Constitutional Referral Challenge in Criminal Review Rejected as Inadmissible; Appeal Dismissed with Costs

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin Încheierea din data de 24 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 475 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul revizuent A. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul revizuent A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 şi art. 476 alin. (1) din C. proc. pen.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 13 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, revizuentul A. a formulat o cerere de revizuire împotriva Sentinţei penale nr. 584/D din 11 noiembrie 2008 pronunţate de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 339 din data de 1 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând că există împrejurări noi, neanalizate de către instanţa de judecată, prin care se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, respectiv împrejurarea că instanţa de judecată nu a constatat cu propriile simţuri că varianta victimei cu privire la dinamica mişcării, modul cum s-a ajuns la înţeparea acesteia, în baza căreia s-a stabilit intenţia revizuentului de a săvârşi o faptă penală şi pe baza căreia a fost condamnat nu este posibilă, iar această variantă nu a fost avizată de I.N.M.L.

În motivarea cererii, în esenţă, revizuentul a arătat că la baza Hotărârii de condamnare nr. 584/D/2008, a cărei revizuire o solicită, au stat doar declaraţiile neadevărate ale victimei şi martorilor B. şi C., care nu au văzut producerea incidentului şi acestea nu se coroborează cu alte probe. Revizuentul a susţinut că dacă declaraţiile ar fi fost coroborate cu alte mijloace de probă, nu era dovedită vinovăţia sa, deoarece din reconstituirea de la faţa locului şi din concluziile medicilor experţi, care au efectuat un raport de expertiză şi un experiment judiciar cu privire la dinamica mişcării pentru a evidenţia care din cele două variante - ale victimei sau ale inculpatului - pot fi reale (raport de expertiză nr. x/VI/A/29 din 6 decembrie 2005), rezulta în mod cert faptul că varianta victimei se exclude, deoarece nu este posibilă şi, mai mult, victima nu a suferit o rană cu o lungime de 10 cm, cum se reţine în sentinţa de condamnare, deoarece din toate actele medicale rezultă o altă stare de fapt, de care nu s-a ţinut cont, instanţa preferând să tragă o concluzie a vinovăţiei revizuentului numai pe baza declaraţiei victimei, care nu reflectă adevărul.

Prin Sentinţa penală nr. 6 din 18 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Prahova, în baza dispoziţiilor art. 459 alin. (5) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 584/D din 11 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 339 din 1 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva soluţiei pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Prahova, revizuentul A. a exercitat calea de atac a apelului.

În faţa instanţei de apel, la termenul din 22 septembrie 2020, revizuentul a formulat o cerere privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

- în cazul în care prin cererea de revizuire se solicită retractarea unei hotărâri penale definitive, care conţine o gravă eroare de fapt din cauza faptului că soluţia pronunţată se bazează pe o împrejurare de fapt care nu se poate realiza omeneşte, iar la cererea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a se lămuri această împrejurare, I.N.M.L. a dat un răspuns echivoc, iar instanţele de judecată nu au verificat cu propriile simţuri dacă acea împrejurare este sau nu posibil de realizat omeneşte - împrejurare pe baza căreia s-a pronunţat hotărârea de condamnare - este o împrejurare nouă prin prisma art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

- având în vedere că o hotărâre penală definitivă, care conţine grave erori de fapt trebuie retractată, iar eroarea gravă constă în împrejurarea că intenţia inculpatului de a săvârşi o faptă penală este raportată la o anumită împrejurare care nu se poate realiza omeneşte, iar instanţele de judecată nu au un aviz fără echivoc din partea INML cu privire la această împrejurare şi nu au analizat cu propriile simţuri acest aspect, revizuirea cauzei trebuie să aibă ca temei legal prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în sensul că aceasta reprezintă o împrejurare nouă, atâta timp cât nici o instanţă nu s-a pronunţat asupra acestei chestiuni sau se circumscrie în art. 453 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., în sensul că judecătorii care au pronunţat hotărârea de condamnare au săvârşit infracţiunea de neglijenţă sau abuz în serviciu în legătură cu cauza.

