Typicity of buying influence and forgery offenses in context of parallel administrative and enforcement proceedings

Deliberând asupra cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B.,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 44/PI/2017 din data de 3 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-au dispus următoarele:

În baza art. 5 din C. pen. cu aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 06.05.2014 s-a constatat că, printre alţii, pentru inculpaţii A., B., C. legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969.

În baza art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracţiunii de cumpărare de influenţă.

În baza art. 255 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu referire la art. 6 din Legea 78/2000 şi art. 5 din C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracţiunii de dare de mită.

În baza de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracţiunii de spălarea banilor.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. 1969 au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului A. în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de:

- 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 861 din C. pen. din 1969, art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale şi a pedepsei accesorii, pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit conform art. 862 din C. pen. din 1969.

În baza art. 863 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 a fost obligat inculpatul A. ca, pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune Satu Mare, căruia îi încredinţează supravegherea;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a fi controlate mijloacele lui de existenţă.

I s-a atras atenţia inculpatului A. asupra prevederilor art. 864 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării sub supraveghere în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare ori în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată durata reţinerii preventive din data de 20.03.2014, precum şi durata arestului preventiv şi durata arestului la domiciliu, începând cu data de 21.03.2014 şi până la data de 01.07.2015.

În baza art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsă de 6 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracţiunii de spălarea banilor.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului B. în pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul B. să execute pedeapsa rezultantă de:

- 6 ani şi 6 luni închisoare, cu executare prin privare de libertate, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) din C. pen. din 1969.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată durata reţinerii preventive din data de 20.03.2014, precum şi durata arestului preventiv şi arestului la domiciliu, începând cu data de 21.03.2014 şi până la data de 01.07.2015.

II. Prin Decizia penală nr. 220/A din 21 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi, printre alţii, de inculpaţii A. şi B. şi terţul SC D. SRL împotriva sentinţei penale nr. 44/PI din data de 3 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului A., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

A majorat pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., de la 2 ani închisoare la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 a contopit pedepsele de 3 ani închisoare, 2 ani închisoare şi 6 luni închisoare aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, în regim de detenţie.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatului B., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

A înlăturat sporul de 6 luni închisoare.

A reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În baza art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de luare de mită.

În baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi publice) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 4 ani, începând cu data executării sau considerării ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen. a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de spălarea banilor.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 a contopit pedepsele de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani închisoare aplicate inculpatului B., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani şi 6 luni închisoare, în regim de detenţie.

În baza art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi publice) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 4 ani, începând cu data executării sau considerării ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi publice) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

III. Împotriva deciziei penale nr. 220/A din data de 21 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au formulat cereri de recurs în casaţie inculpaţii A. şi B.

La data de 02.12.2020 magistratul asistent, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (1) din C. proc. pen. a întocmit şi depus la dosar raportul asupra recursului în casaţie.

Verificând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege.

Scopul recursului în casaţie îl constituie judecarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că examinarea cauzei se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.

Astfel, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, fără a putea cenzura situaţia de fapt reţinută ori temeinicia deciziei atacate, în limita cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Înalta Curte constată că Decizia penală nr. 220/A din data de 21 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel.

Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen. iar motivul de casaţie se încadrează în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

A. În cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., prin apărător ales, s-a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

S-a apreciat că starea de fapt reţinută de instanţă pentru a pronunţa hotărârea de condamnare nu corespunde tipicităţii modalităţii de incriminare.

Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de cumpărare de influentă prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a arătat că nu este prevăzută de legea penală pentru următoarele motive:

Latura obiectivă a infracţiunii de cumpărare de influenţă presupune îndeplinirea următoarelor condiţii esenţiale:

- săvârşirea acţiunii de promitere, oferire sau dare de bani, daruri ori alte foloase;

- acţiunea ce realizează elementul material să fie săvârşită de către autor pentru intervenţia traficantului de influenţă pe lângă un funcţionar, spre a-1 determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu;

- acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii să fie realizată mai înainte ca funcţionarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce intră în atribuţiile sale de serviciu sau cel târziu în timpul îndeplinirii acestuia.

