Continuous pimping convictions upheld; Cassation appeals rejected as unfounded, one untimely appeal inadmissible.

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 424 din data de 29 iunie 2018 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, printre altele, s-au dispus următoarele:

În temeiul dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă în parte cererea reprezentantului Ministerului Public privind schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute prin actul de sesizare în sarcina inculpaţilor A., B., C., D., E., F., G. şi H.

Pentru inculpata H. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute prin actul de sesizare din 8 infracţiuni de proxenetism, prev. de art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea de proxenetism în formă continuată, prev. de art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (8 acte materiale din data de 28.02.2015, 01.03.2015, 01.03.2015, 01.03.2015, 07/08.03.2015, 08.03.2015, 07.04.2015 şi 10.04.2015).

1. În baza art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul I. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism în formă continuată (fapta săvârşită în perioada 2012 - aprilie 2015).

În temeiul art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv activitatea specifică clasei CAEN 9604 - activităţi de întreţinere corporală) din C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv activitatea specifică clasei CAEN 9604 - activităţi de întreţinere corporală) din C. pen., care se execută potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 62 din C. pen. cu referire la art. 61 alin. (4) lit. c) din C. pen., s-a aplicat, pe lângă pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsa amenzii într-un număr de 250 zile-amendă şi s-a stabilit suma corespunzătoare unei zile-amendă la 200 RON, inculpatul I. având de plătit statului suma de 50.000 RON cu titlu de amendă penală.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul I. la plata sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asiguratorii instituite prin ordonanţa din data de 07.07.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti asupra sumelor existente în conturile bancare deschise pe numele inculpatului: cont deschis la data de 15.04.2008 la J. SA, C. fisc. sucursală x, cont deschis la data de 25.01.2006 la K. SA, C. fisc. sucursală x, cont deschis la data de 13.10.2008 la L. SA, Agenţia Y., C. fisc. x, cont deschis la data de 15.04.2008 la J. SA, C. fisc. sucursală x, cont deschis la data de 25.01.2006 la K. SA, C. fisc. sucursală x, cont deschis la data de 13.10.2008 la L. SA, Agenţia Y., C. fisc. x şi prin ordonanţa din 09.07.2015 Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti asupra autoturismului x, serie de motor x, număr de înmatriculare x, serie şasiu x, până la concurenţa sumei de 53.500 RON şi s-a extins măsura asiguratorie şi în scopul garantării executării amenzii penale.

2. În baza art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată inculpata SC M. SRL la pedeapsa amenzii într-un număr de 200 zile-amendă şi s-a stabilit suma corespunzătoare unei zile amendă la 500 RON, inculpata având de plătit statului suma de 100.000 RON cu titlu de amendă penală.

În temeiul art. 138 alin. (2) şi (4) din C. pen., s-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. b) din C. pen., respectiv suspendarea activităţii specifice clasei CAEN 9604 - activităţi de întreţinere corporală - pe o durată de 3 ani.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a fost obligată inculpata SC M. SRL la plata sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie instituită prin ordonanţa din data de 07.07.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti asupra sumelor existente în conturile bancare deschise pe numele inculpatei persoană juridică: cont deschis la data de 27.10.2011 la J. SA, C. fisc. sucursală x, cont deschis la data de 18.12.2013 la Z. SA, C. fisc. sucursală x, cont deschis la data de 12.02.2013 la N. SA, sucursala Bucur Obor, C. fisc. sucursală x, până la concurenţa sumei de 103.500 RON şi s-a extins măsura asiguratorie şi în scopul garantării executării pedepsei amenzii penale.

3. În temeiul art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată inculpata H. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism în formă continuată (7 acte materiale din data de 28.02.2015, 01.03.2015, 01.03.2015, 01.03.2015, 07/08.03.2015, 08.03.2015 şi 10.04.2015).

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv activitatea specifică clasei CAEN 9604 - activităţi de întreţinere corporală) din C. pen. pe o durată de 2 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv activitatea specifică clasei CAEN 9604 - activităţi de întreţinere corporală) din C. pen. cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 62 din C. pen. cu referire la art. 61 alin. (4) lit. c) din C. pen., s-a aplicat pe lângă pedeapsa principală de 2 ani închisoare, pedeapsa amenzii într-un număr de 200 zile-amendă şi s-a stabilit suma corespunzătoare unei zile amendă la 200 RON, inculpata H. având de plătit statului suma de 40.000 RON cu titlu de amendă penală, în condiţiile prevăzute de art. 91 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale de 3 ani închisoare aplicată inculpatei pe o durată de 4 ani în condiţiile art. 92 alin. (1) şi (2) din C. pen.

Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv activitatea specifică clasei CAEN 9604 - activităţi de întreţinere corporală) din C. pen. se va executa conform dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., iar pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi se va executa în măsura în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen., s-a impus inculpatei ca pe durata termenului de supraveghere să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate. În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata H. să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 100 de zile în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului sector 5 sau în cadrul Fundaţiei pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare cu sediul în Bucureşti. S-a încredinţat Serviciului de Probaţiune Bucureşti supravegherea inculpatei în legătură cu măsurile dispuse.