Potrivit art. 475 din C. proc. pen., "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Cu privire la sintagma "chestiune de drept", din cuprinsul art. 475 din C. proc. pen., rezultă că sesizarea într-o astfel de procedură trebuie să vizeze o chestiune de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Or, dispoziţiile relative la temeiurile de drept incidente pentru analiza admisibilităţii cererii de revizuire - art. 453 lit. a) din C. proc. pen. sau art. 453 lit. d) din C. proc. pen. pot fi calificate ca reprezentând o chestiune de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cererii de revizuire.

S-a menţionat în legătură cu această condiţie că, iniţial, în forma publicată la momentul adoptării C. proc. pen. (2010), nu era prevăzută. Ulterior însă, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, s-a reconfigurat art. 475 ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând sintagma "pe fond".

Această condiţie nu exclude însă problemele de drept procesual, ci subordonează atât problemele de drept penal substanţial, cât şi problemele de drept procesual necesităţii existenţei unei relaţii de dependenţă între lămurirea problemei de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei. În jurisprudenţa completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin acesta se înţelege că soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să producă efecte concrete asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

Astfel, prin Decizia nr. 11/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că prin "problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale protejate prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă".

Prin Decizia nr. 9/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, în ceea ce priveşte condiţia referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei a chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită, interpretarea dată de instanţa supremă neavând consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Or, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia ce urmează a fi dată de instanţa de trimitere trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să producă un efect concret asupra cauzei penale aflate în soluţionare pe rolul instanţei în ultim grad de jurisdicţie.

Din condiţia privitoare la existenţa unei relaţii de dependenţă între lămurirea unei chestiuni de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei a derivat, conform jurisprudenţei completului competent în această materie, şi condiţia privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept, aceasta trebuind să vizeze unele dispoziţii legale neclare sau complexe, care generează dificultăţi de interpretare.

Sub acest aspect, s-a reţinut că sunt relevante unele considerente ale Deciziei nr. 2/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că, din perspectiva cerinţelor de admisibilitate, sesizarea, conform art. 475 din C. proc. pen., trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. De asemenea, s-a reţinut că o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a se înţelege voinţa legiuitorului, o intervenţie din partea instanţei supreme nefiind necesară.

Deşi dispoziţiile legale care reglementează chestiunea de drept invocată ar putea părea neclare, Curtea de Apel Ploieşti a constatat că jurisprudenţa şi doctrina în materie oferă suficiente repere privind modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie, în baza cărora poate să aprecieze asupra situaţiei concrete, respectiv cu privire la temeiul incident în cazul cererii de revizuire. Cel puţin până la data formulării cererii de revizuire, nu se poate reţine existenţa unei jurisprudenţe neunitare la nivel naţional cu privire la aplicarea temeiurilor de drept invocate în susţinerea unor cereri de revizuire.

O altă condiţie privitoare la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării se referă la rezolvarea de principiu a chestiunii, fiind exclusă rezolvarea concretă a cauzei. Spre exemplu, prin Decizia nr. 14/2016, Înalta Curte a constatat, faţă de modul în care a fost formulată întrebarea de către instanţa de trimitere, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, întrucât ceea ce se solicită în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din C. proc. pen., nu este dezlegarea cu valoare de principiu a unei chestiuni de drept, respectiv interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, ci rezolvarea cauzei cu care tribunalul a fost învestit, în baza tuturor datelor şi elementelor din dosar.

De asemenea, prin Decizia nr. 27/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de normele procesual penale pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile atunci când întrebarea formulată a depăşit cadrul unei interpretări in abstracto a dispoziţiilor legale:

"(...) sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii; pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei. Or, faţă de modalitatea formulării celor două întrebări de către instanţa de trimitere, care combină elemente de fapt şi de drept sau care vizează particularităţile cauzei (...), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, în realitate, nu se solicită interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, ci o rezolvare a fondului cauzei (...) raportat la elemente de fapt din dosar, astfel că nu este îndeplinită condiţia restrictivă de admisibilitate prevăzută de art. 475 din C. proc. pen., ce vizează dezlegarea cu valoare de principiu a unei chestiuni de drept".

