Abuse in service excluded for procedural delays and non-executable title enforcement absent express statutory violation

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Şedinţa publică din data de 4 martie 2020

Asupra cauzei penale de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 34/F din 14 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus:

În baza 297 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare şi 3 (trei) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 297 alin. (1) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare şi 3 (trei) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

S-a constatat că infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A. erau concurente cu infracţiunile pentru care se dispusese condamnarea aceluiaşi inculpat prin Sentinţa penală nr. 115/F din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 402/A din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În baza art. 97 C. pen. s-a dispus anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 2 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 115/F/din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 402/A din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi au fost repuse în individualitatea lor pedepsele aplicate inculpatului A. prin respectiva sentinţă, după cum urmează:

- pedeapsa de 2 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., ca pedeapsă complementară, aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. (faptă comisă la data de 24 mai 2013);

- pedeapsa de 6 luni închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., ca pedeapsă complementară, aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. b) C. pen. (faptă comisă în perioada 18 noiembrie 2014-28 ianuarie 2015);

În baza art. 97 alin. (1) C. pen., art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 6 luni închisoare, în total pedeapsa de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (cu referire la dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc), pe o durată de 3 ani.

În baza art. 45 alin. (5) şi (3) lit. a) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza art. 40 alin. (3) C. pen., s-a dispus deducerea din durata pedepsei stabilite prin prezenta hotărâre a perioadei de la 11 august 2018 la 31 octombrie 2018 (pentru care se considera executate suplimentar 12 zile, în temeiul art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013), executată din pedeapsa aplicată prin Sentinţa penală nr. 115/F din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ca urmare a revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prin Sentinţa penală nr. 134/F din 27 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I-a, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 45 alin. (4) C. pen., partea executată din pedeapsa complementară aplicată prin Sentinţa penală nr. 115/F din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 402/A din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, respectiv de la 20 noiembrie 2017 la 10 august 2018 şi de la 1 noiembrie 2018 până la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe, s-a dispus a fi scăzută din durata pedepsei complementare aplicată prin prezenta sentinţă.

În baza art. 397 alin. (1), art. 19 alin. (1), (2) şi (5) şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatului A. la plata sumei de 5.000 EURO către partea civilă B. cu titlu de daune morale.

În baza art. 397 alin. (1), art. 19 alin. (1), (2) şi (5) şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus obligarea aceluiaşi inculpat la plata sumei de 42.000 EURO şi 13.965,36 RON către partea civilă C. cu titlu de daune materiale.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 249 C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpatului A. în vederea executării cheltuielilor judiciare şi a reparării prejudiciului cauzat părţilor civile B. şi C., până la concurenţa sumelor de 47.000 EURO şi 15.465,36 RON.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli judiciare statului.

Onorariul avocatului din oficiu care a asigurat asistenţa judiciară a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi parţial în cursul judecăţii, în cuantum total de 450 RON, a rămas în sarcina statului, urmând a fi suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea a două infracţiuni de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 C. pen.

S-a reţinut că inculpatul A., având calitatea de executor judecătoresc în cadrul Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în cadrul instrumentării dosarelor execuţionale privind persoanele vătămate B. şi C. şi-ar fi exercitat în mod defectuos, cu încălcarea legii, atribuţiile de serviciu, după cum urmează:

I. La data de 29 octombrie 2014, în cadrul Dosarului de executare silită nr. x/2014, inculpatul A. a procedat la poprirea conturilor bancare pe care persoana vătămată B. le avea deschise la D. şi la E. pentru debitul de 53.553,26 RON şi, deşi atât E. - la data de 25 noiembrie 2014, cât şi D. - la data de 08 decembrie 2014, au virat fiecare întreaga sumă poprită în contul de consemnaţiuni al BEJ A. deschis la F., suma poprită fiind distribuită către creditori la data de 19 decembrie 2014, executorul judecătoresc a desfiinţat poprirea abia la data de 13 ianuarie 2015, după introducerea contestaţiei la executare de către persoana vătămată la data de 12 ianuarie 2015 şi după mai multe cereri prin care aceasta solicita ridicarea popririi şi reconsemnarea sumei poprite de la D., dar nu a procedat şi la reconsemnarea sumei de bani aferente, neautorizând F. să vireze suma de bani înapoi în contul debitoarei de la terţul poprit (inclusiv a sumei de 4.350,45 RON virată de G. la data de 14 ianuarie 2015, după desfiinţarea popririi) decât la data de 4 mai 2015, încălcând astfel dispoziţiile art. 794 alin. (1) C. proc. civ. (art. 793 alin. (1) C. proc. civ. înainte de republicare).

II. La data de 15 aprilie 2015, în cadrul Dosarului de executare silită nr. x/2015, inculpatul A. a procedat la încuviinţarea executării silite a Sentinţei civile nr. 2655 din 27 februarie 2015 a Judecătoriei Craiova, deşi respectiva hotărâre nu constituia titlu executoriu, conform art. 499 C. proc. civ., şi a dispus poprirea contului de proviziuni pe care persoana vătămată C. - debitor în dosarul de executare silită, îl avea deschis la Banca Naţională a României, potrivit legii, ceea ce a determinat cauzarea unui prejudiciu acesteia în sumă totală de 42.000 EURO şi 13.965,36 RON (recipisele de consemnare a sumelor în contul executorului judecătoresc fiind eliberate la data de 20 aprilie 2015, iar creditorul H. încasând banii în numerar), rezultând astfel încălcarea dispoziţiilor art. 632 şi urm. din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală sub nr. x/2018, fiind parcursă procedura de cameră preliminară.

Prin Încheierea din data de 27 aprilie 2018, rămasă definitivă prin necontestare, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti a constatat competenţa şi legalitatea sesizării instanţei prin Rechizitoriul nr. x/2015 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

În faza de judecată s-a procedat la audierea inculpatului, a părţii civile B. şi a martorului I..

Analizând materialul probator administrat în cauză, inclusiv probele de la urmărirea penală şi actele din Dosarele de executare nr. 19/2014 şi nr. 31/2015, instanţa de fond a constatat ca fiind bine stabilită starea de fapt pe baza căreia a avut loc trimiterea în judecată a inculpatului A. şi a reţinut la rândul său următoarele fapte şi împrejurări relevante sub aspectul acuzaţiilor formulate:

Cu referire la Dosarul de executare nr. 19/2014 a rezultat că prin Încheierea nr. 1 din data de 13 iunie 2014 emisă de executorul judecătoresc A. s-a dispus la cererea creditorilor J., K. şi L. deschiderea dosarului de executare silită împotriva debitoarelor B. şi M.

Prin Încheierea nr. 1822 din 3 iulie 2014 a Judecătoriei Buftea a fost admisă cererea de executare silită în baza titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 159 din 23 octombrie 202012 a Tribunalului Mehedinţi, secţia I-a civilă pronunţată în Dosarul nr. x/2009, modificată prin Decizia nr. 6261 din 6 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I-a civilă.

Pentru sumele datorate de B., la data de 22 iulie 2014 au fost emise de către executorul judecătoresc A. trei somaţii de plată, respectiv somaţia nr. 2 pentru suma de 14.231,81 RON, somaţia nr. 4 pentru suma de 14.231,81 RON şi somaţia nr. 6 pentru suma de 25.089,64 RON.

La data de 8 august 2014, în urma relaţiilor solicitate, A.N.A.F. a comunicat BEJ A. lista unităţilor bancare la care persoana vătămată B. avea deschise conturi bancare.

Prin Adresa din data de 29 octombrie 2014, inculpatul A. a dispus executarea silită prin poprire asupra sumelor de bani pe care persoana vătămată le-ar fi putut deţine la mai multe unităţi bancare până la concurenţa sumei de 53.553,26 RON, în aceeaşi zi comunicând adresele de înfiinţare a popririi către instituţiile menţionate, D., E. şi G., precum şi debitoarei B.

A rezultat că poprirea s-a realizat în două conturi consemnate cu aceeaşi sumă, de 53.553,26 RON, la unităţi bancare diferite, şi anume D. şi E., tot pentru aceeaşi sumă fiind poprit şi contul debitoarei deschis la G. unde exista provizia de 4.350,45 RON.

