Inadmissibility of execution challenge seeking reindividualization of final criminal penalty under Art. 598 C. proc. pen.

Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 148 din data de 15 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de condamnatul A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, la data de 31 august 2020, sub nr. x/2020, condamnatul B. a solicitat, în temeiul art. 103 C. pen. şi art. 46 din Legea nr. 253/2013, în principal, încetarea interdicţiei de a părăsi teritoriul României, iar în subsidiar, încuviinţarea părăsirii teritoriului României pe perioadă determinată.

În argumentarea cererii, condamnatul a arătat că, prin Sentinţa penală nr. 110 din 4 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 342/A din 11 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost condamnat, în baza art. *334 din Legea nr. 535/2004, la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare.

După liberare, conştientizând efectele nefavorabile ale acţiunilor sale şi conformându-se normelor de ordine socială, şi-a continuat studiile, absolvind clasa a XII-a a Liceului de Industrie Alimentară Craiova, şi a încercat să se reintegreze social, deşi la nivel naţional există mari reticenţe în privinţa persoanelor condamnate la închisoare. Posibilităţile de angajare fiind însă limitate, a fost nevoit să dobândească şi o altă specializare, care să-i mărească şansele de reintegrare, astfel că, începând cu data de 15 iulie 2020, a dobândit şi calitatea de conducător auto.

Cu toate acestea şi în pofida eforturile depuse, nu a reuşit să obţină un loc de muncă în ţară, angajarea fiindu-i refuzată ca urmare a cazierului judiciar pe care îl posedă. În acest context, pentru a se întreţine a fost nevoit să lucreze ocazional, cu remuneraţie destul de mică, ca zilier, desfăşurând diferite activităţi atât comerciale, cât şi gospodăreşti. Această situaţie l-a determinat să apeleze la tatăl său, care lucrează în mod legal în Regatul Unit, ca şi conducător auto, care i-a obţinut promisiunea patronului său de a-l se angaja. O astfel de finalitate, care ar avea ca efect obţinerea unui venit sigur şi stabil şi un program bine determinat, ar contribui la reunirea familiei, fiind, totodată, un factor determinant în reintegrarea sa socială.

În raport cu aspectele prezentate, susţinând că scopul preventiv educativ al pedepsei a fost deja atins şi că temeiurile care au dus la impunerea obligaţiei de a nu părăsi ţara nu mai subzistă, condamnatul a solicitat încetarea acesteia, arătând că măsura îi limitează posibilităţile de angajare în Regatul Unit şi îi îngreunează dezvoltarea personală şi nu în ultimul rând, posibilitatea întemeierii unei familii.

În dovedirea cererii, condamnatul a ataşat dovada obţinerii permisului auto, adeverinţa privind studiile sale şi Sentinţa penală nr. 110 din 4 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017.

În vederea soluţionării cauzei, la dosar a fost ataşat Dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Craiova.

Analizând cererea cu care a fost învestită, instanţa de fond a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 110 din 4 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017, s-au hotărât, printre altele, următoarele:

În baza art. 332 alin. (4) din Legea nr. 535/2004, cu aplic. art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi j) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme şi dreptul de a părăsi teritoriul României, pe o durată de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi j) C. pen., pe durata prev. de art. 65 alin. (3) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 33 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 535/2004, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi j) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme şi dreptul de a părăsii teritoriul României pe o durată de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi j) C. pen., pe durata prev. de art. 65 alin. (3) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 45 alin. (1) şi (5) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 luni închisoare reprezentând o treime din pedeapsa de 1 an închisoare, dispunându-se ca, în final, inculpatul B. să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 4 luni închisoare, în regim de detenţie, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi j) C. pen., pe o durată de 3 ani, precum şi pedeapsa accesorie având acelaşi conţinut, pe durata prev. de art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii de la 8 decembrie 2015, ora 19:30, până la 9 decembrie 2015, ora 19:30 (dispusă prin Ordonanţa nr. 129D/P/2015 din 8 decembrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală), durata reţinerii de la 8 decembrie 2016, ora 21:45, până la 9 decembrie 2016, ora 21:45 (dispusă prin Ordonanţa nr. 129D/P/2015 din 8 decembrie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală), precum şi perioada arestului preventiv de la 9 decembrie 2016 la zi.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul B.

Prin Decizia penală nr. 342/A din 11 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. împotriva sentinţei penale nr. 110 din 4 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori .

Prin Încheierea din 13 octombrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a dispus înlăturarea omisiunii vădite strecurate în dispozitivul Deciziei penale nr. 342/A din data de 11 octombrie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, în sensul introducerii în cuprinsul acestuia, după alin. (1), a unui nou alineat având următorul conţinut:

"Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii de la 8 decembrie 2015, ora 19:30, până la 9 decembrie 2015, ora 19:30, durata reţinerii de la 8 decembrie 2016, ora 21:45 până la 9 decembrie 2016, ora 21:45 şi durata arestării preventive de la 9 decembrie 2016, la zi."