Raportând această orientare a instanţei supreme la situaţia concretă prezentată de apărătorul ales al apelantului revizuent, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de normele procesual penale pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cele două întrebări formulate depăşind cu mult cadrul unei interpretări in abstracto a dispoziţiilor legale, solicitându-se să se aprecieze dacă, într-un anumit context probator, constând în lipsa unui aviz neechivoc al I.N.M.L. "Mina Minovici", precum şi în lipsa unor verificări ex propriis sensibus din partea instanţelor de judecată, cu privire la posibilitatea concretă de comitere a mecanismului lezionar, pot fi incidente dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În esenţă, apelantul revizuent solicită instanţei supreme ca, pe calea unei hotărâri prealabile, să se pronunţe chiar asupra unei condiţii de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire. Întrucât nu se solicită interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, ci se solicită o rezolvare a fondului cauzei raportat la elemente de fapt din dosar, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia restrictivă de admisibilitate prevăzută de art. 475 din C. proc. pen.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a procedurii nici cu privire la a doua întrebare, întrucât se solicită calificarea unei situaţii de fapt reţinute în soluţia definitivă ca impunând incidenţa temeiului de revizuire prev. de art. 453 lit. a) din C. proc. pen. sau a celui prev. de art. 453 lit. d) din C. proc. pen.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 475 din C. proc. pen., Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul revizuent A. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cu referire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că apelantul revizuent A., întrucât nu se afla în posesia unor hotărâri contradictorii prin care să se fi soluţionat în mod diferit problema a cărei lămurire a fost solicitată pe calea procedurii prevăzute de art. 475 din C. proc. pen., a invocat excepţia de neconstituţionalitate, apreciind că textul normativ care impune condiţia ataşării hotărârilor contradictorii încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţia României cu privire la garantarea liberului acces la justiţie.

Verificând excepţia de neconstituţionalitate invocată, prin raportare la condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, Curtea de Apel Ploieşti a avut în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătura cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioara a Curţii Constituţionale".

Din analiza motivelor excepţiei de neconstituţionalitate invocate, s-a reţinut că, în realitate, a fost formulată o critică a dispoziţiilor art. 475 din C. proc. pen., însă cu privire la un aspect pe care legea de procedură penală nu îl reglementează.

Deşi apelantul revizuent a arătat că, în susţinerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura de pronunţare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, ar trebuie depuse şi soluţii contradictorii pronunţate de instanţe, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că o asemenea condiţie de admisibilitate a sesizării nu este reglementată.

Conform dispoziţiilor art. 476 din C. proc. pen., sesizarea trebuie să fie făcută printr-o încheiere intermediară, prin care se poate dispune şi suspendarea cauzei. Sesizarea completului competent în această materie printr-un alt tip de hotărâre ar atrage inadmisibilitatea, întrucât nu este compatibilă cu o astfel de procedură.

Privitor la condiţia impusă de lege, ca în încheiere să se regăsească motivele care susţin admisibilitatea, precum şi punctul de vedere al completului şi al părţilor, chiar în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că lipsa acestora nu ar putea atrage de plano inadmisibilitatea sesizării.

În concluzie, din moment ce legea nu reglementează ca şi condiţie de admisibilitate depunerea unor hotărâri judecătoreşti definitive în care aceeaşi problemă de drept a fost soluţionată în mod diferit, excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu modul de soluţionare a cauzei în care a fost invocată.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul revizuent A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 şi art. 476 alin. (1) din C. proc. pen.

Împotriva Încheierii din data de 24 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 475 şi art. 476 alin. (1) din C. proc. pen., a formulat recurs A.

Cu toate că recurentul A. a precizat, în cuprinsul cererii de recurs, că motivele de recurs le va depune ulterior, acesta nu a transmis la dosar un memoriu care să cuprindă motivarea căii de atac.

Examinând încheierea recurată, cu referire la dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 475 şi art. 476 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată, iar din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerinţe:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocată înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa de judecată realizează o verificare sub aspectul realizării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, anterior menţionate, nu trebuie însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv, pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, iar sub acest aspect, instanţele judecătoreşti au statuat în mod constant că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când se urmăreşte o completare sau o modificare a actului normativ.

Obligaţia instanţei de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată (mutatis mutandis, deciziile Curţii Constituţionale nr. 35 din 20 ianuarie 2011; nr. 284 din 24 februarie 2011; nr. 187 din 6 martie 2012; nr. 378 din 26 iunie 2014).

