asupra alcătuirii completului şi care nu influenţează soluţionarea fondului cauzei, astfel încât, nici cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, pe care această decizie se întemeiază, nu are legătură cu cauza.

În lumina aceloraşi considerente, Curtea a constatat că excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată nu este întemeiată, completul de divergenţă constituindu-se cu deplina respectare a dispoziţiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen., art. 17 alin. (2) şi art. 52 din Legea nr. 304/2004, art. 19, art. 110 şi art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin includerea judecătorului din planificarea de permanenţă din ziua apariţiei incidentului procedural, respectiv 4 iunie 2020, planificare aprobată prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Constanţa nr. 3 din 16 martie 2020, aferentă perioadei 30 martie - 28 iunie 2020.

Curtea a apreciat că nici cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (1), art. 115 alin. (1), art. 125 şi art. 129 din C. proc. pen. nu este admisibilă, în condiţiile în care aceste dispoziţii legale au fost invocate în mod formal, prin raportare la anumite articole din Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar autorul excepţiei nu a urmărit decât să ofere spre analiză instanţei constituţionale o problemă de fapt ivită în procesul de aplicare a legii de către organele de urmărire penală şi care decurge din posibilitatea ca aceeaşi persoană să fie audiată în calitate de martor cu identitate reală şi ca martor cu identitate protejată.

S-a considerat că această problemă urmează a-şi găsi rezolvarea pe fondul cauzei, constituind apanajul exclusiv al organelor judiciare, singurele în măsură să decidă asupra admisibilităţii şi legalităţii mijlocului de probă, în conformitate cu dispoziţiile art. 101 şi art. 102 C. proc. pen., dar şi asupra relevanţei probatorii a declaraţiilor martorului audiat sub o dublă identitate, potrivit art. 103 C. proc. pen., cu observarea exigenţelor art. 280 - 282 C. proc. pen. şi a celor consacrate pe cale jurisprudenţială de către Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Deciziile nr. 63/2019, nr. 61/2007, nr. 248/2019, respectiv Hotărârea pronunţată în cauza Krasniki contra Republicii Cehe (26 februarie 2006), invocate chiar de autorul sesizării, în cuprinsul cererii ataşate la dosar.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi împotriva dispoziţiei de respingere a sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cuprinse în încheierea din data de 1 iulie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, recurentul A. a declarat recurs.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul A. a precizat că, în temeiul dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu următoarele excepţii:

- excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen., potrivit cărora:

"în situaţia în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă", contravine, dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României:

"Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil". În raport de modul în care este reglementată reluarea cauzei în complet de divergenţă după repunerea cauzei pe rol dispoziţiile art. 394 alin. (5) C. proc. pen. apar ca neconstituţionale, întrucât nu prevăd, în mod explicit, readministrarea probatoriilor în faţa completului nou constituit, iar formularea "judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă" fiind lacunară din perspectiva analizată. Prin neprevederea expresă în textul criticat a obligaţiei de administrare a probatoriilor se încalcă principiul nemijlocirii faţă de judecătorul inclus în completul de divergenţă care nu are posibilitatea să îşi exercite funcţia de judecată în plenitudinea sa, în sensul că nu se poate pronunţa asupra legalităţii, utilităţii şi necesităţii administrării probatoriilor, după cum nu are posibilitatea să se pronunţe asupra unor incidente ori a altor cereri formulate în cauză.

- excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114, art. 115, art. 125 şi art. 129 C. proc. pen., care contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21, art. 24 alin. (1) şi art. 124 din Constituţie, precum şi art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norme prioritare în dreptul intern ca efect al art. 148 din Constituţie. Modul în care au fost redactate textele procedurale menţionate permit audierea aceluiaşi martor în multiple ipostaze şi nu limitează folosirea declaraţiilor astfel obţinute decât în situaţia în care acestea ar avea un rol determinant în pronunţarea soluţiei, apreciindu-se că se încalcă astfel dreptul la un proces echitabil. În plus, redactarea acestor texte este lipsită de predictibilitate în sensul definit prin Decizia CCR nr. 61/2007 şi prin standardele CEDO, forul european apreciind că nu este suficient ca legea să fie accesibilă, predictibilitatea presupunând şi aprecieri asupra modalităţii în care dreptul intern este interpretat şi aplicat pentru a produce efecte conforme cu principiile convenţiei.

- excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, deoarece contravine dispoziţiilor art. 73 alin. (1) lit. l) din Constituţie, apreciind că se ajunge la situaţia în care organizarea şi funcţionarea instanţei judecătoreşti este reglementată printr-un act administrativ infralegal. Aşadar, faptul că aspecte esenţiale ale organizării şi funcţionării unei instanţe judecătoreşti, sunt prevăzute în acte administrative cu caracter inferior legii conduce la încălcarea normei constituţionale potrivit căreia organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege organică.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 29 iulie 2020, sub nr. x/2015.

I. Examinând recursul formulat de A. cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Sesizarea Curţii Constituţionale implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanţa de judecată realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care poate fi folosită excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Instanţa supremă a statuat, în mod constant, că cerinţa ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia nu trebuie analizată in abstracto, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual, al stadiului concret în care se află litigiul şi al efectelor asupra situaţiei petentului.

Aşadar, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia legală de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curţii Constituţionale în strictă conformitate cu dispoziţiile legii, dar şi cu specificul cauzei (în acest sens, Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 28 iulie 2008 potrivit căreia instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale. Instanţa de judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi).

În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte constată că, în cauză, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost invocată de A., prin apărător, într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, având ca obiect apelurile penale formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa şi inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 630 din data de 22 decembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Constanţa, în Dosarul penal nr. x/2015

În cauză, se constată că recurentul a declarat recurs împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114, art. 115, art. 125 şi art. 129 C. proc. pen., art. 394 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cuprinse în încheierea din data de 1 iulie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Or, Înalta Curte apreciază că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, susţinerile sale vizează propuneri de lege ferenda sau completare a dispoziţiilor enunţate, prin adăugarea la lege sau modificarea textelor. Aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". În aceste cazuri, Curtea Constituţională, prin natura sa, nu este legiuitor pozitiv, ci numai organul legiuitor are competenţa de a adopta, modifica sau completa legile, în acest sens fiind prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. A accepta un alt punct de vedere înseamnă nu numai să se adauge la lege, dar şi să se eludeze, în esenţă, rolul legiuitorului (Parlamentul).

Astfel, în prezenta cauză, se constată că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 (persoanele audiate ca martor), art. 115 (capacitatea de a fi martor), art. 125 (martorul ameninţat) şi art. 129 (audierea martorului protejat) C. proc. pen. este invocată în mod formal şi vizează aspecte ce ţin de aprecierea probelor, loialitatea acestora şi relevanţa probatoriului obţinut în cursul urmăririi penale, într-o cauză care a parcurs şi faza camerei preliminare, cercetarea judecătorească, faza dezbaterii, ajungând în deliberare.

De altfel, Curtea Constituţională a constatat că noul C. proc. pen. consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor (par. 40 din Decizia nr. 63/2019 a CCR, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 650 din 06 august 2019). Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejaţi ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluşi investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii ameninţaţi, martorii vulnerabili, dar şi persoana vătămată şi partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecţie similare martorilor ameninţaţi (par. 49).

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că dispoziţiile legale criticate reglementează aspecte ce ţin de luarea hotărârii în ipoteza în care, în cadrul completului de judecată iniţial, nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, situaţie în care judecata se reia în complet de divergenţă.

Pe de altă parte, întregirea completului de divergenţă se face conform normelor procesuale prevăzute de C. proc. pen. (art. 394 alin. (5), a normelor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (art. 17 alin. (2), precum şi a normelor de rang inferior, respectiv Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (art. 111 alin. (9), care asigură principiul repartizării aleatorii prin includerea judecătorului din planificarea de permanenţă aprobată prin hotărâri ale Colegiului de Conducere.

În esenţă, prin excepţiile invocate, autorul doreşte modificarea legislativă a instituţiei divergenţei în sensul în care, constatată, să genereze de plano repunerea în faze procesuale anterioare, respectiv în faza cercetării judecătoreşti, impunând reaudieri de părţi şi martori, însă cu o consecinţă ignorată de autorul excepţiei, dilatarea (duratei) procedurii.

Condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei, explicată de jurisprudenţă, nu este suficient a fi pur tangenţială, ci trebuie să fie evident semnificativă şi în strânsă corelaţie cu soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 575/2012 - contestaţie la executare, www.x.ro din 23 februarie 2012).

Instanţa de control judiciar constată în raport cu excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 394 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, că suplimentarea componenţei completului este esenţială asigurării pronunţării soluţiei pe argumente deja identificate. Această situaţie nu este echivalentă cu condiţia ca norma contestată din perspectivă constituţională să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, ipoteză în care argumentele utile soluţiei nu sunt decelate din cauza potenţialului viciu de constituţionalitate, care exclude aplicabilitatea normei în forma contestată, cel puţin până la pronunţarea CCR.

Divergenţa este o chestiune specifică fazei deliberării şi presupune imposibilitatea pronunţării datorită ireconcilierii argumentelor. Divergenţa poartă, de principiu, asupra unei chestiuni de drept, astfel că nu presupune repunerea în faza cercetării judecătoreşti, ci numai decelarea argumentelor ce nu se pot concilia şi, apoi, obţinerea majorităţii necesare pronunţării pe aspectele în divergenţă. Se observă că esenţa divergenţei este obţinerea majorităţii în problematica respectivă şi presupune reluarea deliberării (şi implicit a dezbaterii) în prezenţa noului membru ce va forma majoritatea necesară pronunţării soluţiei. Prin urmare, membrul nou desemnat va funcţiona exclusiv în fazele dezbaterii şi deliberării.

Astfel identificat şi definit completul de divergenţă este cert că divergenţa nu are legătură cu repunerea în fazele procesuale anterioare, declarate închise, ci se naşte în procesul deliberării, impunând doar reluarea dezbaterilor pe chestiunile ireconciliabile.

Reluarea cercetării judecătoreşti, în complet cu număr suplimentar de membri, generează o nulitate din perspectiva compunerii completelor de judecată (potrivit normelor de organizare judiciară, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel judecă în complet format dintr-un judecător, cu anumite excepţii, iar pentru faza procesuală a apelului judecă în complet de 2 sau 3 judecători, conform dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, modificate).

Aspectele referitoare la reluarea administrării probelor, ca urmare a divergenţei, sunt forţate şi nejustificate şi ar genera prelungirea duratei procesului, repunând cauza pe rol, in integrum, şi pentru aspecte ce sunt străine divergenţei.

Pentru considerentele expuse, se constată că nu sunt puse în discuţie elemente de constituţionalitate a normelor de procedură, ci se critică, în esenţă, opţiunea legiuitorului referitoare la compunerea completurilor colegiale din perspectiva numărului de membri.

Ca urmare, evocarea de către autorul excepţiilor a principiilor liberului acces la justiţie sau dreptul la un proces echitabil, ca norme constituţionale ignorate ori încălcate, este strict formală.

În acest context, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a sesizării Curţii Constituţionale a României din încheierea din data de 1 iulie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

II. Examinând recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte notează că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Astfel, dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

În acest context normativ şi teoretic, formularea recursului de către A. împotriva dispoziţiei de respingere a sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cuprinsă în încheierea din data de 1 iulie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, reliefează exercitarea căii de atac împotriva unei hotărâri nesusceptibile a fi reformate prin exercitarea acesteia, în condiţii nereglementate de dispoziţiile legale.

Căile de atac împotriva hotărârilor luate de instanţele de judecată în ceea ce priveşte admiterea sau respingerea cererilor de sesizare a CJUE sunt reglementate de legislaţia naţională, respectiv de C. proc. pen. Însă, legislaţia naţională nu cuprinde un text actual, special, care să reglementeze posibilitatea atacării distincte a respingerii solicitării de sesizare a CJUE.

Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune probleme interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul intimat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a sesizării Curţii Constituţionale a României din Încheierea din data de 1 iulie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2020.

Procesat de GGC - LM