La data de 25 noiembrie 2014, terţul poprit E. a virat din contul debitoarei suma poprită de 53.553,26 RON în contul BEJ A. deschis la F., sumă consemnată cu recipisa x din data de 26 noiembrie 2014, efectuând şi o adresă în acest sens.

La BEJ A., recipisa de consemnare a sumei poprite a fost înregistrată sub nr. x/2015, data ştampilei biroului fiind 5 februarie 2015.

De asemenea, la data de 21 noiembrie 2014, terţul poprit D. a emis către BEJ A. a adresă prin care arăta că a procedat la indisponibilizarea sumei poprite în contul persoanei vătămate B., dar că aceasta urma să fie virată în contul de consemnare la data de 28 noiembrie 2014, întrucât suma era blocată într-un depozit la termen cu scadenţa la acea dată.

S-a constatat că adresa D. avea înscrisă ştampila BEJ A. cu data de 4 decembrie 2014.

La data de 8 decembrie 2014, D. a virat suma de 53.553,26 RON din contul debitoarei B. în contul BEJ A., conform Recipisei x din 8 decembrie 2014, comunicată la aceeaşi dată biroului şi înregistrată de inculpat sub nr. x/2014, deşi era ulterioară primei popriri efectuată E..

Din această sumă s-a procedat la distribuirea creanţei către creditori la data de 19 decembrie 2014, potrivit procesului-verbal din aceiaşi dată întocmit de inculpat.

La data de 14 ianuarie 2015, terţul poprit G. a virat suma de 4.350,45 RON disponibilă în contul debitoarei B., conform Recipisei de consemnare x din 14 ianuarie 2015, comunicată BEJ A. la aceeaşi dată.

S-a reţinut de către instanţă că persoana vătămată a solicitat în repetate rânduri inculpatului A. să îi fie restituită suma blocată în plus peste cea datorată în baza titlului executor, însă acesta din urmă nu a dat dispoziţie de reconsemnare a sumei reţinute în mod nelegal.

La data de 9 ianuarie 2015, persoana vătămată B. a depus o plângere la Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în legătură cu dubla poprire a sumei datorate şi nerestituirea părţii reţinute în mod nelegal în Dosarul de executare nr. x/2014, precum şi pentru alte aspecte privind activitatea şi conduita executorului judecătoresc.

La data de 13 ianuarie 2015, şi numai după introducerea contestaţiei la executare din data de 12 ianuarie 2015 de către persoana vătămată şi după mai multe cereri formulate pentru ridicarea popririi şi reconsemnarea sumei poprite de la D., distribuirea creanţei fiind efectuată din prima poprire, respectiv din contul debitoarei deschis la E., inculpatul A. a comunicat desfiinţarea popririi, fără a reconsemna însă şi suma de bani aferentă, neautorizând astfel F. să vireze suma de bani înapoi în contul debitoarei de la terţul poprit, de unde fusese transferată iniţial.

La data de 19 ianuarie 2015, persoana vătămată B. a formulat plângere penală împotriva executorului judecătoresc A., privind exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu în cadrul Dosarului de executare silită nr. x/2014, în temeiul căreia s-a constituit dosarul de urmărire penală care a stat la baza sesizării instanţei în prezenta cauză penală.

Abia la data de 4 mai 2015, după ce împotriva sa se dispusese începerea urmăririi penale la 11 februarie 2015 cu privire la fapta descrisă mai sus, inculpatul A. a procedat la reconsemnarea sumei de 53.553,26 RON în contul de la D. al debitoarei B. poprite de la E., cât şi a sumei de 4.350,45 RON poprită de la G..

Deşi recipisa de reconsemnare din 4 mai 2015 s-a făcut către D., ea privea sumele de bani virate din conturile debitoarei de la E. şi G., conform celor de mai sus.

F. a procedat la vărsământ către persoana vătămată la data de 5 mai 2015, de îndată ce inculpatul a emis autorizarea.

Judecătorul fondului nu a primit apărările inculpatului în sensul că abia la data de 18 ianuarie 2015 i-ar fi fost comunicate recipisele de consemnare a sumelor poprite, invocând în acest scop menţiunile făcute pe dosarul de executare, reţinându-se că împrejurarea indicată se referă la propriile menţiuni înscrise tocmai pentru a putea oferi o justificare pentru întârzierea desfiinţării popririi şi restituirea către debitoare a sumelor de bani rămase, în condiţiile în care însuşi inculpatul era cel care procedase la data de 9 decembrie 2014, la distribuirea creanţei către creditori.

De asemenea, prima instanţă a apreciat că în cauză nu se putea reţine că inculpatul ar fi acţionat din culpă în ceea ce priveşte înregistrarea recipiselor de consemnare a sumelor poprite în Dosarul de executare nr. x/2014.

S-a arătat că nu se putea reţine pretinsa înregistrare cu întârziere a recipiselor de consemnare din cauza lipsei de personal din cadrul BEJ A., având în vedere împrejurările concrete în care s-au desfăşurat evenimentele.

S-a reţinut că inculpatul nu a depus minime diligenţe pentru a verifica susţinerile persoanei vătămate care venise în România pentru a-şi verifica situaţia conturilor bancare şi care îi comunicase ca era acoperită integral creanţa creditorilor, prin indisponibilizările efectuate fiind depăşită cu încă o dată creanţa de recuperat în dosarul de executare silită.

Mai mult, s-a reţinut că, la data de 19 decembrie 2014, inculpatul a încheiat procesul-verbal de distribuire a creanţei către creditori din suma virată de terţul poprit D., iar persoana vătămată B. îi solicita restituirea sumelor de bani virate din contul pe care îl avea la E..

S-a mai arătat că nici apărarea inculpatului, în sensul că nu ar fi ştiut de existenţa unei popriri efectuate în plus, ca urmare a faptului că nu înregistrase recipisa de consemnare de la E. decât la data de 5 februarie 2015, nu putea fi primită în cauză, având în vedere susţinerea contradictorie a inculpatului care declarase că ar fi reţinut în mod deliberat sumele poprite în plus pentru a vedea dacă există şi alte pretenţii din partea creditorilor, care aveau mai multe litigii cu debitoarea B.

Cu referire la această susţinere în apărare, s-a arătat de către instanţă că inacţiunea inculpatului nu putea fi acceptată şi nu era justificată nici din perspectiva unor eventuale pretenţii viitoare ale creditorilor, în lipsa unui titlu executoriu care să le constate şi care să facă obiectul dosarului de executare în care fuseseră înfiinţate popririle în cauză.

În plus, s-a arătat de către instanţă că şi în situaţia în care se admite că anterior datei de 13 ianuarie 2015 (când el însuşi a dispus desfiinţarea popririi) inculpatul nu a avut cunoştinţă despre recipisa de consemnare a sumei de bani de la E., acestuia tot îi revenea obligaţia ca, imediat după distribuirea sumei de bani către creditori, la data de 19 decembrie 2014, să dispună desfiinţarea popririi, prin adrese emise în acest sens către unităţile bancare cărora la data de 29 octombrie 2014 le comunicase înfiinţarea popririi. Dacă poprirea ar fi fost desfiinţată la data de 19 decembrie 2014, nu ar mai fi fost consemnată nici poprirea de la G., la data de 14 ianuarie 2015.

Cu referire la Dosarul de executare nr. 31/2015 a rezultat că acesta a fost înregistrat pe rolul BEJ A. în baza Sentinţei civile nr. 2655 din 27 februarie 2015 a Judecătoriei Craiova, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, prin care, între altele, s-a admis acţiunea numitului H. în contradictoriu cu pârâta C. România şi s-a dispus obligarea acesteia din urmă să plătească suma de 42.000 EURO, contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în oraş Craiova, str. x bl. 73, în care făcea obiectul unui contract de închiriere între persoanele menţionate, fiind admisă şi acţiunea intervenientului principal N. SRL având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă cu privire la acelaşi imobil, pentru perioada ulterioară datei la care intervenientul devenise locator, înlocuind titularul iniţial, H..

Deşi sentinţa civilă menţionată avea ca obiect pretenţii băneşti şi nu se bucura de executare vremelnică de drept în sensul art. 448 şi 449 C. proc. civ., aceasta a fost pusă în executare silită prin intermediul BEJ A.