A arătat că, din considerentele cuprinse la pagina 94 din decizia atacată, rezultă că instanţa de apel, în analizarea acestei condiţii, s-a raportat la atribuţiile de serviciu pe care inculpatul B. le avea ca vicepreşedinte al ANRP şi membru al Comisiei Centrale, reţinându-se următoarele: "Esenţială pentru reţinerea infracţiunilor de luare/dare de mită, dar şi cumpărare de influenţă este, însă, decelarea nu a eventualelor atribuţii de serviciu ale inculpatului B. în procedura de executare silită, ci a atribuţiilor sale de serviciu în procedura administrativă iniţiată anterior şi parcursă în paralel, pe durata şi în considerarea căreia a intervenit, de altfel, actul iniţial de pretindere a unei sume de bani de către fostul vicepreşedinte al ANRP şi corelativ, cel de acceptarea remiterii folosului de către mituitorul interesat A.".

Totuşi, chiar instanţa de apel face referire, la aceeaşi pagină din decizie, la «procedura executării silite ce a premers efectuării plăţii sumei de 5,213.222 euro (...) în urma căreia sumele echivalente măsurilor reparatorii au fost transferate din conturile ANRP în contul executorului judecătoresc ", procedură derulată "în paralel" cu cea administrativă.

Astfel, chiar instanţa de apel admite faptul că, în acelaşi scop, au fost derulate în paralel două proceduri distincte: una de executare silită şi una administrativă.

A menţionat că, în aceste condiţii, ţinând seama de modalitatea în care a fost obţinută suma de bani reprezentând măsura reparatorie, tipicitatea faptei trebuia analizată prin raportare la existenţa unor atribuţii de serviciu ale inculpatului B. în procedura de executare silită. Or, chiar instanţa de apel acceptă, la pagina 94 din decizie, faptul că inculpatul B. nu avea atribuţii de serviciu, aşa cum nu avea nicio altă legătură cu procedura prin care s-a obţinut suma de bani cu titlu de reparaţie.

Aşadar, funcţionarul asupra căruia se reţine că s-a exercitat influenţa (inculpatul B.) nu avea competenţa funcţională de a influenţa procedura de executare silită, nefiind îndeplinită cea de-a doua condiţie de care depinde existenţa laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de-influenţă.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie de existenţă a laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă, care presupune ca acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii să fie realizată mai înainte ca funcţionarul pe lângă care s-a promis ca se va interveni să fi îndeplinit actul ce intră în atribuţiile sale de serviciu sau cel târziu în timpul îndeplinirii acestuia, a arătat că prin Sentinţa penală nr. 44/PI/2017 din data de 03.04.2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a reţinut că elementul material al infracţiunii de cumpărare de influenţa a constat în "remiterea efectivă de către inculpatul A. a sumei de 276.000 euro inculpatului E. şi a sumei de 165.000 euro inculpatului F., precum şi în primirea acestor sume de inculpatul E. care avea o influenţă reală asupra inculpatului B., pentru a-l determina pe acesta să-şi încalce atribuţiile de serviciu pe care le avea în legătură cu dosarul de despăgubire nr. x şi de inculpatul F. pentru activitatea de înlesnire şi ajutor dată inculpatului E. pentru ca acesta să-şi exercite influenţa reală asupra inculpatului B.".

Prin Decizia penală nr. 220/2019 din data de 21.06.2019 pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au intervenit modificări sub acest aspect, starea de fapt reţinută de instanţa de apel fiind aceeaşi cu cea din sentinţa primei instanţe: "Situaţia de fapt astfel reţinută în apel nu diferă, în substanţă, de cea descrisă în hotărârea atacată, reevaluarea probatoriului administrat în primă instanţă, dar şi analiza probelor noi, administrate de instanţa supremă, fundamentând concluzia temeiniciei împrejurărilor faptuale reţinute prin sentinţă".