În temeiul art. 96 alin. (1) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatei că nerespectarea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse atrage revocarea suspendării sub supraveghere şi executarea pedepsei. În baza art. 96 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatei cu privire la faptul că în situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o soluţie de condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.

S-a luat act că inculpata H. a fost reţinută şi arestată preventiv în cauză de de la data de 22.04.2015 la 20.07.2015.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a confiscat de la inculpata H. suma de 560 euro (sumă plătită în echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la data plăţii efective).

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a fost obligată inculpata H. la plata sumei de 8.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asiguratorii instituite prin ordonanţa din data de 07.07.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti asupra: contului deschis la data de 11.03.2010 la K. SA, C. fisc. sucursală x, contului deschis la data de 23.04.2015 la Z. SA, C. fisc. sucursală x, contului deschis la data de 23.11.2011 la N. SA, sucursala Unirii Bucureşti, C. fisc. sucursală x, autoturismului marca x serie de motor x, serie şasiu x, autoturismului marca x, serie şasiu x, sumei de 13500 de euro, depusă la Z. - Unitatea Victoria, Bucureşti, Calea x, recipisă de consemnare nr. x/23.04.2015, chitanţă nr. x din data de 23.04.2015 pe numele inculpatei H., până la concurenţa sumelor de 48.500 RON şi 560 euro şi s-au extins măsurile asiguratorii şi în scopul garantării executării amenzii penale şi măsurii confiscării speciale.

În baza art. 404 alin. (4) lit. i) din C. proc. pen. raportat la art. 162 alin. (4) din C. proc. pen., s-a restituit inculpatei H. telefonul mobil marca x, identificat conform dovezii seria x nr. x din 07.07.2015.

Prin Decizia penală nr. 1519/A din data de 15 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, printre altele, au fost admise apelurile declarate de inculpaţii I., H., C., F., G., O., P., fiind extinse efectele apelurilor şi asupra inculpaţilor E. şi A., împotriva Sentinţei penale nr. 424 din data de 29.06.2018 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. x/2016, care a fost desfiinţată parţial şi, rejudecând, printre altele:

S-a înlăturat, din sentinţa apelată, aplicarea pedepsei complementare şi accesorii privind interzicerea de a desfăşura activitatea specifică clasei CAEN 9604 - activităţi de întreţinere corporală prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. privitor la inculpatul I.

În temeiul art. 16 lit. c) din C. pen., a fost achitată inculpata H. pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism (fapta din data de 01.03.2015 - persoană vătămată Q.).

În baza art. 16 lit. c) din C. pen., a fost achitată inculpata H. pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism (fapta din data de 07.04.2015).

În temeiul art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată inculpata H. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism în formă continuată (acte din data de 28.02.2015, 01.03.2015 O., 01.03.2015 R., S., O. şi Q., 7/8.03.2015, 08.03.2015, 10.04.2015)

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. pe o durată de 2 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale de 3 ani închisoare aplicată inculpatei pe o durată de 4 ani în condiţiile art. 92 alin. (1) şi (2) din C. pen.

Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. se va executa conform dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., iar pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi se va executa în măsura în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen., s-a impus inculpatei ca pe durata termenului de supraveghere să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate. În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpata H. să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 100 de zile în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului sector 5 sau în cadrul Fundaţiei pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare cu sediul în Bucureşti. S-a încredinţat Serviciului de Probaţiune Bucureşti supravegherea inculpatei în legătură cu măsurile dispuse.

În temeiul art. 96 alin. (1) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatei că nerespectarea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse atrage revocarea suspendării sub supraveghere şi executarea pedepsei. În baza art. 96 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatei cu privire la faptul că în situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o soluţie de condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.

S-a luat act că inculpata H. a fost reţinută şi arestată preventiv în cauză de la data de 22.04.2015 la 20.07.2015.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii B. şi SC M. SRL.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel au declarat recurs în casaţie inculpaţii I., SC M. SRL şi H. la data de 17 august 2020 (dată ştampilă plic).

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, inculpatul I. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii, recurentul inculpat I. a susţinut că, în speţă, nu se identifică o faptă concretă în formă continuată şi, astfel, este imposibil ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să examineze corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete (actul/actele incriminate efectiv) şi modelul de incriminare (modelul abstract prevăzut în norma de incriminare), astfel încât nu există o "corespondenţă deplină între fapta (continuată) săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune".

Recurentul a arătat că, în speţă, instanţa de fond nu a stabilit câte acte materiale ale infracţiunii de proxenetism au fost săvârşite, care sunt acestea şi la ce date au fost săvârşite (intervalul de timp scurt fiind indispensabil evaluării caracterului continuat al infracţiunii), ci instanţa doar s-a rezumat să menţioneze: În temeiul art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., condamnă pe inculpatul I. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism în formă continuată (fapta săvârşită în perioada 2012 - aprilie 2015). Aceste neconformităţi grave au fost menţinute şi de către instanţa de apel, prin Decizia penală nr. 1519/2019 pronunţată la data de 15.11.2019 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în cuprinsul căreia s-a reţinut:

"Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate".