Astfel, la data de 14 aprilie 2015, H. (decedat la data de 12 februarie 2017) a solicitat punerea în executare a Sentinţei civile nr. 2655 din 27 februarie 2015 a Judecătoriei Craiova, ataşând cererii formulate în acest sens un certificat de grefă eliberat la data de 10 martie 2015, în care era menţionat obiectul cauzei şi dispozitivul sentinţei, inclusiv menţiunea referitoare la calea de atac a apelului.

Cererea de executare silită a fost înregistrată pe rolul BEJ A., formându-se Dosarul execuţional nr. x/2015, iar prin Încheierile nr. 1, respectiv nr. 2 din data de 15 aprilie 2015, s-a dispus de către inculpat încuviinţarea executării silite a sumei de bani menţionate în dispozitivul sentinţei civile nedefinitivă - 42.000 EURO, cât şi a cheltuielilor de judecată şi de executare, în cuantum de 5.869,30 RON + 8.096,06 RON, în total 13.965,36 RON, fără ca sentinţa în cauză să constituie titlu executoriu.

La acea dată, legea prevedea în sarcina executorului judecătoresc competenţa de încuviinţare a executării silite.

Cele două încheieri de încuviinţare a executării silite menţionau în cuprinsul acestora că sentinţa civilă indicată constituia titlu executoriu potrivit art. 632 şi art. 633 C. proc. civ., iar creanţa întruneşte condiţiile de exigibilitate, conform art. 664 C. proc. civ., menţiuni neadevărate, reluate ca atare şi în cuprinsul adreselor înainte către terţii popriţi.

Pentru executarea sumei de bani, a fost avut în vedere contul de proviziuni de la BNR al debitoarei C., cont care în permanenţă este lichid şi solvabil, fiind obligatoriu prin lege, în limita cotei de piaţă a băncii în cauză.

La data de 15 aprilie 2015, inculpatul A. a dispus executarea silită prin înfiinţarea popririi asupra contului de proviziuni mai sus menţionat.

La data de 16 aprilie 2015, C. a primit adresa de înfiinţare a popririi emisă în ziua precedentă, aflând că fusese executată silit în baza unei sentinţe care nu constituia titlu executoriu.

Ulterior înfiinţării popririi, au fost indisponibilizate în contul BNR, la data de 16 aprilie 2015, suma în RON reprezentând cheltuielile de judecată şi cele de executare, în cuantum total de 13.965,36 RON, iar la data de 20 aprilie 2015, şi suma în valută de 42.000 EURO, recipisele de consemnare a sumelor în contul BEJ A. fiind eliberate la data de 20 aprilie 2015, conform actelor din Dosarul de executare nr. x/2015.

Prin Încheierea nr. 3 din 5 mai 2015, a fost admisă cererea creditorului H. şi s-a dispus eliberarea sumelor de 42.000 EURO şi 5.889 RON către acesta, după reţinerea onorariului executorului judecătoresc, în cuantum de 8.076,06 RON.

S-a reţinut de către instanţă că recipisa de reconsemnare din contul de consemnaţiuni al BEJ A. a onorariului execuţional s-a făcut prin ordin de plată în contul personal al inculpatului A. deschis la E., în timp ce restul sumei în RON, respectiv 5.889 a fost descărcată prin avizul de reconsemnare al creditorului în numerar, la data de 19 mai 2015, acesta neindicând niciun cont bancar în care să se facă plata.

În ceea ce priveşte suma de 42.000 EURO, instanţa a reţinut că nu există nicio menţiune de reconsemnare din partea executorului judecătoresc şi nici chitanţă ataşată la dosarul de executare silită, ca în cazul celorlalte sume. Din acest motiv, cât şi în considerarea faptului că sumele de bani fuseseră ridicate de aşa-zisul creditor, s-a reţinut de către instanţă că încasarea banilor s-a făcut în numerar pentru a nu putea fi urmărite de creditorii personali.

Din actele transmise de F., lipsă la dosarul de executare, s-a reţinut că inculpatul a aprobat descărcarea recipisei din data de 20 aprilie 2015 la data de 24 mai 2015 în numerar către creditorul H., care a încasat cei 42.000 EURO, în numerar, la data de 28 aprilie 2015.

Prin Încheierea nr. 4 din 7 iulie 2015 emisă în Dosarul de executare nr. x/2015, s-a dispus încetarea executării silite împotriva debitoarei C. şi închiderea dosarului menţionat.

Cât priveşte faptele ulterioare închiderii dosarului de executare silită dar cu relevanţă sub aspectul acuzaţiilor formulate în cauză, s-a reţinut că prin Decizia nr. 738 din 26 octombrie 2015 a Tribunalului Dolj, secţia a -II-a civilă a fost admis apelul părţii civile C. şi schimbată în totalitate Sentinţa civilă nr. 2655/2015 a Judecătoriei Craiova, subsecvent respingerii acţiunii principale şi a cererii de intervenţie.

Mai apoi, prin Sentinţa civilă nr. 12126 din 29 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 897/A din 14 martie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă cererea de întoarcere a executării silite formulată de C. şi s-a dispus întoarcerea executării silite cu privire la suma de 42.000 EURO - debit principal, 5.889,30 RON cheltuieli de judecată şi 8.096,06 RON onorariu executor judecătoresc.

De asemenea, prin Sentinţa civilă nr. 24104/11 decembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin neapelare la data de 16 martie 2016, s-a dispus admiterea contestaţiei la executare privind pe contestatoarea C. şi anularea formelor de executare emise în Dosarul execuţional nr. x/2015 al BEJ A., constatându-se că sentinţa civilă pusă în executare nu era titlu executoriu potrivit legii; a fost respinsă cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.

S-a reţinut de către judecătorul fondului că prin executarea silită a unei sentinţe civile ce nu constituia titlu executoriu potrivit legii, inculpatul A. a creat un prejudiciu părţii civile C. de 42.000 EURO şi 13.965,36 RON, nerecuperat până în prezent.

Sub acest aspect, s-a reţinut că Sentinţa civilă nr. 2655 din 27 februarie 2015 a Judecătoriei Craiova nu era definitivă la data de 15 aprilie 2015 când inculpatul A. a dispus încuviinţarea executării silite.

Or, potrivit art. 632 alin. (1) C. proc. civ. (în forma ulterioară republicării din 2015), "executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu".

Conform art. 632 alin. (2) C. proc. civ. (în forma ulterioară republicării din 2015), "constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633 ["hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2)"-prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal"], hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare".

În raport de textele de lege enunţate, instanţa de fond a constatat că Sentinţa civilă nr. 2655 din 27 februarie 2015 a Judecătoriei Craiova, pusă în executare în Dosarul execuţional nr. x/2015 al BEJ A., nu constituia titlu executoriu întrucât (i) nu este o hotărâre dată în primă instanţă, fără drept de apel, şi nici o hotărâre în legătură cu care părţile să fi convenit exercitarea directă a recursului; (ii) nu face parte din categoria hotărârilor definitive prevăzute la art. 634 alin. (1) C. proc. civ. şi (iii) nu face parte din categoria hotărârilor cu executare provizorie de drept, în condiţiile art. 448 C. proc. civ. şi nici nu se încuviinţase executarea provizorie judecătorească, în condiţiile art. 449 C. proc. civ.

Mai mult, s-a reţinut că sentinţa civilă menţionată a şi fost desfiinţată în calea de atac a apelului exercitat de C., aceasta din urmă obţinând şi întoarcerea executării, fără a-şi recupera însă prejudiciul din cauza insolvabilităţii numitului H. (decedat între timp).

În drept, s-a reţinut de către instanţă că activitatea desfăşurată de inculpatul A. în cadrul Dosarului de executare nr. x/2014, în legătură cu punerea în executare a titlului executor reprezentat de Decizia civilă nr. 159 din 23 octombrie 202012 a Tribunalului Mehedinţi, secţia I-a civilă, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 6261 din 6 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I-a civilă, întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la faptul de a fi dispus desfiinţarea popririi abia la data de 13 ianuarie 2015 deşi sumele virate de terţii popriţi fuseseră distribuite către creditori la data de 19 decembrie 2014, creanţa fiind acoperită în totalitate, şi de a fi refuzat să restituie debitoarei - persoana vătămată B. suma rămasă ca urmare a acoperirii creanţei totale de 53.553,26 RON şi cea de 4.350,45 RON virată ulterior desfiinţării popririi, ignorând solicitările repetate în acest sens ale persoanei vătămate, procedând la reconsemnarea sumelor de bani abia la data de 04 mai 2015, ceea ce a avut ca urmare prejudicierea persoanei vătămate prin lipsirea de folosinţa respectivelor sume de bani.

S-a reţinut că, procedând în această modalitate, au fost încălcate de către inculpatul A. dispoziţiile art. 794 alin. (1) teza I a, art. 864 şi art. 879 alin. (3) C. proc. civ. (793 alin. (1) teza I, art. 863 şi art. 878 alin. (3) C. proc. civ., înainte de republicarea din 10 aprilie 2015).

Şi în privinţa activităţii desfăşurate în Dosarul de executare nr. x/2015, în cadrul căreia acelaşi inculpat a procedat la încuviinţarea executării silite a Sentinţei civile nr. 2655 din 27 februarie 2015 a Judecătoriei Craiova, deşi aceasta nu constituia titlu executoriu potrivit legii, şi a dispus executarea silită prin înfiinţarea popririi cu privire la debitul principal în cuantum de 42.000 EURO şi a cheltuielilor de judecată şi a onorariului executorului judecătoresc, în sumă totală de 13.965,36 RON, asupra contului de proviziuni de la BNR al C., încălcându-se astfel dispoziţiile art. 632 alin. (1) C. proc. civ. şi cauzând persoanei vătămate C. un prejudiciu constând în sumele de bani executate nelegal, s-a reţinut de către instanţă că se încadrează în tiparul normei de incriminare de la art. 297 alin. (1) C. pen.

Referitor la încadrarea juridică, instanţa de fond a arătat că, potrivit art. 297 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de abuz în serviciu "fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice."

În cauză, s-a reţinut ca fiind îndeplinite toate condiţiile de tipicitate cerute de norma de incriminare.

Sub acest aspect, s-a menţionat că executorul judecătoresc deţine calitatea de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) C. pen., fiind învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, conform art. 2 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, iar potrivit art. 4 din aceeaşi lege, activitatea executorilor judecătoreşti se desfăşoară sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii, făcându-se referire la Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat ca fiind constituţionale dispoziţiile art. 246 din C. pen. 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din actuala reglementare numai în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", iar "neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţiile de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului", prima instanţa a reţinut că inculpatul A. a încălcat, în cadrul procedurii de executare silită, mai multe dispoziţii prevăzute de legislaţia primară, după cum urmează:

În ceea ce priveşte Dosarul execuţional nr. x/2014, s-a reţinut ca fiind încălcate dispoziţiile art. 794 alin. (1) teza I C. proc. civ., conform cărora, "dacă după înfiinţarea popririi cauza în temeiul căreia s-a înfiinţat aceasta a încetat să mai existe, executorul judecătoresc, din oficiu sau la cererea debitorului poprit, va dispune desfiinţarea popririi printr-o adresă către terţul poprit", cât şi ale art. 864 C. proc. civ., în care se prevede că "dacă există un singur creditor urmăritor, după reţinerea cheltuielilor de executare, când este cazul, suma de bani realizată prin executarea silită se eliberează acestuia până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului", precum şi cele prevăzute de art. 879 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, "suma rămasă (după plata sumei rezultate din executare) se va elibera debitorului."

Referitor la Dosarul execuţional nr. x/2015, s-a reţinut ca fiind încălcate dispoziţiile art. 632 alin. (1) C. proc. civ. (în forma ulterioară republicării din 2015), potrivit cărora, "executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu."

Cât priveşte urmarea imediată, constând în vătămarea intereselor legitime ale persoanelor vătămate, s-a reţinut de către instanţă că şi această cerinţă era îndeplinită în cauză.

Astfel, în situaţia persoanei vătămate B., în cazul căreia inculpatul nu a procedat la desfiinţarea popririi decât după 25 zile de la acoperirea integrală a creanţei şi a refuzat să îi restituie suma de bani rămasă după executarea silită, totalizând 57.903,71 RON, s-a arătat ca fiind evidentă legătură de cauzalitate între urmarea menţionată şi activitatea infracţională a inculpatului.

Tot astfel, şi în cazul persoanei vătămate C. împotriva căreia fusese derulată o procedură execuţională în baza unei hotărâri care nu constituia titlu executoriu, s-a arătat că era evidentă legătura de cauzalitate între fapta inculpatului şi prejudiciul cauzat, constând în sumele de bani executate nelegal, de 42.000 EURO şi 13.965,36 RON.

În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, s-a reţinut de către instanţă că aceasta a fost săvârşită cu intenţie directă, în sensul art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., inculpatul prevăzând rezultatul faptelor sale şi urmărind producerea lui.

Referitor la individualizarea pedepselor, ţinând seama de criteriile prevăzute de art. 74 C. pen., instanţa a avut în vedere pericolul social al infracţiunilor săvârşite, reflectat în limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, împrejurările şi modul de comitere a acestora, urmările produse, dar şi atitudinea nesinceră a inculpatului care nu a recunoscut şi nu a regretat faptele reţinute în sarcina sa, precum şi vârsta acestuia, gradul de instrucţie şi integrare socială, căsătorit, cu doi copii majori, aflat la primul conflict cu legea penală.

Totodată, s-a reţinut că, în perioada 2009 - 2016, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a aplicat inculpatului A. mai multe sancţiuni disciplinare, astfel: (i) sancţiunea mustrării prevăzută de art. 46 lit. c) din Legea nr. 188/2000, aplicată prin Hotărârea nr. 22 din 16 ianuarie 2009, în Dosarul nr. x/2008; (ii) sancţiunea avertismentului prevăzută de art. 49 lit. b) din Legea nr. 188/2000, aplicată prin Hotărârea nr. 6 din 17 martie 2015, în Dosarul nr. x/2014; (iii) sancţiunea amenzii în cuantum de 500 RON prevăzută de art. 49 lit. c) din Legea nr. 188/2000, aplicată prin Hotărârea nr. 19 din 29 septembrie 2015, în Dosarul nr. x/2015; (iv) sancţiunea amenzii de 1000 RON prevăzută de art. 49 lit. c) din Legea nr. 188/2000, aplicată prin Hotărârea nr. 38 din 19 ianuarie 2016, în Dosarul x/2015; (v) sancţiunea amenzii de 1.500 RON prevăzută de art. 49 lit. c), aplicată prin Hotărârea nr. 42 din 9 martie 2016, în Dosarul nr. x/2015.

Distinct de aceasta, la data de 9 august 2017, s-a dispus suspendarea din funcţie a inculpatului A. iar prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 3990/C din 22 decembrie 2017 s-a constatat încetată calitatea de executor judecătoresc a inculpatului prin rămânerea definitivă a Sentinţei penale nr. 115/F din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, hotărâre judecătorească prin care se dispusese condamnarea inculpatului pentru infracţiuni concurente cu cele ce formează obiectul prezentului dosar.

Ca urmare, prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului la pedepse cu închisoarea, aplicând acestuia şi pedeapsa complementară şi accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cât şi a dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., respectiv dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc, pe perioade anume prevăzute.

S-a constat că infracţiunile reţinute în prezenta cauză erau concurente cu cele pentru care se dispusese condamnarea inculpatului - cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei - prin Sentinţa penală nr. 115/F din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 402/A din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, situaţie în care prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 97 alin. (1) C. pen., dispunând anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi repunerea în individualitatea lor a pedepselor aplicate prin respectiva hotărâre.

Subsecvent, s-a făcut şi aplicarea prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. în referire la art. 38 alin. (1) C. pen., dar şi ale art. 45 alin. (3) lit. a) şi art. 45 alin. (5) şi (3) lit. a) C. pen., fiind deduse din pedepsele rezultante perioada executată şi considerată executată suplimentar, conform art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, în baza art. 40 alin. (3) C. pen.