Or, în aceeaşi decizie a instanţei de apel se reţine că "Suma de bani pretinsă a fost primită de inculpatul E. la data de 14.05,2013, o parte - 775.000 RON - prin transfer bancar în contul deţinut de tatăl său, G. şi o parte -100.000 euro - în numerar. Activitatea ilicită de trafic de influenţă a fost sprijinită de coinculpatul F. care, în perioada toamna 2012 - 13.05.2013, i-a însoţit pe E. şi/sau pe A. la majoritatea întâlnirilor şi discuţiilor avute cu inculpatul B., fie pe post de şofer, fie ca participant activ, inculpatul primind pentru ajutorul său, la data de 14.05.2013, suma de 730.000 RON, prin transfer bancar în contul deţinut de fosta sa soţie, H."

Mai mult, din decizia instanţei de apel s-a reţinut că "după ce, la data de 24.04.2013, în contul B.E.J. I., deschis la J. S.A. s-a primit suma de 23.819.691 RON (echivalent al sumei de 5.213.222 euro) consemnată de Trezoreria Statului sector 1 pe seama şi la dispoziţia executorului judecătoresc, ANRP a fost executată silit pentru această sumă, din care 21.168.913,54 RON a fost transferată, la 13.05.2013, în patru conturi bancare aparţinând numitei K., soţia inculpatului A." (s.n.).

Aşadar, de vreme ce dintre modalităţile normative alternative în care se poate realiza elementul material al infracţiunii de cumpărare de influenţă, în sarcina inculpatului a fost reţinută darea care s-a realizat, conform stării de fapt descrisă de instanţa de apel, în data de 14.05.2013, iar suma de 5.213.222 euro în vederea căreia se retine că a cumpărat influenţa a fost obţinută anterior acestei date. Astfel, a solicitat să se constatate că nu este întrunită nici cea de-a treia condiţie de existenţă a laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă, care presupune ca acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii să fie realizată mai înainte ca funcţionarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce intră în atribuţiile sale de serviciu sau cel târziu în timpul îndeplinirii acestuia.

Aşadar, lipsind două condiţii esenţiale dintre cele trei de care depinde întrunirea laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă, a concluzionat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte infracţiunea de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) din C. pen. 1969 cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen. a arătat că nu este prevăzută de legea penală pentru următoarele motive:

În acest sens a menţionat că, în considerentele deciziei atacate nu se indică niciun element de fapt care ar putea reprezenta element constitutiv al infracţiunii care trebuie să se regăsească în verbum regens al normei de incriminare.

Astfel, considerentele instanţei de apel, conform cărora elementul material al infracţiunii de dare de mită s-ar fi materializat iniţial în promisiunea remiterii sumei de 1.000.000 euro intră în contradicţie cu specificitatea promisiunii, ca modalitate de realizare a laturii obiective a infracţiunii, de vreme ce potrivit stării de fapt reţinute de instanţa de apel, inculpatul B. a fost cel care a pretins suma de 1.000.000 euro. Or, s-a arătat că starea de fapt descrisă de instanţa de apel nu reuşeşte să lămurească modalitatea în care s-a realizat promisiunea remiterii mitei, reţinându-se doar că "tranzacţia de corupţie dintre A. şi B. s-a perfectat încă din toamna anului 2012, scopul discuţiilor din luna martie 2013 fiind, în principal, reasigurarea mituitorului că va primi despăgubirile anterior datei de 15.05.2013 şi concomitent, securizarea remiterii către vicepreşedintele ANRP, cu titlu de mită, a procentului din sumă convenit anterior". Or, s-a menţionat că nu este indicat nici momentul exact şi nici locul când s-a realizat înţelegerea patrimonială ilicită dintre A. şi inculpatul B. iar fiecare dintre întâlnirile plasate în mod abstract de instanţa de apel în toamna anului 2012 stau sub semnul întrebării chiar şi pentru organele judiciare (în decizia atacată nu se retine că în contextul întâlnirii din 29.10.2012, A. i-a promis inculpatului B. vreo suma de bani, iar cu privire la deplasarea mea în 30.10.2012 de la sediul cabinetului de avocatură al martorului L., chiar instanţa de apel retine că nu s-a stabilit cu certitudine dacă a existat şi o întâlnire directă între mine şi inculpatul B.).