În contextul acestor reţineri, instanţa de fond a notat că, prin cererea formulată, condamnatul B. a solicitat încetarea interdicţiei de a părăsi teritoriul României ce i-a fost impusă prin Sentinţa penală nr. 110 din 4 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017, întemeindu-şi solicitarea pe dispoziţiile art. 103 C. pen. şi art. 46 din Legea nr. 253/2013.

Ca urmare, procedând la evaluarea cererii cu care a fost învestită prin prisma dispoziţiilor legale invocate ca temeiuri de drept ale acesteia, instanţa de fond a notat că art. 103 C. pen., care prevede, în alin. (1), că:

"(1) Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai mari de reintegrare socială.", iar în alin. (2), că " Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară." vizează modificarea sau încetarea obligaţiilor dispuse cu ocazia liberării condiţionate a condamnatului.

În acest context, reţinând că, în speţă, interdicţia de a părăsi teritoriul Românei a fost impusă condamnatului B. (prin sentinţa penală anterior menţionată) ca şi pedeapsă complementară, instanţa de fond a constatat că art. 103 C. pen. nu este incident în cauză.

A mai constatat că art. 46 din Legea nr. 253/2013 (al doilea temei legal al cererii formulate de condamnat), care prevede că: "(1) În cazul în care, pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată doreşte să părăsească teritoriul ţării, în condiţiile în care prin hotărârea judecătorească are impusă obligaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) lit. i), respectiv art. 93 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, solicită instanţei de executare încuviinţarea în acest sens.

(2) Cererea persoanei supravegheate se soluţionează în camera de consiliu, după ascultarea acesteia şi a consilierului de probaţiune. Instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă. Durata părăsirii ţării nu poate depăşi 30 de zile într-un an. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere.

(3) O copie a încheierii definitive se comunică, de îndată, serviciului de probaţiune competent, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi Direcţiei Generale de Paşapoarte.", vizează executarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse de instanţă potrivit C. pen., iar nu executarea pedepsei complementare dispuse de instanţă, astfel că nici acesta nu este incident în cauză.

Distinct de aceste constatări, instanţa de fond a notat că executarea pedepselor complementare aplicate persoanei fizice se face conform dispoziţiilor din Capitolul IV din Legea nr. 253/2013.

Potrivit art. 29 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 253/2013, "pentru interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, comunicarea se face Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei Generale de Paşapoarte şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia cetăţenilor străini".

Art. 31 din aceeaşi lege prevede permisiunile ce pot fi acordate în executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, arătând expres că judecătorul delegat cu executarea poate acorda persoanei condamnate, la cererea motivată a acesteia, o permisiune în executarea pedepsei complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. l) - o) C. pen., acestea fiind singurele permisiuni ce pot fi acordate în executarea pedepsei complementare.

În acest context, notând că textul de lege precitat nu vizează şi interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, prev. de art. 66 alin. (1) lit. j) C. pen. şi că, prin urmare, raportat la această pedeapsă complementară nu pot fi acordate permisiuni, instanţa de fond a concluzionat că, în cauză nefiind aplicabile niciuna dintre dispoziţiile legale invocate de condamnat, se impune a se proceda la calificarea cererii acestuia ca şi contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., privind invocarea unei cauze de stingere sau micşorare a pedepsei.

Ca urmare, procedând, în continuare, la evaluarea cererii condamnatului B. prin prisma dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., instanţa de fond a reţinut că, în concret, prin aceasta condamnatul solicită, de fapt, o reindividualizare judiciară a pedepsei complementare ce i-a fost aplicată în mod definitiv prin sentinţa penală anterior menţionată.

Or, în condiţiile în care pe calea contestaţiei la executare nu se pot invoca nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii penale definitive, ci doar nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii definitive, instanţa de fond a constatat că aspectele invocate de contestator - referitoare la imposibilitatea găsirii unui loc de muncă în ţară şi la împrejurarea că măsura de referinţă nu a vizat persoana sa, în contextul cărora a susţinut că pedeapsa complementară de referinţă constituie o restrângere nejustificată a drepturilor sale civile - nu se circumscriu niciunuia dintre cazurile prev. de art. 598 lit. a) - d) C. proc. pen., constituind o critică valorificabilă doar în cadrul căii ordinare de atac a apelului.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 598 C. proc. pen., instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de condamnatul B., menţionarea numelui "A." fiind, în mod evident, rezultatul unei erori materiale.

*

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestaţie condamnatul B., fără a motiva în scris calea de atac.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 2 octombrie 2020, sub nr. x/2020.