În considerentele sentinţei, prima instanţa a reţinut şi alte date relevante sub aspectul situaţiei juridice actuale a inculpatului A., cu referire la Sentinţa penală nr. 218/F din 25 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosar nr. x/2018, pronunţată în procedura contestaţiei la executare, rămasă definitivă prin necontestare la data de 31 octombrie 2018, interesând mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza Sentinţei penale nr. 134/F din 27 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosar nr. x/2018, cât şi la Sentinţa penală nr. 134/F din 27 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală (prin care se dispusese revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate prin Sentinţa penală nr. 115/F din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală) desfiinţată prin Decizia penală nr. 904 din 16 noiembrie 2018 a ICCJ, secţia penală, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă; prin Sentinţa penală nr. 14/F din 31 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, rămasă definitivă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea serviciului de probaţiune Dolj privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicate inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 115/F din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Cât priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate în cauză, instanţa a dispus executarea acesteia în regim de detenţie, având în vedere cuantumul pedepsei închisorii care, fiind mai mare de 3 ani închisoare, nu permitea stabilirea unei modalităţi neprivative de libertate, dar şi aprecierea că executarea efectivă a pedepsei se învederează ca singura modalitate aptă să asigure reintegrarea socială şi îndreptarea inculpatului.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, prima instanţă a reţinut că persoana vătămată B. s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând repararea prejudiciului suferit prin infracţiune, respectiv obligarea inculpatului A. la plata sumei de 38.621,02 RON şi 1.750 EURO cu titlu de daune materiale şi a sumei de 5.000 EURO daune morale.

Despăgubirile materiale au fost defalcate, astfel: (i) 750 RON cheltuieli ocazionate de venirea în ţară a părţii civile la data de 5 ianuarie 2015; (ii) 1750 EURO cheltuieli de deplasare pe ruta Bruxelles (unde locuieşte partea civilă) Bucureşti în vederea rezolvării problemelor create în procedura execuţională; (iii) 2.257,4 RON dobânda practicată de E. la suma de 53.553,26 RON executată prin poprire, calculată cu începere de la 25 noiembrie 2014; (iv) 28.463,62 RON şi 5.500 RON sume executate nelegal de către inculpat; (v) 1.650 RON dobânda practicată de E. la sumele de 28.463,62 RON şi 5.500 RON, calculată cu începere de la 25 noiembrie 2014.

La rândul său, C. s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând obligarea inculpatului la plata sumelor executate în mod ilegal, respectiv suma de 42.000 EURO, poprită cu titlu de creanţă, şi de 13.965,30 RON, poprită cu titlu de cheltuieli de executare şi onorariu execuţional.

Constatând că în cauză erau îndeplinite condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale, instanţa de fond a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 5.000 EURO daune morale către partea civilă B., precum şi la plata sumei de 42.000 EURO şi de 13.965,30 RON către partea civilă C.

S-a reţinut de către instanţă că acţiunile inculpatului, constând în faptul de a nu fi procedat la desfiinţarea popririi şi de a fi refuzat restituirea sumei de bani rămase după acoperirea integrală a creanţei, respectiv suma virată ulterior desfiinţării popririi în pofida cererilor repetate ale părţii civile, însoţite de dovezi obţinute de la terţii popriţi privind sumele de bani virate, justifică în cauză acordarea de daune morale, fiind evidentă suferinţa cauzată părţii civile prin sentimentele de frustrare şi umilinţă pe care le produce un asemenea comportament.

Instanţa nu a acordat părţii civile B. şi despăgubirile materiale solicitate, arătându-se că sumele de bani executate nelegal i-au fost restituite în cele din urmă, iar în ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă a respectivei sume de bani, partea civilă nu a precizat ce tip de dobândă solicita şi nici nu a adus dovezi privind rata dobânzii practicată de unitatea bancară în perioada de referinţă, deşi sarcina probei îi revenea.

În ceea ce priveşte celelalte cheltuieli solicitate, s-a reţinut că partea civilă fie nu le-a dovedit în totalitate şi nu a rezultat în mod cert legătura de cauzalitate între fapta ilicită a inculpatului şi deplasările în România ale părţii civile, fie că respectivele cheltuieli, anume cele ocazionate de soluţionarea litigiilor referitoare la punerea în executare a hotărârilor de către inculpat împotriva părţii civile trebuia să fie cerute în acele procese civile, şi nu în prezenta cauză penală.

În fine, instanţa a considerat că daunele materiale cerute de partea civilă C. se justifică a fi acordate în procesul penal şi că este necesară obligarea inculpatului în acest sens, întrucât chiar dacă sumele executate i-au profitat celui care s-a prevalat de aşa zisul titlu executor, procedura execuţională a fost instrumentată de către inculpat în cadrul unei executări silite încuviinţate nelegal, iar temeiul angajării răspunderii civile îl constituie răspunderea delictuală, care este una solidară, oricare dintre participanţi fiind ţinut să acopere întregul prejudiciu, indiferent de profitul personal obţinut.

Totodată, în vederea executării cheltuielilor judiciare şi pentru garantarea recuperării prejudiciilor cauzate părţilor civile, în limita pretenţiilor admise, s-a dispus de către instanţă luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpatului A., conform art. 397 alin. (2) şi art. 249 C. proc. pen.

S-a făcut şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel inculpatul A.

Prin motivele de apel formulate, cât şi prin notele de concluzii scrise, s-a solicitat în principal achitarea inculpatului pe motiv că faptele reţinute în sarcina sa nu sunt prevăzute de legea penală, iar în subsidiar, reindividualizarea sancţiunii penale prin stabilirea unei pedepse care să facă posibilă aplicarea dispoziţiilor art. 91 din C. pen., referitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Din perspectiva greşitei aplicări a legii, hotărârea primei instanţe a fost criticată sub aspectul încadrării juridice eronat efectuate în cauză, susţinându-se că faptele reţinute în sarcina inculpatului, aşa cum au fost ele descrise în rechizitoriu, constituie o singură infracţiune de abuz în serviciu săvârşită în formă continuată, conform art. 35 din C. pen., iar cele două acte materiale constituie la rândul lor parte componentă şi întregesc infracţiunea unică de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., în raport de care prin Sentinţa penală nr. 115/F din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 402/A din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, se dispusese deja condamnarea inculpatului.

Ca urmare, apărarea a solicitat schimbarea încadrării juridice din trei infracţiuni autonome aflate în concurs într-o infracţiune unică de abuz în serviciu săvârşită în formă continuată, cu trei acte materiale, două din prezenta cauză şi unul care formase obiectul judecăţii în cauza soluţionată definitiv prin Sentinţa penală nr. 115/F din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 37 din C. pen., referitoare la recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată, în cazul în care cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este ulterior judecat şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

În raport de acest motiv de apel, apărarea a solicitat ataşarea la prezenta cauză a Dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti.

Cât priveşte fondul acuzaţiilor aduse inculpatului, tot din perspectiva greşitei aplicări a legii, apărarea a solicitat să se constate că infracţiunea de abuz în serviciu a fost dezincriminată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016.

În acest sens, s-a menţionat că, întrucât textul art. 297 C. pen. nu a fost pus în acord cu prevederile Deciziei CCR nr. 405/2016, infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen. (art. 248 din vechiul C. pen.) şi-a încetat efectele juridice la data de 23 august 2016, potrivit Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României.

Pe de altă parte, pornind de la prevederile acestei decizii, conform cărora dispoziţiile art. 248 din C. pen. 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. actual au fost declarate ca fiind constituţionale numai în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", apărarea a solicitat să se constate că niciunul dintre textele de lege reţinute prin rechizitoriu ca reprezentând încălcări ale legii în activitatea de executare silită, respectiv dispoziţiile legale prevăzute de art. 632 C. proc. civ. raportat la 448 - 449 C. proc. civ. şi art. 794 alin. (1) C. proc. civ. (fost art. 793 alin. (1) C. proc. civ.), nu implicau în sarcina executorului judecătoresc anumite obligaţii, pe care acesta să nu le fi respectat în cadrul procedurilor instrumentate.

Dimpotrivă, textele de lege evocate se referă la temeiul executării silite, executarea provizorie de drept şi executarea provizorie judecătorească, şi la desfiinţarea popririi, fără să impună o anumită conduită executorului judecătoresc şi a cărei nerespectare să determine exercitarea abuzivă a atribuţiilor sale de serviciu.

S-a arătat de către inculpat că acţiunile sale nu pot fi circumscrise ilicitului penal, activitatea de executare silită fiind desfăşurată în limitele prevăzute de dispoziţiile legale incidente.

Astfel, în ceea ce priveşte executarea silită pornită la cererea creditorului H., s-a arătat că aceasta a fost efectuată în condiţiile şi cu respectarea dispoziţiilor art. 632 alin. (2) şi art. 637 alin. (1) C. proc. civ., iar faptul că ulterior titlul executoriu a fost desfiinţat nu prezintă nicio relevanţă, legea prevăzând în mod expres calea de urmat într-o asemenea situaţie.

În ceea ce priveşte cauza privind executarea silită a debitoarei B., s-a arătat că procedura execuţională a avut în vedere dispoziţiile art. 794 din C. proc. civ., conform cărora, "dacă după înfiinţarea popririi cauza în temeiul căreia s-a înfiinţat aceasta a încetat să mai existe, executorul judecătoresc, din oficiu sau la cererea debitorului poprit, va dispune desfiinţarea popririi printr-o adresă către terţul poprit".

Or, în condiţiile în care textul de lege menţionat nu prevede vreun termen în interiorul căruia să se dispună desfiinţarea popririi, nu se putea reţine în sarcina inculpatului faptul de a-şi fi îndeplinit atribuţiile de serviciu prin încălcarea legii.

În raport de cele arătate, s-a concluzionat că faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului nu au fost săvârşite cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu şi că în speţă se poate reţine cel mult o neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

În dezvoltarea aceleiaşi idei, prin notele de concluzii scrise, s-a arătat că în baza plângerii pe care debitoarea B. a înregistrat-o la Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti şi la Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus sancţionarea disciplinară a inculpatului A., hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, prin necontestare la Curtea de Apel Bucureşti.

S-a subliniat că deşi inculpatul a fost drastic sancţionat disciplinar, nu există şi o conotaţie penală a celor întâmplate, fapta reclamată - aceeaşi cu cea care fundamentează acuzaţiile din prezentul dosar, fiind considerată abatere disciplinară de către organismele profesionale.

În cadrul dezbaterilor din apel şi prin notele de concluzii scrise au fost formulate şi alte apărări în susţinerea tezei privind exercitarea în limitele legii a activităţii de executare silită desfăşurată în cele două dosare execuţionale, invocându-se - în cazul dosarului de executare silită privind pe debitoarea B., dificultăţile întâmpinate în desluşirea dispozitivului şi a considerentelor titlului executoriu, cât şi însăşi conduita creditorilor care îi solicitau insistent executorului judecătoresc reactualizarea debitului, îndestularea urmând a se face din sumele poprite în plus, iar în privinţa dosarului de executare silită înregistrat la cererea creditorului H., eroarea în apreciere săvârşită cu ocazia primirii cererii de către studentul aflat în practică la sediul biroului profesional şi care a considerat că hotărârea judecătorească ataşată cererii de executare silită avea înscrisă menţiunea rămânerii definitive, iar inculpatul a dat curs procedurii de executare fără a mai face o verificare temeinică a actelor.

Prin urmare, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi, în rejudecare, achitarea inculpatului A. pe temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) C. proc. pen., nefiind îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016.

Criticile formulate în apel au vizat deopotrivă şi greşita soluţionare a laturii civile, atât prin raportate la daunele morale nejustificat acordate părţii civile B., cât şi a prejudiciului material invocat de partea civilă C..

Cât priveşte daunele morale, s-a arătat că partea civilă B. nu a dovedit cu nicio probă că ar fi suferit consecinţe fizice şi psihice negative şi nici că situaţia familială, profesională şi socială i-ar fi fost afectată în urma procedurilor desfăşurate de executorul judecătoresc, cu ocazia executării silite.

Referitor la acţiunea civilă exercitată în procesul penal de către partea civilă C., s-a arătat că prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că prin Sentinţa civilă nr. 12126 din 29 iunie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti fusese admisă cererea de întoarcere a executării silite formulată de C. în contradictoriu cu H., dispunându-se obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 42.000 EURO debit principal, 5.889,30 RON cheltuieli de judecată şi 8.096,06 RON onorariu executor judecătoresc, iar prin Decizia nr. 897 din 14 martie 2017 a Tribunalului Bucureşti a fost anulat apelul declarat de H., ca netimbrat.

Pe cale de consecinţă, în lipsa unor obligaţii de plată care să fi fost legal şi justificat stabilite în sarcina inculpatului de către prima instanţă, s-a arătat că nici măsura asigurătorie a sechestrului nu putea fi dispusă şi nu poate fi valabil menţinută în cauză.

În ceea ce priveşte critica subsidiară, formulată în sensul reindividualizării sancţiunii penale, aceasta a fost susţinută în raport de datele ce caracterizează persoana inculpatului şi gravitatea în sine a acuzaţiilor, solicitându-se aplicarea unei pedepse mai blânde care să facă posibilă suspendarea sub supraveghere a executării, conform art. 91 din C. pen.

Examinând actele dosarului şi sentinţa penală atacată, atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca apelul declarat în cauză este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Din situaţia de fapt corect stabilită de prima instanţă - pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, necontestată de altfel de către apărare, rezultă că acuzaţiile formulate în cauză vizează exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu în procedura execuţională derulată de apelantul-inculpat în Dosarele de executare înregistrate sub nr. x/2014 şi respectiv nr. x/2015 pe rolul BEJ A., reţinându-se că actele/măsurile de executare efectuate/dispuse în cele două dosare de executare ar fi fost îndeplinite cu nesocotirea/încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile procedurilor iniţiate.

În esenţă, în ceea ce priveşte Dosarul de executare nr. x/2014, s-a reţinut că activitatea desfăşurată de inculpat, în calitate de executor judecătoresc, în legătură cu punerea în executare a titlului executor reprezentat de Decizia civilă nr. 159 din 23 octombrie 202012 a Tribunalului Mehedinţi, secţia I-a civilă, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 6261 din 6 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I-a civilă, concretizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la faptul de a nu fi procedat la desfiinţarea popririi înfiinţate asupra conturilor persoanei vătămate B. decât după 25 zile de la acoperirea integrală a creanţei şi de a fi refuzat să îi restituie suma de bani rămasă după executarea silită, totalizând 57.903,71 RON, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 794 alin. (1) teza I, art. 864 şi art. 879 alin. (3) C. proc. civ. (793 alin. (1) teza I, art. 863 şi art. 878 alin. (3) C. proc. civ., înainte de republicarea din 10 aprilie 2015).

În aprecierea Înaltei Curţi, fapta reţinută în sarcina inculpatului A. nu se încadrează în tiparul normei de incriminare de la art. 297 C. pen., prin raportare la elementele care contribuie la configurarea infracţiunii de abuz în serviciu, în interpretarea dată acestor dispoziţii legale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016.

Deşi în analiza efectuată, prima instanţă a făcut referire la Decizia nr. 405/2016, reţinând corect incidenţa acesteia din perspectiva stabilirii conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, a considerat în mod greşit că activitatea de executare silită desfăşurată în cauza privind pe debitoarea B. a avut loc cu încălcarea unor dispoziţii legale, reglementate expres prin legislaţia primară, texte de lege care impuneau în sarcina executorului judecătoresc îndeplinirea anumitor obligaţii, pe care acesta să nu le fi respectat în cadrul procedurilor instrumentate.

Spre deosebire de prima instanţă, Înalta Curte constată că neregularităţile săvârşite în activitatea de executare silită privind pe debitoarea B. nu concretizează o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu de către inculpat, prin raportare la atribuţii de serviciu stipulate explicit prin lege.

Cu referire la acest aspect, se reţine că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016), în analiza constituţionalităţii normei de incriminare privitoare la abuzul în serviciu, s-a stabilit că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a statuat că ["neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului." ] (paragraf 60).

De asemenea, pornind de la faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina fără echivoc care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, instanţa de contencios constituţional a constatat că [sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează "prin încălcarea legii". Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii].

Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale se constată că potrivit art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală: "[...] De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia "Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor." De asemenea, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale: "Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie."

În acelaşi sens este şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, care la pct. 3 stabileşte următoarele: "Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui fapt, o parte deloc neglijabilă a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forţa legii.".

Forţa obligatorie ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acestea se sprijină, atât considerentele cât şi dispozitivul deciziilor instanţei de contencios constituţional fiind general obligatorii şi impunându-se cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. (cu titlu de exemplu: Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010; Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011;Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014).

Curtea Constituţională a statuat în mod expres şi obligativitatea deciziilor interpretative: "indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare" (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011; în acelaşi sens, paragraful 55 din Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014).

Având în vedere dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, conform cărora dispoziţiile legale constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, precum şi faptul că Decizia nr. 405/2016 este una interpretativă şi priveşte conţinutul unei norme de incriminare, iar până la acest moment, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au pus dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen. în acord cu prevederile Constituţiei, Înalta Curte constată că norma de incriminare analizată a rămas în fondul legislativ activ exclusiv în forma rezultată din interpretarea efectuată de instanţa de contencios constituţional.

Ca urmare, Înalta Curte a înlăturat susţinerea apărării referitoare la dezincriminarea infracţiunii de abuz în serviciu, invocată în raport de prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, reţinându-se că norma de incriminare în discuţie există în continuare în modalitatea în care aceasta a fost reconfigurată prin Decizia nr. 405/2016, prin restrângerea elementelor constitutive ale faptei penale la sensul stabilit ca fiind cel constituţional.

Susţinerea apărării privitoare la dezincriminarea abuzului în serviciu apare ca fiind justificată în varianta normativă privitoare la încălcarea unor atribuţii de serviciu prevăzute în acte normative din legislaţia secundară.

Însă, în speţă, acuzaţiile aduse inculpatului A. nu vizează şi nu se întemeiază pe încălcarea unor atribuţii de serviciu prevăzute de legislaţia secundară, pentru a fi relevantă susţinerea apărării privitoare la dezincriminarea faptei, ci se raportează la prescripţii normative ale legii, fiind reţinute mai multe dispoziţii ale C. proc. civ., care, în opinia procurorului şi, mai apoi, în aprecierea primei instanţe, nu ar fi fost respectate în activitatea de executare silită derulată în dosarele execuţionale instrumentate.

În acest punct de analiză, Înalta Curte subliniază că fapta concretă nu intră în sfera ilicitului penal atunci când se constată că, deşi acţiunea/inacţiunea reprezintă o nerespectare a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă, respectiva prescripţie legală nu consacră în mod explicit o atribuţie de serviciu în sarcina subiectului activ.

Cu alte cuvinte, în analiza elementelor constitutive ale faptei penale, nu este suficient să se constate că actul de conduită imputat se raportează la prescripţii normative ale legii, ci şi că acele acte normative de reglementare primară stabilesc o anumită conduită/respectarea unor obligaţii anume determinate, iar subiectul activ le nesocoteşte/încalcă în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu.

Prin rechizitoriul întocmit în cauză, cât şi prin sentinţa primei instanţe se reţine că procedura execuţională privind persoana vătămată B., derulată în Dosarul de executare înregistrat sub nr. x/2014 pe rolul BEJ A., a avut în vedere dispoziţiile art. 794 din C. proc. civ., conform cărora, "dacă după înfiinţarea popririi cauza în temeiul căreia s-a înfiinţat aceasta a încetat să mai existe, executorul judecătoresc, din oficiu sau la cererea debitorului poprit, va dispune desfiinţarea popririi printr-o adresă către terţul poprit".

Înalta Curte constată că textul de lege menţionat nu prevede un termen în interiorul căruia să se dispună desfiinţarea popririi, situaţie în care nu se poate reţine în sarcina executorului judecătoresc faptul de a-şi fi îndeplinit atribuţiile de serviciu prin încălcarea legii.

Evident, în cazul în care creanţa prevăzută în titlul executoriu a fost recuperată în întregime, executorului judecătoresc îi revine obligaţia de a dispune desfiinţarea popririi, ca urmare a constatării că a încetat să mai existe cauza în temeiul căreia a fost înfiinţată poprirea.

În lipsa prevederii unui termen în care executorul judecătoresc este obligat să dispună ridicarea popririi, îndeplinirea acestei obligaţii legale implică în sarcina executorului judecătoresc diligenţă în realizarea atribuţiei de serviciu, însă, în situaţia în care adresa de desfiinţare a popririi către terţul poprit se face cu întârziere, o atare conduită nu dobândeşte semnificaţie penală din perspectiva normei de incriminare. Întârzierea în efectuarea actului de executare silită nu reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese, dispoziţia de la art. 794 alin. (1) C. proc. civ. (art. 793 alin. (1) C. proc. civ., înainte de republicarea din 10 aprilie 2015) neavând prevăzut în conţinut şi un termen în interiorul căruia să se execute obligaţia de ridicare a popririi.

Mai exact, îndeplinirea cu încălcarea legii a atribuţiilor de serviciu în raport cu dispoziţia de lege evocată, nu poate fi reţinută pentru executarea cu întârziere a obligaţiei, în lipsa unei prescripţii exprese a legii cu privire la termenul de aducere la îndeplinire a obligaţiei.

În sensul concluziei formulate, Înalta Curte face trimitere la decizia CCR nr. 405/2016, care în paragraful 51 menţionează "[...] întrucât standardul obiectiv este determinat şi circumscris prescripţiei normative, reglementarea atribuţiilor de serviciu şi a modalităţii de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilităţii, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripţia normativă în domeniu. Pe cale de consecinţă, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ. Mai mult, Curtea reţine că, chiar dacă anumite acţiuni, ce însoţesc exercitarea unei atribuţii de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanţă/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalităţii incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale".

Relevante sunt şi considerentele paragrafului 52 ale deciziei, unde se arată "[...] Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare şi aplicare a legii şi de stabilire a defectuozităţii îndeplinirii atribuţiei de serviciu, le revine obligaţia de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripţia normativă".

În raport de toate cele arătate, Înalta Curte apreciază că fapta reţinută în sarcina inculpatului A., constând în faptul de a nu fi procedat la desfiinţarea popririi înfiinţate asupra conturilor persoanei vătămate decât după 25 zile de la acoperirea integrală a creanţei şi de a fi refuzat să îi restituie suma de bani rămasă după executarea silită, până la data de 4 mai 2015, când au fost reconsemnate sumele de 53.553,26 RON şi, respectiv de 4.350,45 RON poprite în plus în conturile de la D. şi G. ale persoanei vătămate B., nu se încadrează în tiparul normei de incriminare de la art. 297 alin. (1) C. pen., astfel cum aceasta a fost reconfigurată prin Decizia CCR nr. 405/2016, obligatorie în aplicare, nici prin raportare la prevederile art. 864 şi art. 879 alin. (3) C. proc. civ. (art. 863 şi art. 878 alin. (3) C. proc. civ., înainte de republicarea din 10 aprilie 2015), deopotrivă reţinute de judecătorul primei instanţei în examinarea conformităţii cu legea a conduitei executorului judecătoresc.

În privinţa textelor de lege evocate, Înalta Curte reţine că nici în cuprinsul acestora nu este prevăzut un termen de predare a sumei rămase disponibilă din executare.

Astfel, conform art. 864 C. proc. civ., "Dacă există un singur creditor urmăritor, după reţinerea cheltuielilor de executare, când este cazul, suma de bani realizată prin urmărirea silită se eliberează acestuia până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului", iar potrivit art. 879 alin. (3) "suma rămasă (după plata sumei rezultate din executare, - alin. (1) al aceluiaşi articol) se va elibera debitorului."

Prin urmare, chiar dacă în activitatea desfăşurată în cadrul Dosarului execuţional nr. x/2014 privind pe debitoarea B. au existat întârzieri în dispunerea/efectuarea actelor de executare aplicabile urmăririi silite prin poprire, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., normele cu privire la care s-a reţinut încălcarea lor în cauză, neprevăzând obligaţii supuse unor termene, explicit stabilite în sarcina executorului judecătoresc.

Pe de altă parte, pornind de la considerentele Deciziei CCR nr. 405/2016 mai sus redate, conform cărora "unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ", cât şi faptul că pentru orice acţiune/inacţiune prin care se încalcă atribuţii de serviciu de către funcţionarii publici, altele decât cele care pot fi circumscrise ilicitului penal, legiuitorul a reglementat o răspundere juridică extrapenală, este interzis ca, pe cale de interpretare, să se adauge la lege prin reţinerea unor acte/activităţi cu o sferă de cuprindere mai largă decât incriminarea în vigoare.

Relevante în acest sens sunt paragrafele 77 şi 78 din aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale, respectiv:

"77. Astfel, Curtea observă că, potrivit art. 247 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, "abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici". Totodată, Curtea constată că, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată". De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., care reglementează răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

78. Analizând comparativ reglementarea infracţiunii de abuz în serviciu cu dispoziţiile legale expuse mai sus, ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea penală, Curtea reţine că, deşi nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensităţi a vătămării rezultate din comiterea faptei."

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în legătură cu activitatea desfăşurată în cadrul dosarului execuţional privind pe debitoarea B., prin Hotărârea nr. 19 din 29 septembrie 2015 a Consiliului de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus sancţionarea disciplinară a inculpatului A. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. c), e) şi f) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, Înalta Curte subliniază că actele emise în procedura de executare silită sunt supuse controlului de legalitate, pe calea contestaţiei la executare, la cererea persoanei interesate.

Astfel, potrivit art. 711 alin. (1) C. proc. civ., "Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.

Prin urmare, formularea unei plângeri penale împotriva funcţionarului public pentru sau în legătură cu modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu sau a actelor emise în exercitarea competenţelor profesionale nu conduce automat la angajarea răspunderii penale prin considerarea că orice neregularitate săvârşită în activitatea de serviciu realizată de acesta se circumscrie ilicitului penal, în lipsa existenţei elementelor care caracterizează fapta ca infracţiune, astfel cum au fost redefinite prin Decizia CCR nr. 405/2016.

În asemenea situaţii, alte forme de răspundere asigură restabilirea ordinii juridice şi repararea pagubelor cauzate prin actul de serviciu neregulat îndeplinit.

Legislaţia în vigoare nu incriminează rezolvarea/soluţia greşit dată în interpretarea şi aplicarea legii de către funcţionarii publici, iar faptul că uneori legea poate interpretată în moduri diferite ţine de esenţa activităţii de interpretare şi aplicare în concret a legii.

De aceea, Înalta Curte constată că nici fapta reţinută în sarcina apelantului-inculpat în legătură cu Dosarul execuţional nr. x/2015, privind persoana vătămată C., împotriva căreia a fost derulată urmărirea silită mobiliară în baza unei hotărâri judecătoreşti care nu constituia titlu executoriu, conform art. 632 C. proc. civ., nu se încadrează în tiparul normei de incriminare de la art. 297 C. pen.

Reţine Înalta Curte că, prin motivele scrise de apel depuse în cauză, apărarea a susţinut că nu au fost încălcate textele de lege după care se apreciază caracterul de titlu executoriu al hotărârii puse în executare, concluzia instanţei de fond având la bază o altă interpretare a legii decât cea efectuată de executorul judecătoresc învestit cu cererea de executare silită formulată de numitul H..

S-a arătat de către inculpat că în procedura derulată împotriva persoanei vătămate C. în baza Sentinţei civile nr. 2655 din 27 februarie 2015 pronunţată de Judecătoria Craiova, în Dosarul nr. x/2013, a avut în vedere dispoziţiile art. 623 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 637 alin. (1) din acelaşi cod, care se referă la executarea hotărârilor supuse controlului instanţelor judecătoreşti.

Astfel, s-a arătat că, potrivit art. 632 alin. (2) C. proc. civ., "constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare, iar conform art. 637 alin. (1) C. proc. civ., "punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz".

Chiar dacă ulterior săvârşirii executării silite pornite împotriva C. şi închiderea dosarului execuţional nr. x/2015 al BEJ A., prin Sentinţa civilă nr. 24104 din 11 decembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin neapelare, a fost admisă contestaţia la executare formulată de contestatoarea C. şi s-a dispus anularea formelor de executare emise în Dosarul de executare nr. x/2015, reţinându-se că Sentinţa civilă nr. 2655 din 27 februarie 2015 a Judecătoriei Craiova nu era titlu executoriu, potrivit legii, urmărirea silită efectuată în cauză fiind nelegală, Înalta Curte nu poate reţine această constatare ca temei pentru angajarea răspunderii penale a inculpatului, în condiţiile în care la baza procedurii execuţionale instrumentate de acesta a stat interpretarea făcută asupra dispoziţiilor legale care reglementează titlurile executorii.

Instanţa de executare a stabilit că hotărârea pusă în executare în Dosarul execuţional nr. x/2015 nu constituia titlul executoriu, potrivit legii, contestaţia la executare fiind mijlocul procedural prin intermediul căruia se asigură exercitarea controlului de legalitate asupra actelor de executare silită.

Din acest motiv, argumentele apărării, în justificarea susţinerii privind caracterul de titlu executoriu al Sentinţei civile nr. 2655 din 27 februarie 2015 a Judecătoriei Craiova nu necesită o examinare separată şi nici nu pot fi reţinute în cauză, în condiţiile în care prin hotărâre judecătorească, pronunţată în procedura contestaţiei la executare, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că sentinţa civilă pusă în executare în Dosarul execuţional nr. x/2015 nu constituia titlu executoriu, potrivit legii, chestiunea fiind astfel tranşată, fără a mai putea fi rediscutată în prezenta procedură judiciară.

Argumentele invocate prezintă însă relevanţă dintr-un alt punct de vedere, şi anume constituie motivele care, în opinia apelantului-inculpat, în calitate de practician al dreptului, justificau declanşarea mecanismului de recuperare a unei creanţei prin executare silită.

Iar, aşa cum s-a arătat, pentru greşita interpretare şi aplicare a legii în activitatea de executare silită nu se poate reţine ca fiind îndeplinită latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., interpretarea şi aplicarea legii în activitatea de executare silită constituind o atribuţie specifică, ataşată în mod firesc funcţiei de executor judecătoresc.

Or, în lipsa oricăror elemente obiective pe baza cărora să se poată stabili că prin activitatea desfăşurată de executorul judecătoresc s-a urmărit distorsionarea legii, Înalta Curte arată că nu se poate reţine fapta de abuz în serviciu, în interpretarea dată normei de incriminare de la art. 297 alin. (1) C. pen. prin Decizia CCR nr. 405/2016.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva Sentinţei penale nr. 34/F din data de 14 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, va desfiinţa, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând, va dispune următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului A., sub aspectul celor două infracţiuni de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată B., respectiv persoană vătămată C.), constând că faptele săvârşite nu sunt prevăzute de legea penală, în interpretarea dată normei de incriminare prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale.

Având în vedere argumentele şi soluţia pronunţată în latura penală a cauzei, Înalta Curte nu va mai lua în examinare solicitarea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu, în sensul reţinerii formei continuate de infracţiune, şi aplicarea subsecventă a dispoziţiilor art. 585 din C. proc. pen., referitoare la recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată, în cazul în care cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este ulterior judecat şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Faţă de soluţia pronunţată în latura penală a cauzei, aceea de achitare a inculpatului pe motiv că faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu nu sunt prevăzute de legea penală, Înalta Curte nu va mai lua în examinare criticile din apel vizând fondul pretenţiilor civile formulate în cauză şi nici susţinerile în apărare ale părţilor civile, urmând ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., să lase nesoluţionate acţiunile civile exercitate în procesul penal de părţile civile B. şi C.

Va menţine măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpatului A., instituită prin hotărârea primei instanţe în vederea reparării prejudiciului cauzat părţilor civile B. şi C., măsură care, potrivit art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., încetează de drept dacă persoanele vătămate nu introduc acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei decizii.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu contravin prezentei decizii.

Va face aplicarea dispoziţiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen. în privinţa cheltuielilor judiciare efectuate în apel.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat A., în sumă de 217 RON, în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admite apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva Sentinţei penale nr. 34/F din data de 14 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.

Desfiinţează în parte sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

I. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul A. sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată B.).

II. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul A. sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată C.).

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. lasă nesoluţionate acţiunile civile exercitate în procesul penal de părţile civile B. şi C.

Menţine măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpatului A., instituită prin hotărârea primei instanţe în vederea reparării prejudiciului cauzat părţilor civile B. şi C., măsură care, potrivit art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., încetează de drept dacă persoanele vătămate nu introduc acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei decizii.

Cheltuielile de judecată efectuate la judecata în primă instanţă rămân în sarcina statului.

Onorariul avocatului din oficiu pentru inculpat la judecata în primă instanţă, în sumă de 450 RON, rămâne în sarcina statului, urmând a fi suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului formulat de inculpatul A. rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat A., în sumă de 217 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2020.

Procesat de GGC - LM