Totodată, în decizia atacată s-a mai reţinut că "Devenind previzibilă încasarea acestei sume importante de bani, la data de 11.05.2013 a avut loc o întâlnire pe terasa M. din Bucureşti la care au participat inculpaţii C., A., E. şi tatăl acestuia din urmă. Cu această ocazie, cei dintâi doi inculpaţi au perfectat detaliile actului de remitere cu titlu de mită a sumei de 1.000.000 euro, ce urma a avea loc subsecvent încasării şi retragerii în numerar a banilor încasaţi de la ANRP" şi că "derularea episodului final al activităţii corelative de luare - dare de mită, concretizat în remiterea, de către A., în parcarea molului N., a sumei de 1.000.000 euro, în echivalent în RON, coinculpatului C.".

Or, după cum reiese chiar din considerentele deciziei atacate, la data de 11.05.2013 când a avut loc întâlnirea de la M., suma de 5.213.222 euro era deja virată în contul BEJ I., consemnată de Trezoreria Sectorului 1 pe seama şi la dispoziţia executorului judecătoresc. Mai mult decât atât, şi acţiunea de dare a sumei de 1.000.000 euro s-a realizat după ce a încasat banii cu titlu de măsură reparatorie şi care, oricum, au fost obţinuţi ca urmare a procedurii de executare silită, şi nu ca urmare a unei proceduri administrative care să se circumscrie atribuţiilor de serviciu ale inculpatului B.

Totodată, a arătat că o condiţie esenţială impusă de norma de incriminare a infracţiunii de dare de mită constă în aceea că promiterea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase trebuie să fie anterioară îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii în îndeplinirea actului determinat.

Or, instanţa de apel nu a identificat în mod expres actul cu privire la care pretinde că a oferit suma de bani, momentul la care acesta trebuia îndeplinit (pentru a se putea aprecia dacă acesta a fost îndeplinit la timp, dacă a fost întârziat sau dacă nu a fost îndeplinit), nu a indicat dacă actul în cauză a fost îndeplinit sau neîndeplinit şi nici nu a stabilit dacă elementul material specific infracţiunii de dare de mită a fost săvârşit înainte sau după îndeplinirea actului. Sub acest aspect, considerentele instanţei de apel sunt generice, fără a fi indicat actul concret pe care inculpatul B. urma să îl realizeze în calitatea sa de vicepreşedinte al ANRP şi de membru în Comisia Centrală.

Or, după cum a arătat anterior, suma de 5.213.222 euro nu a fost obţinută prin derularea procedurilor administrative în cadrul ANRP, ci prin procedura executării silite, împrejurare acceptată chiar de instanţa de apel, iar în privinţa acestei proceduri inculpatul B. nu avea absolut nicio atribuţie de serviciu. Nimeni din cadrul ANRP nu avea puterea de a hotărî modul în care se finaliza procedura executării silite demarate de el, singura prerogativă de care ar fi putut uza reprezentanţii acestei instituţii pentru a influenţa în vreun fel procedura fiind contestaţia la executare, la care s-a şi recurs.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen. a arătat că nu este prevăzută de legea penală pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a reţinut că "Pentru a ascunde destinaţia reală a sumelor de bani astfel remise, în luna mai 2013, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, imediat ulterior transferurilor bancare, inculpatul A. a falsificat trei înscrisuri sub semnătură privată intitulate «împrumut pe un an de zile», «Contract de împrumut» şi respectiv «împrumut», toate datate 14.05.2013, în cuprinsul cărora s-a consemnat, contrar adevărului, că inculpatul i-ar fi împrumutat pe numitul G. cu suma de 2.200.000 RON, iar pe inculpatul F. şi pe soţia acestuia cu sumele de 1.500.000 RON, respectiv 730.000 RON. Înscrisurile astfel falsificate au fost folosite, pe de o parte, la unităţile bancare pentru retragerea sumelor transferate în conturile rudelor inculpaţilor, iar pe de altă parte, la organele de urmărire penală, prin invocarea existenţei şi conţinutului lor de către- inculpatul A.".

Dispoziţiile art. 290 alin. (1) din C. pen. 1969 incriminau falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice". Se observă faptul că norma de referire care descrie elementul material al infracţiunii face trimitere doar la dispoziţiile art. 288 din C. pen. 1969, nu şi la cele ale art. 289 din C. pen. 1969.

Conform vechiul C. pen., printre modalităţile în care se putea realiza acţiunea de falsificare nu se regăseşte şi atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.

De altfel, sub acest aspect se şi remarcă diferenţa dintre vechea şi actuala reglementare a falsului în înscrisuri sub semnătură privată, care constă, aşadar, în aceea că prima incrimina doar falsul material în înscrisuri sub semnătură privată, care, se putea realiza prin alterare sau contrafacere, în timp ce a doua include şi situaţia falsului intelectual comis în înscrisuri sub semnătură privată.

Instanţa de apel ar fi trebuit să constate incidenţa dispoziţiilor art. 11 din C. pen. din 1969, potrivit cărora legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni. Or, se arată că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care la momentul săvârşirii sale nu era prevăzută de legea penală.

Instanţa de apel a reţinut, astfel, că la momentul întocmirii celor trei înscrisuri a atestat fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul (că l-am împrumutat pe numitul G. cu suma de 2.200.000 RON, iar pe inculpatul F. şi pe soţia acestuia cu sumele de 1.500.000 RON, respectiv 730.000 RON), cu toate că această faptă nu era incriminată la momentul pretinsei săvârşiri.

A arătat că, între modurile de săvârşire ale infracţiunii prevăzute de art. 290 din C. pen. 1969 nu era inclusă şi modalitatea prevăzută în cadrul infracţiunii de fals intelectual (art. 289 din C. pen. 1969), astfel că fapta care se reţine în sarcina sa nu este incriminată deoarece la acel moment infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu se putea comite în modalitatea care s-a reţinut în sarcina mea.

A considerat că a fost condamnat pentru o infracţiune care la momentul pretinsei săvârşiri nu era prevăzută de legea penală, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 11 din C. pen. 1969, potrivit cărora legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.

A solicitat casarea hotărârii atacate, achitarea pentru săvârşirea infracţiunilor de cumpărare de influenţă prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu referire Ia art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen.

A solicitat să se constate şi în ceea ce priveşte Sentinţa penală nr. 44/PI/2017 din data de 03.04.2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, aceleaşi încălcări de lege ca în cazul deciziei recurate şi pe cale de consecinţă, în temeiul art. 448 alin. (3) din C. proc. pen., să fie desfiinţată şi hotărârea primei instanţe.

B. În cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul B., prin apărător ales, s-a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte motivele prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., a menţionat că în cursul judecaţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenta după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuata de o instanţa inferioara celei legal competente.

Instanţa nu a respectat dispoziţiile legale cu privire la competenţa după materie, încălcându-se prin hotărârea pronunţată dispoziţiile art. 420 alin. (10) din C. proc. pen., în sensul că instanţa se pronunţa asupra tuturor motivelor invocate, mai exact a motivelor de apel depuse în data de 15.02.2019 şi reţinute ca atare de instanţa prin încheiere.

Astfel, s-a menţionat că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor motive de apel depuse la data de 15.02.2019, printr-un memoriu de completare a motivelor de apel, iniţial depuse, şi anume:

- a solicitat admiterea apelului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei instanţei de fond pentru a fi soluţionată cauza de către o instanţă legal constituită, potrivit art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. teza finală, şi anume atunci când există vreunul din cazurile de nulitate absolută.

În acest sens, a apreciat că hotărârea prin care a fost soluţionată cauza în fond nu a fost pronunţată de un complet legal constituit şi că hotărârea prin care a fost soluţionată cauza a fost dată cu încălcarea competenţei materiale şi personale a instanţelor judecătoreşti, fiind incidente cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 lit. a) şi b din C. proc. pen.

Astfel, compunerea completului secţiei penale care a pronunţat soluţia în fond nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, dar nici a legislaţiei în materie.

- un alt motiv de apel pentru care a solicitat trimiterea cauzei la instanţa de fond este acela că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor formulate de către inculpaţi întrucât la termenul de judecată din data de 02.04.2015, în faţa instanţei de fond, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat instanţei de judecată confruntarea martorului O. cu inculpaţii E. şi F. Instanţa de fond a prorogat pronunţarea asupra probei, dar în fapt nu s-a pronunţat niciodată asupra acesteia.

În fata instanţei de apel, deşi a solicitat repunerea cauzei pe rol, la data de 14.03.2017 (într-adevăr în etapa deliberării, realizând că, atât apărătorii, cât şi instanţa au omis sa discute probele solicitate prin motivele de apel cu privire la motivul de casare că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de proba solicitate de Parchet şi apărare) instanţa a apreciat că nu mai este nevoie să analizeze acest motiv de apel, chiar în situaţia în care nu a considerat oportună repunerea cauzei pe rol.

A solicitat repunerea cauzei pe rol, deoarece instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii mijloacelor de proba rezultate din punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, în şedinţa de judecată ce a avut loc la data de 27.04.2016.

Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de repunere pe rol a cauzei şi nici asupra excepţiei de nulitate a mijloacelor de probă, nici asupra cererii de declasificare a mandatelor de interceptare, şi nici asupra probei solicitate -confruntare inculpaţilor E. şi F. cu martorul O.

Instanţa de fond nu s-a pronunţat nici asupra cererii inculpatului B. de a fi reţinute în favoarea sa dispoziţiile art. din Legea nr. 682/2002 privind înjumătăţirea limitelor de pedeapsă.

Prin încheierea din data de 10 decembrie 2020, Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 220/A din data de 21 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi a trimis cauza Completului C9, în vederea judecării cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., fixând termen la data de 14 ianuarie 2021, citarea părţilor.

IV. Examinând recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B., Înalta Curte, constată că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

A. În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 1 din C. proc. pen.,invocat de recurentul inculpat B. acesta este incident în situaţia în care " în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente".

Argumentele care în opinia recurentului se circumscriu cazului de recurs în casaţie sunt în sensul că:

- instanţa nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel depuse la data de 15.02.2019,printr-un memoriu separat;

- hotărârea prin care a fost soluţionată cauza în fond nu a fost pronunţată de un complet legal constituit;

- hotărârea prin care a fost soluţionată cauza a fost dată cu încălcarea competenţei materiale şi personale a instanţelor judecătoreşti, întrucât compunerea completului secţiei penale care a pronunţat soluţia în fond nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, dar nici a legislaţiei în materie [...] Legea nr. 78/2000, Legea nr. 304/2004, Hotărârea nr. 1.375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii;

- Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de repunere pe rol a cauzei şi nici asupra excepţiei de nulitate a mijloacelor de probă.

Înalta Curte reţine că, în cauză a fost respectată competenţa după materiei şi calitatea persoanei a Curţii de Apel Oradea - instanţa de fond (competenţă atrasă în raport de calitatea de avocat a inculpatului B., conform art. 438 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.) şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca instanţă de apel, în raport de disp. art. 40 alin. (2) teza I C. proc. pen.

De asemenea, din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa de apel a analizat "critica referitoare la pretinsa nelegalitate a completurilor constituite la nivelul Curţii de Apel Oradea sub aspectul inexistenţei caracterului lor specializat, prev. de art. 29 din Legea nr. 78/2000" şi a constatat că este lipsită de bază factuală această critică "de vreme ce adresa nr. x/2018 din 17.01.2019, depusă la dosar chiar de către apelanţii inculpaţi relevă că toate completurile constituite la nivelul secţiei penale a Curţii de Apel Oradea "sunt complete specializate în soluţionarea infracţiunilor de corupţie",fără a se distinge în funcţie de data constituirii lor. Invocarea de către recurent a inexistenţei unei dovezi privind caracterul specializat al completului care a pronunţat hotărârea apelată reflectă simpla negare a veridicităţii acestei adrese (act oficial), fără a se administra un minimum de probe care să coroboreze poziţia inculpaţilor, cum de altfel s-a reţinut şi în decizia din apel.

Toate celelalte aspecte invocate de către recurentul inculpat B. respectiv nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor motivelor de apel/excepţiilor invocate nu se încadrează în niciunul din cazurile de recurs în casaţie,sunt aspecte de fapt care nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului în casaţie.

B.În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.,invocat de recurentul inculpat A. acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile precizate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, instanţa de recurs în casaţie constată că recurentul inculpat A. a formulat critici privind atât hotărârea primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor pentru care a fost condamnat.

Astfel, se reţine că fapta inculpatului A. care în data de 14.05.2013 a dat sumele de 276.000 euro şi 165.000 euro inculpaţilor E. şi F., ca urmare a exercitării unei influenţe reale de către E. asupra inculpatului B. pentru a-1 determina pe acesta să-şi încalce atribuţiile de serviciu pe care le avea în legătură cu dosarul de despăgubire nr. x şi ca urmare a ajutorului dat de inculpatul F. în scopul arătat şi a favorizării promise, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, prev. şi ped. de art. 292 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

De asemenea, fapta inculpatului A. care în data de 13.05.2013 i-a dat inculpatului B., prin intermediul fiului acestuia, inculpatul C., echivalentul în RON a sumei de 1.000.000 Euro, în scopul de a-şi încălca atribuţiile de serviciu legate de procedurile administrative pe care inculpatul A. le avea în derulare cu ANRP, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prev. şi ped. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

Totodată, fapta inculpatului A., care în luna mai 2013, pentru a ascunde adevărata destinaţie a sumelor de bani care au făcut obiectul cumpărării de influenţă şi dare de mită, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a întocmit în fals trei înscrisuri sub semnătură privată în care a consemnat în fals că i-a împrumutat pe numitul G. cu suma de 2.200.000 RON şi pe inculpatul F. şi soţia acestuia cu suma de 1.500.000 RON întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. şi ped. de art. 322 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Criticile ce vizează lipsa de tipicitate a infracţiunii de cumpărare de influenţă şi dare de mită (lipsa elementului material) sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că aceleaşi critici au fost analizate de instanţa de apel, contestându-se caracterul nefondat al acestora (considerente Decizia nr. 220/A din 21.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Faţă de aceste susţineri, instanţa de apel, în mod corect a reţinut că din analiza coroborată a tuturor declaraţiilor date de inculpaţi pe parcursul procesului penal, a depoziţiilor succesive ale martorilor audiaţi în faza de urmărire penală şi în primul grad de jurisdicţie şi a înscrisurilor existente, alături de elementele factuale ce rezultă din procesele-verbale de redare a înregistrării unor convorbiri telefonice sau a discuţiilor purtate cu ocazia activităţii procedurale de conducere în teren la care a participat E., la data de 02.10.2013, susţine probator concluzia certă că, la o dată plasată în toamna anului 2012, pe fondul interesului inculpatului A. de finalizare a procedurii de despăgubire ce făcea obiectul dosarului nr. x, aflat pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Centrală), inculpatul E. a pretins de la acesta din urmă suma de aproximativ 300.000 euro, pentru a-şi exercita influenţa reală avută asupra coinculpatului B., vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P) şi membru în Comisia Centrală, pentru a-l determina pe cel din urmă să facă acte circumscrise atribuţiilor sale de serviciu, orientate, în principal, spre achitarea echivalentului de 5.213.222 euro al măsurilor reparatorii - obiect al dosarului.

Suma de bani pretinsă a fost primită de inculpatul E. la data de 14.05.2013, o parte - 775.000 de RON - prin transfer bancar în contul deţinut de tatăl său, G., şi o parte - 100.000 euro - în numerar.

Activitatea ilicită de trafic de influenţă a fost sprijinită de coinculpatul F. care, în perioada toamna 2012 - 13.05.2013, i-a însoţit pe E. şi/sau pe A. la majoritatea întâlnirilor şi discuţiilor avute cu inculpatul B., fie pe post de şofer, fie ca participant activ, inculpatul primind pentru ajutorul său, la data de 14.05.2013, suma de 730.000 RON, prin transfer bancar în contul deţinut de fosta sa soţie, H."