S-a arătat că doar o faptă determinată poate atrage o soluţie de condamnare şi indicarea ca limită inferioară pentru perioada săvârşirii infracţiuni a anului 2012 sau a unui anotimp demonstrează lipsa determinării conform normelor de drept penal a faptei, o astfel de faptă nefiind prevăzută de legea penală sau, în cel mai bun caz, făcând imposibilă evaluarea acesteia în cadrul recursului în casaţie.

De asemenea, inculpatul I. a arătat că se reţine în sentinţa penală că activitatea imputată, ca asociat al SC M. SRL, s-a desfăşurat în perioada cuprinsă între toamna anului 2012 şi aprilie 2015, fiind înlesnită practicarea prostituţiei de către O., T., Q., U., V., W., X. şi altele. În acest context, în care s-a reţinut că actele materiale care se impută societăţii comerciale au fost săvârşite în perioada 2014 - 2015, recurentul a susţinut că este imposibil ca activitatea care i se impută, executată în calitate de asociat al SC M. SRL, să fie una mai mare, respectiv între toamna anului 2012 şi aprilie 2015.

În situaţia dată, recurentul a arătat că instanţa de fond, contrar jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului), nu s-a pronunţat cu privire la toate actele materiale din conţinutul infracţiunii continuate pentru care a fost condamnat şi, mai mult decât atât, a menţionat că a fost condamnat pentru un număr necunoscut de acte materiale.

În opinia recurentului, modul de rezolvare a acţiunii penale trebuia reflectat inclusiv în conţinutul dispozitivului hotărârii, instanţa trebuind să analizeze fiecare act material, respectiv prevederile legale privind caracterul continuat al infracţiunii şi să menţioneze expres numărul actelor materiale pentru care a pronunţat soluţia de condamnare şi data comiterii acestora.

În această situaţie, menţiunile cuprinse în minuta sentinţei penale (care nu are acelaşi conţinut cu cel al dispozitivului hotărârii) nu permit decelarea actelor materiale pentru care s-a dispus soluţia de condamnare în cauză (pentru fiecare act material în parte trebuie să se verifice îndeplinirea condiţiilor de tipicitate prevăzute de lege) şi exercitarea rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în casaţie, întemeiat pe motivul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., rezultând că, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este necorespunzătoare şi nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fapta pentru care s-a dispus condamnarea neîntrunind elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

De asemenea, recurentul inculpat a susţinut că a fost condamnat cu toate că, de multe ori, actele de înlesnire "nu au fost urmate de practicarea efectivă" a prostituţiei, ceea ce contrazice însăşi textul legal al definirii proxenetismului ce impune tocmai "înlesnirea practicării prostituţiei" şi nu a nepracticării acesteia. Astfel, aşa cum a fost constatată fapta (inclusiv în raport de acest criteriu), aceasta nu este prevăzută de legea penală.

S-a susţinut că jurisprudenţa naţională relevantă impune ca pentru fiecare acţiune sau inacţiune prevăzută de legea penală, care constituie o acuzaţie în materie penală distinctă şi reprezintă obiectul judecăţii, instanţa trebuie să se pronunţe, în caz contrar inculpatul fiind privat de dublul grad de jurisdicţie, prevăzut de art. 2 parag. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, dacă în cuprinsul deciziei atacate nu se face nici o referire concretă la condiţiile, data şi modalitatea efectivă în care se realizează acţiunea ilicită reţinută în sarcina inculpatului, nefiind individualizate actele materiale imputate, se poate spune că nu pot fi analizate faptele în procedura pendinte prin prisma cazului de casare invocat, decât în măsura admiterii recursului în casaţie, deoarece lipsa elementelor de tipicitate concrete echivalează cu constatarea că hotărârea atacată este necorespunzătoare şi nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune.

S-a solicitat să se aibă în vedere şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care atestă posibilitatea evaluării aspectelor încălcării normelor şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special a încălcării art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma cazului de casare invocat, normă care, în opinia recurentului, a fost încălcată flagrant şi în speţă.

În susţinerea căii de atac, recurentul a solicitat să se mai aibă în vedere că nici în rechizitoriu nu se face vreo referire concretă la condiţiile, data şi modalitatea efectivă în care se realizează acţiunea ilicită reţinută în sarcina sa, nefiind individualizate actele materiale imputate.

Deşi a fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni în formă continuată, recurentul a precizat că nu rezultă nici din actul de sesizare a instanţei, nici din hotărârea de condamnare sau din probele administrate care sunt actele materiale reţinute în sarcina sa, deşi indicarea fiecărui act material în parte (data, locul, modalitatea de realizare) este unul din elementele esenţiale ale acuzaţiei penale. În prezenta cauză, acuzaţia penală este caracterizată prin imprecizie cu privire la detalii esenţiale.

Recurentul a arătat că, în cauza Mattocia contra Italiei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 25.07.2000), Curtea Europeană a constatat că informaţiile conţinute în acuzaţie cu privire la detaliile esenţiale privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii erau vagi şi contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil care ar fi trebuit să garanteze reclamantului oportunitatea şi posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă şi efectivă. Curtea a considerat că o informare precisă şi completă cu privire la faptele care se reproşează acuzatului şi calificarea juridică reprezintă o condiţie esenţială pentru echitatea procedurilor judiciare.

În ceea ce priveşte descrierea faptei, aceasta trebuie să cuprindă şi actul, acţiunea, inacţiunea imputată, astfel încât să rezulte cu certitudine actele reţinute în sarcina inculpatului, iar în cazul infracţiunilor continuate trebuie descris fiecare act material în parte, în aceeaşi manieră menţionată anterior.

Deopotrivă, s-a arătat că, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (atât anterior cât şi ulterior intrării în vigoare a noului din C. proc. pen.), s-a statuat că prin fapta arătată în actul de sesizare a instanţei nu se poate înţelege doar o simplă referire la o anumită faptă în succesiunea activităţilor inculpatului, ci trebuie să fie descrisă amănunţit fapta, într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, Decizia nr. 74/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 389 din 22.05.2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 892/2014).

În subsidiar (fără incidenţă directă), s-a precizat că nu au fost audiate persoanele despre care se susţine că au beneficiat de aceste servicii, deşi potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către unităţile hoteliere, acestea erau identificate (această probă a fost solicitată, însă a fost respinsă). Deopotrivă, nu au fost audiaţi clienţii clubului SC M. SRL.

S-a precizat şi faptul că nici una dintre persoanele referitor la care s-a susţinut prin actul de inculpare că li s-a înlesnit practicarea prostituţiei (în măsura în care au fost audiate) nu a participat în proces în calitate de persoană vătămată.

În concluzie, recurentul inculpat a apreciat că fapta nu îndeplineşte condiţiile prevăzută de norma de incriminare - art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. - motiv pentru care este admisibilă cale extraordinară de atac a recursului în casaţie, fundamentată pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

S-a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie şi, pe fond, admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare.

Totodată, recurentul inculpat a solicitat, în temeiul art. 441 din C. proc. pen., să se dispună suspendarea, în tot sau în parte, a executării hotărârii.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, inculpata SC M. SRL a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii, recurenta inculpată SC M. SRL a susţinut că, în speţă, nu se identifică o faptă concretă în formă continuată (după regulile juridice aplicabile) şi astfel este imposibil ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să examineze corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete (actele materiale) şi modelul de incriminare (modelul abstract prevăzut în norma de incriminare), iar efectuarea unei analize va reliefa că nu există o "corespondenţă deplină între fapta (continuată) săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune".

Recurenta inculpată SC M. SRL a arătat că instanţa de fond nu a stabilit câte acte materiale ale infracţiunii de proxenetism au fost săvârşite, care sunt acestea şi la ce date au fost săvârşite (intervalul de timp scurt fiind indispensabil evaluării caracterului continuat al infracţiunii), ci instanţa doar s-a rezumat să menţioneze: În temeiul art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., condamnă pe inculpata SC M. SRL la pedeapsa amenzii într-un număr de 200 zile-amendă şi stabileşte suma corespunzătoare unei zile amendă la 500 RON, inculpata având de plătit statului suma de 100.000 RON cu titlu de amendă penală. S-a susţinut că aceste neconformităţi grave au fost menţinute şi de către instanţa de apel, prin Decizia penală nr. 1.519/2019 pronunţată la data de 15.11.2019 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, întrucât a fost respins apelul şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

S-a arătat că doar o faptă determinată poate atrage o soluţie de condamnare şi, în raport de cele învederate, rezultă lipsa determinării conform normelor de drept penal a faptei pentru care s-a dispus soluţia de condamnare, o astfel de faptă nefiind prevăzută de legea penală sau făcând imposibilă evaluarea acesteia în cadrul recursului în casaţie.

Recurenta inculpată SC M. SRL a arătat că activitatea care îi este imputată ar fi fost desfăşurată în perioada cuprinsă între 2014 şi aprilie 2015, fiind înlesnită practicarea prostituţiei de către O., T., Q., U., V., W., X. şi altele.

În situaţia dată, contrar jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului), recurenta inculpată SC M. SRL a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la toate actele materiale din conţinutul infracţiunii continuate pentru care a fost condamnată şi, mai mult decât atât, a menţionat că a fost condamnată pentru un număr necunoscut de acte materiale şi pentru o perioadă neprecizată, în dispozitivul hotărârii.

În opinia recurentei, modul de rezolvare a acţiunii penale trebuia reflectat inclusiv în conţinutul dispozitivului hotărârii, instanţa trebuind să analizeze punctual fiecare act material, respectiv prevederile legale privind caracterul continuat al infracţiunii şi menţionând expres numărul actelor materiale pentru care a pronunţat soluţia de condamnare şi data comiterii acestora şi perioada (cu atât mai mult în dispozitiv).

În această situaţie, menţiunile cuprinse în minuta sentinţei penale (care nu are acelaşi conţinut cu cel al dispozitivului hotărârii) nu permit decelarea actelor materiale pentru care s-a dispus soluţia de condamnare în cauză (pentru fiecare act material în parte trebuind să se verifice îndeplinirea condiţiilor de tipicitate prevăzute de lege) şi exercitarea rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în casaţie, întemeiat pe motivul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., rezultând că, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este necorespunzătoare şi nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune.