Deşi legal citat, contestatorul condamnat B. nu s-a prezentat la termenul fixat în cauză, 13 noiembrie 2020, pentru a susţine calea de atac exercitată, ci a solicitat judecarea acesteia în lipsa sa.

În acest context, la acelaşi termen de judecată, apărătorul desemnat să-i acorde asistenţă juridică din oficiu a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea hotărârii atacate şi judecarea pe fond a contestaţiei la executare, concluziile acestuia, ca şi cele ale reprezentantului Ministerului Public fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Evaluând contestaţia de faţă prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, în considerarea următoarelor argumente:

Obiectul cauzei pendinte îl constituie cererea prin care condamnatul B. a solicitat, în temeiul art. 103 C. pen. şi art. 46 din Legea nr. 253/2013, în principal, încetarea interdicţiei de a părăsi teritoriul României (ce i-a fost aplicată, ca pedeapsă complementară, prin Sentinţa penală nr. 110 din 4 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 342 din 11 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), iar în subsidiar, încuviinţarea părăsirii teritoriului României pe perioadă determinată.

Condamnatul şi-a argumentat cererea, în esenţă, pe aspectul că, în condiţiile în care scopul educativ preventiv al pedepsei a fost deja atins prin executarea pedepsei principale de 3 ani şi 4 luni închisoare (ce i-a fost aplicată prin hotărârea anterior menţionată) şi prin atitudinea conformă rigorilor sociale pe care a adoptat-o ulterior liberării din penitenciar, nu mai subzistă temeiurile care au determinat aplicarea pedepsei complementare de referinţă împotriva sa. Ca urmare, această măsură îi restrânge în mod nejustificat drepturile civile, întrucât, fără a fi justificată obiectiv, în concret, îi limitează posibilităţile de angajare în Regatul Unit şi îi îngreunează dezvoltarea personală şi posibilitatea întemeierii unei familii şi, prin aceasta, afectează procesul său de reintegrare socială.

Cererea astfel formulată, înregistrată, pe rolul Curţii de Apel Craiova, la data de 31 august 2020, ca şi contestaţie la executare întemeiată pe cazul prev. de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin hotărârea ce face obiectul prezentei contestaţii.

Hotărârea contestată este legală şi temeinică.

Constatând că obiectul cererii cu care a fost învestită îl constituie pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. (1) lit. j) C. pen., a interzicerii dreptului de a părăsi teritoriul României pe o perioadă de 3 ani (ce a fost aplicată condamnatului B. prin Sentinţa penală nr. 110 din 4 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 342 din 11 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, alături de pedeapsa principală rezultantă de 3 ani şi 4 luni închisoare), a cărei executare este contestată pentru argumentele factuale anterior menţionate, instanţa de fond a procedat, prioritar, la evaluarea cererii condamnatului prin prisma temeiurilor de drept invocate de acesta.

Urmare acestui demers, constatând că dispoziţiile art. 103 C. pen. reglementează modificarea sau încetarea obligaţiilor (inclusiv a celei de a nu părăsi teritoriul României prev. de art. 101 alin. (2) lit. c) C. pen.) dispuse, în condiţiile art. 101 C. pen., cu ocazia liberării condiţionate a condamnatului, iar dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal - procedura de încuviinţare a cererii de părăsire a teritoriului României, formulată, pe durata termenului de supraveghere stabilit în cazul amânării aplicării pedepsei sau a suspendării executării acesteia sub supraveghere, de inculpatul faţă de care s-a dispus obligaţia de a nu părăsi teritoriul României, prev. de art. 85 alin. (2) lit. i), respectiv, de art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., instanţa de fond a reţinut, în mod just, că temeiurile de drept anterior menţionate nu sunt aplicabile demersului judiciar al condamnatului, acestea neavând incidenţă în materia punerii în executare a pedepselor complementare.

În acest context, reţinând că executarea pedepselor complementare aplicabile persoanei fizice este reglementată în cuprinsul Secţiunii I (art. 29 - 33) a Capitolului IV - Executarea pedepselor complementare din cadrul Titlului II - Executarea pedepselor neprivative de libertate al Legii nr. 253/2013, instanţa de fond a procedat la evaluarea cererii condamnatului B. şi prin prisma acestor dispoziţii legale şi a constatat, deopotrivă corect, că permisiunile ce pot fi acordate, în condiţiile art. 31 din Legea nr. 253/2013, nu vizează şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a părăsi teritoriul României, prev. de art. 66 alin. (1) lit. j) C. pen., astfel că demersul judiciar al condamnatului nu poate fi valorificat nici prin prisma acestor prevederi legale, nici măcar sub aspectul solicitării cu caracter subsidiar formulate în cadrul acestuia.

În considerarea acestor constatări succesive, reţinând că finalitatea principală urmărită prin cererea formulată de condamnatul B. este aceea a încetării executării pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a părăsi teritoriul României pe o perioadă de 3 ani, sub imperiul căruia se află acesta, instanţa de fond a calificat cererea acestuia ca şi contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală C. proc. pen. şi, procedând la evaluarea acesteia prin prisma dispoziţiilor legale cu relevanţă în materie, a constatat-o ca fiind inadmisibilă.

Înalta Curte, în baza propriului examen, constată, la rândul ei, că cererea formulată de condamnatul B. este inadmisibilă, reţinând în acest sens că, reprezentând un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii, prin contestaţia la executare nu se pot pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârii penale definitive în baza căreia se face executarea, ci exclusiv nelegalitatea ce ar rezulta din punerea în executare a acesteia.

Astfel, statuând asupra naturii juridice a contestaţiei la executare, în Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că aceasta este "un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătoreşti, fără însă a se putea schimba sau modifica soluţia care se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât aceasta nu are natura unei căi de atac. Deopotrivă, contestaţia la executare este o procedură jurisdicţională de rezolvare a situaţiilor corelative la executarea pedepsei, respectiv a incidentelor ivite ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei".

Ca urmare, situaţiile care, potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen., constituie cazuri de contestaţie la executare, trebuie să vizeze limitele în care hotărârea se execută, iar nu valabilitatea acesteia în privinţa soluţiei pe care o conţine, care a intrat în puterea lucrului judecat.

În cazul concret al dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din C. proc. pen., cauza de stingere sau micşorare a pedepsei trebuie să se fi ivit după rămânerea definitivă a hotărârii penale, dar înainte de începerea executării, în timpul executării sau chiar după executarea acesteia, fără însă să poată privi aspecte de fond sau care să pună în discuţie autoritatea de lucru judecat.

În speţă, prin cererea formulată, condamnatul B. invocă faptul că instanţa de fond i-a impus în sarcină obligaţia de a nu părăsi teritoriul României (prev. de art. 66 alin. (1) lit. j) C. pen.), fără a evalua în mod temeinic circumstanţele sale personale, precum şi cele reale.

Mai invocă faptul că, în condiţiile în care scopul educativ preventiv al pedepsei a fost deja atins prin executarea pedepsei principale de 3 ani şi 4 luni închisoare (ce i-a fost aplicată prin hotărârea anterior menţionată) şi prin atitudinea conformă rigorilor sociale pe care a adoptat-o ulterior liberării din penitenciar, nu mai subzistă temeiurile care au determinat aplicarea pedepsei complementare de referinţă împotriva sa.

În fine, susţine că, în prezent, această măsură îi restrânge în mod nejustificat drepturile civile, întrucât, fără a fi justificată obiectiv, în concret, îi limitează posibilităţile de angajare în Regatul Unit şi îi îngreunează dezvoltarea personală şi posibilitatea întemeierii unei familii şi, prin aceasta, afectează procesul său de reintegrare socială.

Or, toate aceste susţineri se circumscriu, în concret, unei finalităţi, care, deşi nu este exprimată în mod expres, rezultă cu suficientă claritate din conţinutul cererii, respectiv aceea a reindividualizării judiciare a pedepsei complementare ce i-a fost aplicată condamnatului B. prin hotărâre penală definitivă.

Această finalitate nu poate fi însă valorificată prin prisma contestaţiei la executare, instrument jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează exclusiv incidentele limitativ prevăzute de lege în cuprinsul art. 598 alin. (1) C. proc. pen., ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătoreşti, fără însă a se putea schimba sau modifica soluţia care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Altfel spus, prin prezentul demers judiciar, contestatorul B. nu invocă un veritabil incident ivit în executarea hotărârii penale definitive prin care a fost condamnat, sub aspectul pedepsei complementare de referinţă, ci critică însăşi soluţia dispusă prin aceasta cu privire la regimul sancţionator ce i-a fost aplicat, sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei complementare, urmărind, în acest fel, să valorifice, în procedura prev. de art. 598 C. proc. pen., criticile aduse hotărârii definitive anterior menţionate, demers, în mod evident, nepermis de lege.

Ca urmare, demersul judiciar al contestatorului pune în discuţie, în concret, însăşi autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive de condamnare pronunţată faţă de acesta, chestiune care, în mod evident, excede obiectului procedurii pendinte, care se raportează exclusiv la incidentele apărute în timpul executării hotărârii contestate.

În raport cu toate aceste argumente, constatând că hotărârea atacată este temeinică şi legală, Înalta Curte, în temeiul art. *4251 alin. (7) pct. 1 lit. b), raportat la art. 597 alin. (7) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul B. împotriva sentinţei penale nr. 148 din data de 15 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Ca urmare, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 313 RON, să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul B. împotriva Sentinţei penale nr. 148 din data de 15 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 313 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2020.

Procesat de GGC - LM