Din perspectiva considerentelor anterior menţionate, Înalta Curte constată că, în speţă, excepţia a fost invocată de către o parte din proces (revizuentul A.), într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti (Dosarul nr. x/2020 având ca obiect apelul declarat de apelantul revizuent A. împotriva Sentinţei penale nr. 6 din 18 iunie 2020 pronunţate de Tribunalul Prahova).

Referitor la cerinţa ca excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, Înalta Curte constată că recurentul a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 475 şi art. 476 alin. (1) din C. proc. pen.

În cuprinsul cererii depusă în faţa Curţii de Apel Ploieşti, prin care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 şi art. 476 alin. (1) din C. proc. pen., recurentul A. a formulat critici cu privire la sintagma "constată că o problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective a fost dezlegată diferit în practica instanţelor" din cuprinsul dispoziţiilor art. 475 din C. proc. pen. şi la sintagma "Cererea părţilor trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de prezentarea dezlegărilor diferite în practica instanţelor ale problemei de drept sesizate" din cuprinsul prevederilor art. 476 alin. (1) din C. proc. pen.

Recurentul a susţinut că prin condiţia "constată că o problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective a fost dezlegată diferit în practica instanţelor", din art. 475 din C. proc. pen., se încalcă dreptul la un proces echitabil, atâta vreme cât justiţiabilul nu poate să-şi pregătească în mod corect apărarea. Totodată, s-a susţinut că neconstituţionalitatea art. 476 alin. (1) teza finală din C. proc. pen. este o consecinţă a neconstituţionalităţii condiţiei impuse în art. 475 din C. proc. pen.

Înalta Curte constată că sitagmele cu privire la care s-au formulat critici de neconstituţionalitate se regăseau în textele de lege menţionate anterior, în forma prevăzută în Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial nr. 486/2010.

Astfel, art. 475 din C. proc. pen., în forma publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 486/2010, avea următorul conţinut:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constată că o problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective a fost dezlegată diferit în practica instanţelor, va putea solicita secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prealabilă prin care să dea rezolvare problemei de drept cu care a fost sesizată".

Totodată, art. 476 alin. (1) din C. proc. pen., în forma publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 486/2010, avea următorul conţinut:

"Sesizarea secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face, din oficiu sau la cererea părţilor, după dezbateri contradictorii şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 475, prin încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac. Cererea părţilor trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de prezentarea dezlegărilor diferite în practica instanţelor ale problemei de drept sesizate".

Prin art. 102 pct. 284 şi 285 din Legea nr. 255/2013 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale) a fost modificată şi completată Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486/2010), fiind modificate inclusiv dispoziţiile art. 475 şi art. 476 alin. (1) din C. proc. pen.

În urma acestei modificări, art. 475 din C. proc. pen. are în prezent următorul conţinut:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

De asemenea, art. 476 alin. (1) din C. proc. pen. are în prezent următorul conţinut:

"Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 475, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 475, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor."

Înalta Curte constată că recurentul a formulat critici cu privire la sintagma "constată că o problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective a fost dezlegată diferit în practica instanţelor" din cuprinsul dispoziţiilor art. 475 din C. proc. pen. şi la sintagma "Cererea părţilor trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de prezentarea dezlegărilor diferite în practica instanţelor ale problemei de drept sesizate" din cuprinsul prevederilor art. 476 alin. (1) din C. proc. pen., însă textele de lege, în forma criticată de recurent, nu au fost niciodată în vigoare, acestea fiind modificate prin art. 102 pct. 284 şi 285 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

Potrivit art. 603 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., textele de lege, în forma criticată de recurent, intrau în vigoare la data stabilită prin legea de punere în aplicare a codului, însă chiar prin această lege de punere în aplicare au fost modificate inclusiv dispoziţiile art. 475 şi art. 476 alin. (1) din C. proc. pen.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv excepţia să privească neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, întrucât recurentul a formulat critici cu privire la anumite sintagme din cuprinsul dispoziţiilor art. 475 şi art. 476 din C. proc. pen., care nu au fost niciodată în vigoare.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 24 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 475 şi art. 476 alin. (1) din C. proc. pen.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva Încheierii din data de 24 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 475 şi art. 476 alin. (1) din C. proc. pen.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM