Enforcement contest dismissed as res judicata due to identity with prior decision on application of Constitutional Court ruling and detention deductions.

Deliberând asupra contestaţiei la executare declarată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2015, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 74/RC din 9 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 548/AP din 21 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 65 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 1857 din 12 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Braşov, printre altele, s-a dispus, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, din infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată B.), ameninţare prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată C.), şantaj prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată D.) şi camătă prevăzută de art. 351 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 77 lit. a) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 din C. pen., în infracţiunile de ameninţare în formă continuată, prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi a art. 5 din C. pen. (persoană vătămată B.), ameninţare în formă continuată, prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi a art. 5 din C. pen. (persoană vătămată C.), şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată D.) şi camătă, prevăzută de art. 351 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 din C. pen.

În baza art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi a art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare în formă continuată (persoană vătămată B.).

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen., s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei.

În baza art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi a art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare în formă continuată (persoană vătămată C.)

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 207 alin. (1), (3) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) şi (5) din C. pen. şi art. 3 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată (persoană vătămată D.)

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu persoana vătămată D. pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica cu persoana vătămată D.), pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 351 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) şi (5) din C. pen. şi art. 3 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de camătă.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen., s-au contopit pedepsele susmenţionate, stabilindu-se pedeapsa cea mai grea, de 4 ani 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din celelalte pedepse, respectiv 1 an şi 2 luni închisoare, urmând astfel ca inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 5 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., respectiv a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu persoana vătămată D. pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen. (dreptul dea fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica cu persoana vătămată D.) pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 104 alin. (2) din C. pen., s-a revocat liberarea condiţionată a inculpatului din executarea Sentinţei penale nr. 458 din 18 aprilie 2012 pronunţată de Judecătoria Moreni, definitivă prin nerecurare la data de 16 mai 2012 şi s-a adiţionat la pedeapsa aplicată în cauză restul rămas neexecutat din sentinţa amintită, respectiv 207 zile (6 luni şi 27 zile închisoare), rezultând astfel o pedeapsă rezultantă de 6 ani, 2 luni şi 27 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., respectiv a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu persoana vătămată D. pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica cu persoana vătămată D.) pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii din data de 29 aprilie 2015, ora 12:45 - 30 ianuarie 2015, ora 12:45, precum şi durata arestului preventiv din data de 30 ianuarie 2015 până în data de 30 martie 2015, durata arestului la domiciliu din data de 30 martie 2015 până la data de 29 mai 2015 şi durata arestului preventiv din data de 16 noiembrie 2015 până la data de 1 februarie 2016.

În temeiul art. 399 alin. (1) raportat la art. 211 şi art. 208 alin. (5) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul A.

Prin aceeaşi hotărâre a fost condamnat şi inculpatul E.

Pe latură civilă, s-a luat act că persoanele vătămate B., C. şi D. nu s-au constituit părţi civile în cauză.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea specială a sumelor de 5.950 euro şi 13.200 RON cu privire la care a fost instituit sechestru asigurător prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov din data de 30 ianuarie 2015 şi consemnate la CEC conform recipiselor seria x nr. x din 2 februarie 2015 şi TA nr. x din 2 februarie 2015, aflate în volumul IV, dosar urmărire penală.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov din 30 ianuarie 2015 asupra sumelor de 5.950 euro şi 13.200 RON.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 548/AP din 21 iunie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia penală a respins ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1857 din 12 octombrie 2016 a Judecătoriei Braşov. În baza art. 422 din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului şi perioada începând cu data de 18 februarie 2017 până la data de 21 iunie 2017, inclusiv. În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat. Totodată, s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul A. şi, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 C. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 548/AP din 21 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, la data de 23 octombrie 2017, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

Inculpatul a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

În argumentarea primului caz de recurs în casaţie, inculpatul a susţinut că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală, pe considerentul lipsei elementelor constitutive ale infracţiunilor de ameninţare, cămătărie şi şantaj, întrucât la momentul la care acuzarea a susţinut că a săvârşit aceste fapte, se afla în executarea unei pedepse privative de libertate. În acest sens, punctual, inculpatul a arătat că nu putea săvârşi cele două infracţiuni de ameninţare în timp ce se afla în penitenciar, întrucât nu există niciun act material din care să rezulte că afirmaţiile sale i-au insuflat fostei concubine sau numitului C. o stare de temere în mod obiectiv. Fără a exista această aptitudine ca ameninţarea să determine o poziţie subiectivă aptă să creeze temerea pentru integritatea fizică sau psihică a persoanelor vătămate nu este întrunită, în opinia recurentului inculpat, latura obiectivă a infracţiunii.

În acelaşi cadru de argumentare, cu privire la aceeaşi acuzaţie, inculpatul a invocat şi greşita stabilire, ca lege penală mai favorabilă, a noului C. pen.

Referitor la infracţiunea de cămătărie, inculpatul a susţinut că această acuzaţie a fost reţinută de către instanţe ca fiind probată exclusiv prin declaraţiile martorilor, fără a se stabili cu precizie momentul remiterii banilor, pentru a se putea determina în mod just legea penală mai favorabilă. De altfel, în cauză, nu s-a probat, în afara depoziţiilor de martor, că inculpatul împrumuta în mod obişnuit bani cu dobândă.

În ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj, inculpatul a susţinut, deopotrivă, că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracţiuni întrucât solicitarea adresată persoanei vătămate D., de restituire a banilor pe care fosta sa concubină îi remisese anterior, cu titlu de împrumut, avea un just temei. Or, persoana vătămată a recunoscut că îi datora o sumă de bani, ca urmare a împrumutului luat de la concubina sa în timp ce el se afla în executarea unei pedepse privative de libertate. În consecinţă, legitimitatea pretenţiilor sale de restituire, de către persoana vătămată, a sumei de bani împrumutate, conduce la inexistenţa laturii obiective a infracţiunii analizate.

În acelaşi sens, s-a susţinut de către recurent că persoanele vătămate sunt singurele care pot stabili dacă asupra lor s-au efectuat acte de constrângere şi nu organele judiciare. Or, niciuna dintre persoanele vătămate nu s-a constituit parte civilă, neexistând o tipicitate a infracţiunilor sub aspectul probării laturii subiective a infracţiunii. Mai mult, a arătat inculpatul că organul de urmărire penală sau instanţele de judecată au interpretat pretinsele fapte în raport de depoziţiile persoanelor vătămate, dar nu au probat aptitudinea recurentului de a le săvârşi.

În motivarea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpatul a invocat nelegalitatea pedepselor ce i-au fost aplicate în fond şi menţinute în apel, decurgând, în esenţă, din greşita stabilire a legii penale mai favorabile şi din injusta aplicare a dispoziţiilor legale privind concursul de infracţiuni.

Prin Încheierea din data de 11 decembrie 2017, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpat şi s-a trimis cauza completului 10, în compunere de 3 judecători.

Astfel, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., iar argumentele prezentate de inculpat în susţinerea celor două cazuri de recurs în casaţie invocate se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi a art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că acesta este nefondat, pentru consideraţiile ce se vor arăta în continuare.

Preliminar examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte a reţinut că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

În acelaşi sens, s-a constatat că fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

S-a apreciat că aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv). Prin urmare, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond şi de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speţa de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că aspectele invocate de apărare în sensul că faptele reţinute în sarcina inculpatul A. nu sunt prevăzute de legea penală sunt nefondate.

Referitor la infracţiunea de ameninţare, s-a reţinut, în considerentele sentinţei penale, că, în perioada iulie 2013 - decembrie 2013, inculpatul A. a ameninţat-o în repetate rânduri cu acte de violenţă şi cu moartea, prin intermediul convorbirilor telefonice şi al mesajelor de tip SMS, pe fosta sa concubină B. De asemenea, în perioada iulie 2013 - decembrie 2013, l-a ameninţat în repetate rânduri cu acte de violenţă şi cu moartea pe C., actualul iubit al lui B. Situaţia de fapt a fost stabilită de instanţa de fond pe baza probatoriului administrat, expus în detaliu în considerentele sentinţei penale, considerente reluate şi de instanţa de apel. Totodată, s-a mai arătat că elementul material al laturii obiective s-a concretizat prin transmiterea în mod direct, dar şi indirect, pe cale orală şi scrisă a unor cuvinte de ameninţare cu răzbunarea, dar şi cu moartea adresată persoanelor vătămate. Din ansamblul probatoriu administrat în cauză precum şi prin raportare la circumstanţele cauzei, respectiv faptul că inculpatul în mod repetat a adresat celor două persoane vătămate ameninţări cu acte de violenţă, cu răzbunarea, dar şi faptul că a purtat discuţii cu privire la planurile sale şi cu alte persoane, instanţa de fond şi-a format convingerea că ameninţările inculpatului au avut un caracter serios, având aptitudinea de a intimida persoanele vătămate şi de a le crea o stare de temere fiind totodată injuste, răul prefigurat fiind nelegitim. Pentru a aprecia astfel, s-a observat că ameninţările au fost amplificate prin trimiteri la faptul că inculpatul va infesta persoanele vătămate cu virusul HIV, că le va omorî, că le va tăia picioarele etc. Urmarea imediată a constat în starea de panică, de nelinişte creată persoanelor vătămate. Legătura de cauzalitate este stabilită şi rezultă fără niciun dubiu între acţiunea inculpatului şi starea de nelinişte a victimelor.

În raport de consideraţiile instanţei de fond, reluate întocmai şi de către instanţa de apel, Înalta Curte a constatat că situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită cu titlu definitiv în cauză, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de ameninţare, aşa încât susţinerile apărării în sensul că faptele inculpatului nu sunt prevăzute de legea penală sunt neîntemeiate.

Apărarea recurentului inculpat privind inaptitudinea acţiunilor sale de a crea o stare de temere persoanelor vătămate, s-a apreciat că este un element ce ţine de situaţia de fapt şi interpretarea probatoriului, aspect ce excede analizei instanţei de casaţie, fiind o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii atacate şi nu de nelegalitatea acesteia.

S-a mai reţinut că în acelaşi mod, motivele invocate de către recurent cu privire la infracţiunea de şantaj, sunt împrejurări analizate deja de instanţe în cadrul stabilirii situaţiei de fapt, prin interpretarea materialului probator, aspecte ce nu pot fi analizate în cadrul recursului în casaţie, cale extraordinară de atac, eminamente în drept, şi nu în fapt, fiind inadmisibil de a se analiza cauza în aceeaşi parametri ca în cadrul căii ordinare de atac a apelului.

Cu privire la starea de temere, instanţa de fond a reţinut că aceasta a fost fără niciun dubiu creată persoanei vătămate de către inculpatul A. În acest sens, instanţa a reţinut că în cazul persoanei vătămate D. a fost afectată libertatea sa psihică, acesta fiind pus în situaţia de a se şi muta o perioadă din localitatea Braşov, ca urmare a temerii resimţite faţă de inculpat. Totodată, s-a mai apreciat că starea de temere a fost creată persoanei vătămate de atitudinea adoptată de inculpat care prin apeluri telefonice, în mod repetat a pus presiune asupra acestuia pentru a i se restitui suma de 50.000 euro. Instanţa a mai reţinut din ansamblul probatoriu administrat că persoana vătămată a perceput în mod direct constrângerile cu privire la restituirea sumei de bani menţionată anterior.

Or, după cum s-a arătat anterior, s-a apreciat că aceste chestiuni reiterate de inculpat cu ocazia soluţionării recursului în casaţie sunt aspecte de temeinicie ale hotărârii care exced analizei instanţei de casaţie. Nici susţinerea inculpatului că nu a urmărit obţinerea unui folos injust de la persoana vătămată nu fost reţinută de instanţa de recurs având în vedere că legiuitorul cere ca făptuitorul să urmărească dobândirea folosului în mod injust, cerinţa legii fiind îndeplinită chiar dacă folosul este just, dar inculpatul a urmărit să-l dobândească în mod injust, aspect analizat de instanţele ordinare şi care nu mai poate fi cenzurat, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. De asemenea, aprecierea recurentului privind nelegalitatea interceptărilor telefonice nu poate fi cenzurată prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege. De altfel, s-a reţinut că recurentul a invocat acest motiv în cadrul susţinerilor privind cazul de casare prevăzut de 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în contextul în care a criticat modalitatea de interpretare a probelor de către instanţele de fond şi de apel.

Referitor la infracţiunea de camătă, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A., în perioada 2012 - 2014, a împrumutat solicitând dobândă, diverse persoane din cercul său relaţional, respectiv F., G., H., I., J., D., K., cu importante sume de bani, fără a fi autorizat în acest sens şi fiind ajutat de către inculpatul E. Pentru recuperarea sumelor de bani împrumutate, inculpatul A., în perioada octombrie - noiembrie 2014, a abordat mai multe persoane din cercul său relaţional, pe care în trecut le-a împrumutat cu diferite sume de bani cu camătă, pentru a le determina să-i achite ratele la termenele şi în condiţiile stabilite de el. Răspunzând apărării, conform căreia la momentul la care inculpatul a împrumutat bani cu camătă, faptele nu erau incriminate, această activitate fiind desfăşurată de acesta anterior intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011, instanţa a reţinut că, din ansamblul probator administrat în cauză, reiese că deşi activitatea inculpatului a început anterior intrării în vigoare a acestei legi, s-a întins şi ulterior acestui moment, inculpatul desfăşurând activităţi ce se circumscriu cametei şi ulterior intrării în vigoare a actualului C. pen., legea aplicabilă infracţiunii în raport de momentul epuizării acesteia.

Alăturat motivării instanţei de fond, Curtea a reţinut şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care sunt mai mult decât concludente, cu privire la întinderea în timp a activităţii inculpatului A., privind infracţiunea de camătă, activitate care s-a derulat şi după noiembrie 2011, ultimul act prin care s-a epuizat infracţiunea fiind ulterior lunii noiembrie 2011.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte a constatat că există o corespondenţă deplină între fapta săvârşită de inculpat astfel cum a fost reţinută în situaţia de fapt şi configurarea legală a infracţiunii de cămătărie, întrunind elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare. Critica inculpatului în sensul că infracţiunea a fost probată doar pe declaraţiile martorilor nu poate face analiza recursului în casaţie, neputându-se solicita instanţei de recurs să procedeze la reinterpretarea probatoriului administrat în cauză. Nici motivul privind neincriminarea faptei pentru care a fost condamnat inculpatul, pretins săvârşită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011, susţinută cu ocazia dezbaterilor, şi circumscrisă cazului de casare prevăzut de 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., s-a apreciat că nu este întemeiat. În decizia penală atacată, s-a reţinut cu titlu definitiv, comiterea infracţiunii în perioada anilor 2012 - 2014, interval de timp în care era incriminată, prin lege, infracţiunea de camătă.

Examinând cauza şi prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte a apreciat recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat şi pe acest aspect.

După cum s-a arătat şi anterior, potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată de instanţa de apel este nelegală.

Verificând, în aceste limite, decizia penală atacată, Înalta Curte a constatat că susţinerile privind nelegalitatea pedepselor aplicate inculpatului sunt nefondate. Astfel, recurentul a invocat nelegalitatea pedepselor aplicate conform legii penale în vigoare şi, respectiv, nelegalitatea pedepsei rezultante urmare a aplicării, regimului juridic al concursului de infracţiuni conform noului C. pen., deşi se impunea, în opinia sa, aplicarea dispoziţiilor C. pen. anterior, sub ambele aspecte.

Însă, s-a constatat că infracţiunile de şantaj şi camătă, pentru care instanţele au aplicat pedepse conform C. pen. în vigoare, au fost comise ulterior intrării în vigoare a Noului C. pen., aşa încât acestea exced analizei conform prevederilor art. 5 din C. pen. privind legea penală mai favorabilă, care au în vedere o altă ipoteză, respectiv situaţia în care, de la data săvârşirii infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe legi penale, ipoteză care nu este aplicabilă în cauză. Alegerea legii penale mai favorabile se impunea doar în cazul infracţiunilor de ameninţare, analiza dispoziţiilor art. 5 din C. pen. fiind realizată de instanţele de judecată şi, stabilindu-se, motivat, că legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil concursului de infracţiuni, s-a reţinut acesta se stabileşte în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., respectiv tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi mai favorabilă. De altfel, instanţa a avut în vedere sub acest aspect şi Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Faţă de cele arătate, şi în urma propriului demers analitic, Înalta Curte a reţinut că nu decelează aplicarea vreunei pedepse nelegale, sub aspectul cuantumului fiecăreia dintre pedepsele aplicate pentru infracţiunile ce se integrează pluralităţii, sub forma concursului de infracţiuni, respectiv, sub aspectul cuantumului pedepsei rezultante aplicate inculpatului A. Nu în ultimul rând, s-a constatat că susţinerile recurentului inculpat se circumscriu, în esenţă, unor critici privind stabilirea greşită, în opinia apărării, a legii penale mai favorabile în cauză, fără a avea ca finalitate aplicarea unor pedepse nelegale. În consecinţă, instanţa de recurs a apreciat că recurentul inculpat A. a invocat în mod formal cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte, susţinerea apărării privind greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de ameninţare, în condiţiile în care s-ar fi împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale calculat conform prevederilor noului C. pen., Înalta Curte a constatat, prioritar, că această critică a fost formulată cu ocazia dezbaterilor, nefiind antamată prin motivele de recurs scrise, încălcându-se dispoziţiile art. 437 din C. proc. pen., nefiind supusă procedurii de filtru a admisibilităţii, conform art. 440 din acelaşi cod. De altfel, această critică excede cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de lege, neputând fi cenzurată prin prezenta cale de atac. Pe de altă parte, în cazul în care ar fi putut fi analizată, în prezenta cale de atac, susţinerea inculpatului este nefondată, termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru infracţiunea de ameninţare nefiind împlinit, potrivit niciuneia din dispoziţiile C. pen., anterior sau în vigoare.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A.

Împotriva Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, la data de 6 august 2020, a formulat contestaţie la executare condamnatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov.

Prin Sentinţa penală nr. 1357 din 2 octombrie 2020 Judecătoria Braşov în baza art. 47 din C. proc. pen. raportat la art. 595 alin. (2) din C. proc. pen. a admis excepţia de necompetenţă şi a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare formulată de condamnatul A. în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 16 octombrie 2020, sub nr. x/2020, fiind stabilit termen de judecată aleatoriu la data de 17 noiembrie 2020.

În susţinerea contestaţiei, în esenţă, contestatorul condamnat A. a solicitat admiterea contestaţiei la executare în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., arătând că cererea de contestaţie la executare este îndreptată împotriva Hotărârii nr. 74/RC din 9 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nelămurirea o constituie neaplicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 265/2014 şi a Recursului în interesul legii nr. 29/2015, precum şi modul de deducere a perioadelor în care a executat pedeapsa închisorii.

Examinând contestaţia la executare formulată de condamnatul A. Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte constată că este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

Dispoziţiile art. 598 alin. (2) din C. proc. pen. prevăd că în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau 6 din C. proc. pen., iar în cazul prev la alin. (1) lit. c) la instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută, iar în cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea alin. (7) al art. 597 din C. proc. pen., stabileşte că hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 597 alin. (7) din C. proc. pen. hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară. Contestaţia la executare nu reprezintă o cale de atac, ci un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei.

În prezenta cauză, titlul împotriva căruia contestatorul a formulat contestaţia la executare în temeiul art. 598 lit. c) din C. proc. pen., este reprezentat de Decizia penală nr. 74/RC din 9 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâre pronunţată ca instanţă de recurs în casaţie.

Înalta Curte constată că, prin decizia contestată s-a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 548/AP din 21 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

Prin Decizia penală 548/AP din 21 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală s-a respins ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1857 din 12 octombrie 2016 a Judecătoriei Braşov şi în baza art. 422 din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului şi perioada începând cu data de 18 februarie 2017 până la data de 21 iunie 2017, inclusiv.

Prin Sentinţa penală nr. 1857 din 12 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Braşov, printre altele, s-a dispus, în baza art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi a art. 5 din C. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare în formă continuată (persoană vătămată B.), în baza art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi a art. 5 din C. pen., la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare în formă continuată (persoană vătămată C.), în baza art. 207 alin. (1), (3) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) şi (5) din C. pen. şi art. 3 din C. pen., la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată (persoană vătămată D.), în baza art. 351 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) şi (5) din C. pen. şi art. 3 din C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de camătă. În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen., s-au contopit pedepsele susmenţionate, stabilindu-se pedeapsa cea mai grea, de 4 ani 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din celelalte pedepse, respectiv 1 an şi 2 luni închisoare, urmând astfel ca inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 5 ani şi 8 luni închisoare.

Înalta Curte reţine că, în cauză, contestatorul a formulat contestaţie la executare împotriva Hotărârii nr. 74/RC din 9 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., iar nelămurirea o constituie neaplicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 265/2014 şi a Recursului în interesul legii nr. 29/2015, precum şi modul de deducere a perioadelor în care a executat pedeapsa închisorii.

Înalta Curte constată că, în cauză, s-a formulat contestaţie la executare împotriva unei hotărâri pronunţată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie prin care a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de condamnat, iar dispoziţiile Sentinţei penale nr. 1857 din 12 octombrie 2016 a Judecătoriei Braşov, nu au fost modificate nici în calea de atac a apelului şi nici în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie.

Totodată, Înalta Curte reţine că, anterior prezentei contestaţii la executare, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie, la data de 4 august 2020, contestatorul A., a formulat contestaţie la executare împotriva Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce a fost înregistrată sub nr. x/2020, invocând dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Prin Încheierea din 25 septembrie 2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea contestaţiei formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2015 la Completul nr. 10 pentru competentă soluţionare, în raport cu dispoziţiile art. 111 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, potrivit cu care cererile de completare sau lămurire a hotărârii se soluţionează de completul care a pronunţat hotărârea a cărei lămurire se solicită.

Prin Încheierea din 30 octombrie 2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de Completul nr. 10 s-a dispus trimiterea cauzei având ca obiect contestaţie formulată de condamnatul A. la Judecătoria Braşov, spre competentă soluţionare.

Aşadar, Înalta Curte reţine că prin încheierea din 30 octombrie 2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2020, Înalta Curte a dispus cu privire la contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva aceleiaşi decizii, respectiv Decizia nr. 74/RC din 9 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2015, iar motivele ambelor contestaţii la executare, vizează dispoziţiile cazul de contestaţiei prev de art. 598 lit. c) din C. proc. pen.

Prin urmare, între prezenta cauză şi cea care a format obiectul Dosarului nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală există identitate de părţi, de temei legal, de motive şi apărări, context în care această noua contestaţie la executare nu constituie decât o repetare a celei deja soluţionate prin Încheierea penală nr. 702 din 30 octombrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, intrând în coliziune cu dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat.

Dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., aplicabile şi în procesul penal potrivit art. 2 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură care fac inutilă, în tot sau în parte, cercetarea în fond a cauzei, în raport cu reglementarea de principiu dată autorităţii de lucru judecat prin art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., aplicabil şi în procesul penal, reiese că existenţa în cauza pendinte a unei identităţii de părţi, de obiect şi de motive cu cererea anterioară, definitiv judecată, atrage inadmisibilitatea în principiu căii extraordinare de atac şi impune respingerea ei ca atare.

În ceea ce priveşte cererea de repunere pe rol a cauzei, Înalta Curte reţine că, în cauză, contestatorul A. cu ocazia acordării ultimului cuvânt, a solicitat amânarea cauzei, cerere ce a fost respinsă, în şedinţă publică, cu motivarea că aceasta a fost formulată după ce au fost puse concluziile pe fondul cauzei, la momentul acordării ultimului cuvânt contestatorului, deşi anterior, întrebat fiind de instanţă, contestatorul a precizat că este de acord să fie asistat de apărătorul din oficiu şi nici nu a avut cereri de formulat sau excepţii de invocat în cauză.

Mai mult, relativ la motivele invocate în cererea de repunere pe rol a cauzei în sensul de a lua legătura cu apărătorul din oficiu şi faptul că nu i s-a acordat ultimul cuvânt, Înalta Curte reţine că la dosarul cauzei, filele x, se află cererea apărătorului din oficiu, avocat L., din care rezultă dovada privind solicitarea apărătorului prin poştă electronică a unei consultaţii juridice cu contestatorul la Penitenciarul Aiud. Totodată, se reţine, aşa cum rezultă din practicaua deciziei, că Înalta Curte i-a acordat posibilitatea contestatorului să ia legătură cu apărătorul din oficiu, acordându-i inclusiv ultimul cuvânt, acesta precizând că este de acord să fie asistat de apărătorul din oficiu şi nici nu are cereri sau excepţii de formulat în cauză.

Prin urmare, se constată au fost respectate dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., privitoare la garantarea dreptului la apărare, precum şi a legislaţiei conexe, respectiv art. 24 din Constituţia României, art. 6 paragraf 3 lit. b) - c) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind incidente nici dispoziţiile art. 395 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la repunerea cauzei pe rol.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de contestatorul A., iar în temeiul art. 597 coroborat cu art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia la executare declarată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de contestatorul A.

II. Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia la executare declarată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

Obligă contestatorul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul A., în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului şi se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2020.

Procesat de GGC - LM