Totodată, recurenta inculpată a susţinut că a fost condamnată cu toate că, de multe ori, actele de înlesnire "nu au fost urmate de practicarea efectivă" a prostituţiei, ceea ce contrazice textul legal care defineşte proxenetismul, ce impune tocmai "înlesnirea practicării prostituţiei" şi nu a nepracticării acesteia. Astfel, aşa cum a fost constatată fapta (inclusiv în raport de acest criteriu), aceasta nu este prevăzută de legea penală.

În acelaşi context, s-a arătat că instanţa nu a precizat pentru actele materiale în ce constau "actele sexuale", reţinând că unele constau în masaj "cu finalizare", considerând masajul un act de prostituţie. În opinia recurentei inculpate, o astfel de faptă, ce are la bază masajul, cum s-a precizat de către instanţă, nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

S-a susţinut că jurisprudenţa naţională relevantă impune ca pentru fiecare acţiune sau inacţiune prevăzută de legea penală, care constituie o acuzaţie în materie penală distinctă şi reprezintă obiectul judecăţii, instanţa trebuie să se pronunţe, în caz contrar inculpatul fiind privat de dublul grad de jurisdicţie, prevăzut de art. 2 parag. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, dacă în cuprinsul deciziei atacate nu se face nici o referire concretă la condiţiile, data şi modalitatea efectivă în care se realizează acţiunea ilicită reţinută în sarcina inculpatului, nefiind individualizate actele materiale imputate, se poate spune că nu pot fi analizate faptele în procedura pendinte prin prisma cazului de casare invocat, decât în măsura admiterii recursului în casaţie, deoarece lipsa elementelor de tipicitate concrete echivalează cu constatarea că hotărârea atacată este necorespunzătoare şi nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune.

S-a solicitat să se aibă în vedere şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care atestă posibilitatea evaluării aspectelor încălcării normelor şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special a încălcării art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma cazului de casare invocat, normă care, în opinia recurentei, a fost încălcată flagrant şi în speţă.

Totodată, în susţinerea căii de atac, recurenta a solicitat să se mai aibă în vedere că nici în rechizitoriu nu se face vreo referire concretă la condiţiile, data şi modalitatea efectivă în care se realizează acţiunea ilicită reţinută în sarcina sa, nefiind individualizate actele materiale imputate.

Deşi a fost trimisă în judecată sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni în formă continuată, recurenta a precizat că nu rezultă nici din actul de sesizare a instanţei, nici din hotărârea de condamnare sau nici din probele administrate care sunt actele materiale reţinute în sarcina sa, deşi indicarea fiecărui act material în parte (data, locul, modalitatea de realizare) este unul din elementele esenţiale ale acuzaţiei penale. În prezenta cauză, acuzaţia penală este caracterizată prin imprecizie cu privire la detalii esenţiale.

Recurenta inculpată SC M. SRL a arătat că, în cauza Mattocia contra Italiei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 25.07.2000), Curtea Europeană a constatat că informaţiile conţinute în acuzaţie cu privire la detaliile esenţiale privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii erau vagi şi contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil care ar fi trebuit să garanteze reclamantului oportunitatea şi posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă şi efectivă. Curtea a considerat că o informare precisă şi completă cu privire la faptele care se reproşează acuzatului şi calificarea juridică reprezintă o condiţie esenţială pentru echitatea procedurilor judiciare.

În ceea ce priveşte descrierea faptei, aceasta trebuie să cuprindă şi actul, acţiunea, inacţiunea imputată, astfel încât să rezulte cu certitudine actele reţinute în sarcina inculpatului, iar în cazul infracţiunilor continuate trebuie descris fiecare act material în parte, în aceeaşi manieră menţionată anterior.

Deopotrivă, s-a arătat că, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (atât anterior cât şi ulterior intrării în vigoare a noului din C. proc. pen.) s-a statuat că prin fapta arătată în actul de sesizare a instanţei nu se poate înţelege doar o simplă referire la o anumită faptă în succesiunea activităţilor inculpatului, ci trebuie să fie descrisă amănunţit fapta, într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, Decizia nr. 74/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 389 din 22.05.2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 892/2014).

În subsidiar (fără incidenţă directă), s-a precizat că nu au fost audiate persoanele despre care se susţine că au beneficiat de aceste servicii, deşi potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către unităţile hoteliere, acestea erau identificate (această probă a fost solicitată, însă a fost respinsă). Deopotrivă, nu au fost audiaţi clienţii clubului SC M. SRL S-a arătat şi faptul că nici una dintre persoanele referitor la care s-a susţinut prin actul de inculpare că li s-a înlesnit practicarea prostituţiei (în măsura în care au fost audiate) nu a participat la proces în calitate de persoană vătămată.

În concluzie, recurenta inculpată SC M. SRL a apreciat că fapta nu îndeplineşte condiţiile prevăzută de norma de incriminare - art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. - motiv pentru care este admisibilă cale extraordinară de atac a recursului în casaţie, fundamentată pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

S-a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie şi, pe fond, admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare.

Totodată, recurenta inculpată SC M. SRL a solicitat, în temeiul art. 441 din C. proc. pen., să se dispună suspendarea, în tot sau în parte, a executării hotărârii.

Cererile de recurs în casaţie au fost comunicate Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi părţilor.

Au fost depuse concluzii scrise de către inculpatul G., care a arătat că susţine recursurile declarate de inculpaţii I., H. şi SC M. SRL şi, în situaţia în care sunt admise, solicită să fie extinse efectele căii de atac şi cu privire la situaţia sa.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 ianuarie 2021. Prin referatul din data de 14 ianuarie 2021, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la termenul din data de 09 februarie 2021.

Prin încheierea din 09 februarie 2021, Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii I. şi SC M. SRL împotriva Deciziei penale nr. 1.519/A din data de 15 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

A respins cererile de suspendare a executării hotărârii recurate formulate de recurenţii inculpaţi I. şi SC M. SRL

A trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursurilor în casaţie.

A fixat termen la data de 23 februarie 2021, pentru când se citează recurenţii inculpaţi I. şi SC M. SRL.

A respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata H. împotriva Deciziei penale nr. 1519/A din data de 15 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

A obligat recurenta inculpată H. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

S-a constatat că cererile de recurs în casaţie ale inculpaţilor I. şi SC M. SRL au fost formulate în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplinesc condiţiile prevăzute art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen. Referitor la îndeplinirea condiţiei impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că recurenţii inculpaţi I. şi SC M. SRL au invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

Referitor la susţinerea recurenţilor inculpaţi I. şi SC M. SRL, în sensul că modul de rezolvare a acţiunii penale trebuia reflectat inclusiv în conţinutul dispozitivului hotărârii (instanţa trebuind să analizeze punctual fiecare act material, respectiv prevederile legale privind caracterul continuat al infracţiunii şi să menţioneze expres numărul actelor materiale pentru care a pronunţat soluţia de condamnare şi data comiterii acestora), Înalta Curte a constatat că tehnica de redactare a unei hotărâri (dispozitivul hotărârii) nu reprezintă o chestiune care poate fi analizată în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Recurenţii inculpaţi I. şi SC M. SRL au arătat că, deşi au fost trimişi în judecată sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni în formă continuată, nu rezultă nici din actul de sesizare a instanţei, nici din hotărârea de condamnare sau din probele administrate care sunt actele materiale reţinute în sarcina lor. S-a invocat cauza Mattocia contra Italiei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 25.07.2000), în care Curtea Europeană a constatat că informaţiile conţinute în acuzaţie cu privire la detaliile esenţiale privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii erau vagi şi contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil care ar fi trebuit să garanteze reclamantului oportunitatea şi posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă şi efectivă.

Deopotrivă, recurenţii au arătat că, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (atât anterior cât şi ulterior intrării în vigoare a noului din C. proc. pen.), s-a statuat că prin fapta arătată în actul de sesizare a instanţei nu se poate înţelege doar o simplă referire la o anumită faptă în succesiunea activităţilor inculpatului, ci trebuie să fie descrisă amănunţit fapta, într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, Decizia nr. 74/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 389 din 22.05.2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 892/2014).

Înalta Curte a constatat că aspectul invocat de recurenţii inculpaţi I. şi SC M. SRL, cu privire la insuficienta descriere a fiecărui act material al infracţiunii continuate, nu poate fi analizat în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., decât atunci când prin insuficientă motivare se are în vedere omisiunea instanţei de a fi reţinut un element al conţinutului infracţiunii respectiv absenţa unui element constitutiv al infracţiunii.

Recurenţii inculpaţi au formulat critici şi cu privire la probele administrate în cauză (s-a invocat că nu au fost audiate persoanele despre care se susţine că au beneficiat de anumite servicii, deşi, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către unităţile hoteliere, acestea erau identificate; totodată, s-a arătat că nu au fost audiaţi clienţii clubului SC M. SRL). Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte reţine că, astfel cum s-a menţionat deja, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt, instanţa supremă neputând să rejudece pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel.

Prin urmare, s-a apreciat că aceste critici nu se circumscriu cazului de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.), întrucât nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor inculpaţi I. şi SC M. SRL, în sensul că le-ar fi fost încălcat dreptul la dublu grad de jurisdicţie, prevăzut de art. 2 parag. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte a reţinut că textul menţionat anterior statuează în sensul că "Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege". În materia căilor de atac, C. proc. pen. prevede calea ordinară de atac a apelului, care este integral devolutivă. Instanţa de apel are competenţa de a readministra probele administrate la prima instanţă precum şi competenţa de a administra probe noi, fiind obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza şi să verifice hotărârea primei instanţe sub toate aspectele de fapt şi de drept (art. 417 alin. (2) din C. proc. pen.). Aşadar, C. proc. pen., prin reglementarea căii ordinare de atac a apelului, dă eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie, prevăzut de art. 2 parag. 1 al Protocolului 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Înalta Curte a constatat că soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la recurenţii inculpaţi I. şi SC M. SRL a fost supusă căii de atac a apelului, astfel încât hotărârea atacată a fost pronunţată de instanţa de apel în urma evaluării cauzei sub toate aspectele de drept şi de fapt, fiind astfel respectat principiul dublului grad de jurisdicţie, prevăzut de art. 2 parag. 1 al Protocolului 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În schimb, Înalta Curte a constatat că recursurile în casaţie formulate de inculpaţii I. şi SC M. SRL sunt admisibile pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., în ceea ce priveşte critica formulată de aceştia în sensul că infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din C. pen., nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă - atât inculpatul I., cât şi inculpata SC M. SRL au susţinut că au fost condamnaţi cu toate că, de multe ori, actele de înlesnire "nu au fost urmate de practicarea efectivă" a prostituţiei, ceea ce contrazice textul legal, care impune tocmai "înlesnirea practicării prostituţiei" şi nu nepracticarea acesteia.

Astfel cum s-a menţionat anterior, analiza acestor aspecte se poate realiza strict în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

Referitor la cererile de suspendare a executării hotărârii formulate de recurenţii inculpaţi I. şi SC M. SRL, Înalta Curte a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 441 din C. proc. pen., rezultă că suspendarea executării hotărârii recurate este o măsură de excepţie, care poate fi dispusă de instanţă, după admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi în timpul judecării acesteia, prin care se suspendă temporar punerea în executare a hotărârii împotriva căreia s-a exercitat recursul în casaţie, până la judecarea pe fond a căii de atac.

La momentul analizării oportunităţii suspendării executării hotărârii recurate, Înalta Curte, în raport de cadrul procesual al recursului în casaţie şi caracterul excepţional al unei astfel de măsuri, evaluează dacă argumentele prezentate în susţinerea cererii de suspendare relevă necesitatea unei astfel de măsuri pentru preîntâmpinarea potenţialelor efecte negative, uneori ireparabile, cauzate de continuarea executării unei hotărâri criticate ca fiind nelegală.

În raport de cele menţionate, având în vedere stadiul procesual al cauzei şi motivele formulate de recurenţii inculpaţi I. şi SC M. SRL în susţinerea cererilor de suspendare a executării hotărârii (care constituie şi motive ale recursului în casaţie), Înalta Curte a apreciat că nu este oportună suspendarea executării hotărârii atacate.

Referitor la recursul în casaţie declarat de recurenta inculpată H., Înalta Curte a constatat că nu este îndeplinită condiţia referitoare la formularea cererii în termenul prevăzut de lege.

În dezbateri, la termenul de judecată din data de 23 februarie 2021, apărătorul ales al recurentului inculpat I. a solicitat admiterea recursului în casaţie, susţinând că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă continuă, respectiv pentru mai multe acte materiale care nu au fost descrise şi, cu toate aceste, instanţa a reţinut că aceste acte de înlesnire nu au fost urmate de practicarea efectivă a prostituţiei. Apărarea a apreciat că fapta, astfel cum a fost constatată de către instanţele de judecată, nu este prevăzută de legea penală.

De asemenea, apărarea a susţinut că împrejurarea de a nu fi descrise infracţiunile, de a nu fi explicitate în timp, în spaţiu, pune în imposibilitate instanţa de recurs de a constata dacă, într-adevăr, fapta îndeplineşte elementele de tipicitate ale infracţiunii.

În ceea ce priveşte recursul în casaţie formulat de SC M. SRL s-a susţinut că, în condiţiile în care fapta nu este descrisă, instanţa nu are posibilitatea să o compare cu textul de lege, sens în care a precizat că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă continuată, reţinându-se că această înlesnire nu a fost urmată efectiv de practicarea prostituţiei.

Analizând recursurile în casaţie ale inculpaţilor I. şi SC M. SRL potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 09 februarie 2021, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen. Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a caracterului nelegal al hotărârilor judecătoreşti tinzând la desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte constată că cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi I. şi SC M. SRL au fost admise în principiu cu privire la infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 213 alin. (1) din C. pen., pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii în sensul că fapta nu corespunde modelului abstract de incriminare.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019). Deoarece legea nu prevede competenţa de a administra probe cu privire la situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie îşi fundamentează soluţia pe baza faptelor anterior constatate.

De asemenea, s-a mai statuat în jurisprudenţă şi că verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv concordanţa conduite subiectului cu o norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective [nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.]" (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În cauză, ambii recurenţi (I. şi SC M. SRL) au susţinut că au fost condamnaţi pentru infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 213 alin. (1) din C. pen., cu toate că, de multe ori, actele de înlesnire "nu au fost urmate de practicarea efectivă" a prostituţiei, ceea ce contrazice textul legal, care impune tocmai "înlesnirea practicării prostituţiei" şi nu nepracticarea acesteia. De asemenea, în dezbateri, au mai susţinut că nu au fost descrise infracţiunile şi nu au fost explicitate în timp şi în spaţiu elemente materiale, ceea ce pune în imposibilitate instanţa de recurs de a constata dacă, într-adevăr, fapta îndeplineşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 213 alin. (1) din C. pen.

Potrivit art. 213 alin. (1) din C. pen. determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior menţionate, rezultă, sub aspectul laturii obiective a conţinutului infracţiunii, că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de proxenetism poate consta fie în acţiunea de a determina sau de a înlesni practicarea prostituţiei, fie în cea de a obţine foloase patrimoniale de pe urma aplicării prostituţiei. Astfel a reţinut şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 170 din 7 martie 2016, în care, la paragrafele 13 - 14, a statuat că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de proxenetism se poate realiza prin una dintre următoarele trei acţiuni distincte prevăzute de art. 213 alin. (1) din C. pen., şi anume determinarea practicării prostituţiei, înlesnirea practicării prostituţiei şi obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane.

Procedând, aşadar, la analiza tipicităţii obiective a faptei reţinută în sarcina inculpatului, Înalta Curte constată că sunt relevante constatările instanţei de apel, în motivarea deciziei atacate arătându-se că faptele inculpatului I. constau în faptul că, în calitate de asociat majoritar al SC M. SRL, împreună cu O. şi cu concubina sa H., în perioada cuprinsă între toamna anului 2012 şi primăvara anului 2015 (aprilie 2015), sub paravanul domeniului secundar de activitate al societăţii - "Activităţi de întreţinere corporală" - masaj, a înlesnit practicarea prostituţiei de către angajatele societăţii O., T., Q., U., V., W. şi X. prin intermedierea plasării acestora la clienţi în scopul întreţinerii de acte sexuale contra cost în hotelurile situate în zona centrală a mun. Bucureşti, asigurarea cazării femeilor, precum şi acoperirea activităţilor ilicite prin realizarea formalităţilor de angajare a acestora ca şi maseuze în cadrul acestei societăţi, obţinând astfel foloase materiale.

De asemenea, s-a reţinut că fapta inculpatei SC M. SRL, având administrator pe O. şi asociaţi pe O. şi I. (număr parţi sociale: 19, cota de participare la beneficii şi pierderi: 95%/95%), constă în faptul că în perioada decembrie 2014 - aprilie 2015, sub paravanul domeniului secundar de activitate "Activităţi de întreţinere corporală", a înlesnit practicarea prostituţiei de către angajatele O., T. şi Q., prin intermedierea plasării acestora la potenţiali clienţi în scopul întreţinerii de acte sexuale contra cost în hotelurile situate în zona centrală a Mun. Bucureşti, asigurarea cazării femeilor, precum şi acoperirea activităţilor ilicite prin realizarea formalităţilor de angajare a acestora ca şi maseuze în cadrul acestei societăţi, obţinând astfel foloase materiale.

Contrar susţinerilor recurenţilor I. şi SC M. SRL, Înalta Curte reţinând situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanţa de apel, constată că faptele anterior descrise întrunesc condiţiile de tipicitate obiectivă a infracţiunii de proxenetism, prevăzute de art. 213 alin. (1) din C. pen.

Cu privire la cea de-a doua problemă de drept ridicată de recurenţi în cadrul cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că faptele nu au fost descrise şi nu au fost explicitate în timp şi în spaţiu elementele materiale ale infracţiunii de proxenetism, se constată că instanţa de apel a reţinut că activitatea infracţională a inculpaţilor I., O. şi SC M. SRL este precizată sub aspectul perioadei în care s-a desfăşurat cuprinsă între toamna anului 2012 şi primăvara anului 2015 (aprilie 2015), fiind stabilite activităţile concrete desfăşurate de fiecare inculpat. Astfel, inculpatul I., în calitate de asociat majoritar al SC M. SRL, împreună cu ceilalţi inculpaţi din cauză, au înlesnit practicarea prostituţiei de către angajatele societăţii O., T., Q., U., V., W. şi X. prin intermedierea plasării acestora la clienţi în scopul întreţinerii de acte sexuale contra cost în hotelurile situate în zona centrală a municipiul Bucureşti, asigurarea cazării femeilor, precum şi acoperirea activităţilor ilicite prin realizarea formalităţilor de angajare a acestora ca şi maseuze în cadrul acestei societăţi. De asemenea, s-a reţinut că din probe rezultă că acest club exclusivist, situat în centrul Bucureştiului, cu program de noapte, aparţinând SC M. S.R.L, având ca acţionari pe inculpaţii I., O. şi ca director pe inculpata H., sub pretextul prestării, între altele, a unor activităţi de masaj corporal somatic, avea între angajate persoane care practicau prostituţia, fiind descrise împrejurările şi modul de comitere a infracţiunilor şi mijloacele folosite.

Aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de casaţie nu are competenţa de a schimba situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, constatările acesteia nefiind supuse cenzurii în recurs în casaţie. În reglementarea C. proc. pen. recursul în casaţie reprezintă o cale extraordinară de atac exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. C. proc. pen. nu permite în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în examinarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., reţinerea unei situaţii de fapt diferite de cea descrisă în decizia Curţii de apel.

Astfel, în raport cu criticile formulate, se constată că nu este incident cazul de recurs în casaţie menţionat [respectiv, cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..], întrucât faptele recurenţilor inculpaţi I. şi SC M. SRL corespund tiparului de incriminare al infracţiunii de de proxenetism, prevăzute de art. 213 alin. (1) din C. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate recurenţii inculpaţi I. şi SC M. SRL împotriva Deciziei penale nr. 1519/A din data de 15 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACEST MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate recurenţii inculpaţi I. şi SC M. SRL împotriva Deciziei penale nr. 1.519/A din data de 15 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 februarie 2021.

GGC - ED