"Pe fondul acestor activităţi conjugate de trafic şi cumpărare de influenţă au avut loc o serie de contacte directe între A. şi inculpatul B. care, în calitatea anterior menţionată şi conştient fiind de interesul coinculpatului de a obţine cât mai rapid echivalentul despăgubirilor, în toamna anului 2012, a pretins de la acesta din urmă suma de 1.000.000 euro, în scopul de a efectua acte de facilitare a obţinerii respectivelor despăgubiri, acte circumscrise atribuţiilor sale de serviciu în cadrul procedurilor administrative derulate la A.N.R.P, respectiv Comisia Centrală, în legătură cu dosarul nr. x C. civ.

Suma de bani pretinsă a fost primită în numerar de inculpatul B. la data de 13.05.2013, prin intermediul fiului său, coinculpatul C. care, cunoscând contextul pretinderii şi provenienţa respectivei sume, s-a întâlnit cu A. în parcarea mall-lui N. din Bucureşti, unde i s-a remis folosul necuvenit."

- în legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului B. şi cu data consumării infracţiunii de corupţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

În calitate de vicepreşedinte A.N.R.P şi coordonator al Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar (Direcţia), inculpatul B. îndruma şi coordona întreaga activitate a acestei ultime structuri, care avea ca principală atribuţie, potrivit art. 14l alin. (3) şi art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptăţite cărora li s-au emis titluri de plată. În egală măsură, în calitate de membru în Comisia Centrală, inculpatul B. era îndrituit să participe la lucrările comisiei şi implicit, la emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, activitate circumscrisă principalelor atribuţii ce reveneau acestei structuri, potrivit art. 13 alin. (1) - (2), 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. .

Totodată, instanţa de apel, în mod corect a reţinut că în ceea ce priveşte critica comună formulată de cei trei inculpaţi, referitoare la inexistenţa atribuţiilor de serviciu ale inculpatului B. în procedura executării silite ce a premers efectuării plăţii sumei de 5.213.222 euro, Înalta Curte a reţinut că o atare susţinere ignoră particularităţile procedurii administrative în care se afla dosarul nr. x C. civ. în toamna anului 2012, acordând, în schimb, prevalentă exclusivă fazei executării silite parcurse ulterior, în urma căreia sumele echivalente măsurilor reparatorii au fost transferate din conturile A.N.R.P în contul executorului judecătoresc. (...)

Esenţială pentru reţinerea infracţiunilor de luare/dare de mită, dar şi cumpărare de influenţă este, însă, decelarea nu a eventualelor atribuţii de serviciu ale inculpatului B. în procedura de executare silită, ci a atribuţiilor sale de serviciu în procedura administrativă iniţiată anterior şi parcursă în paralel, pe durata şi în considerarea căreia a intervenit, de altfel, actul iniţial de pretindere a unei sume de bani de către fostul vicepreşedinte al A.N.R.P şi, corelativ, cel de acceptare a remiterii folosului de către mituitorul interesat A.

De asemenea, instanţa de apel, în mod corect a reţinut că aşa cum s-a subliniat în precedent, aceste acte obiective de pretindere-promisiune a remiterii a unei sume de bani, suficiente prin ele însele pentru consumarea infracţiunilor de trafic-cumpărare de influenţă, respectiv, luare-dare de mită, au intervenit în toamna anului 2012 (anterior datei de 30.10.2012), într-un moment în care, deşi procesul de emitere a titlurilor de despăgubire era suspendat, evaluarea administrativă a dosarului nr. x C. civ. de către A.N.R.P era în derulare, în vederea stabilirii necesităţii parcurgerii sau nu a procedurii de evaluare. La acel moment de timp, o atare procedură era susceptibilă a conduce, în principiu, la plata de către A.N.R.P a despăgubirilor stabilite prin Sentinţa civilă nr. 2.329/2011, executarea silită demarată în paralel grăbind atingerea acestui rezultat.

În condiţiile în care, potrivit art. 131 din Legea nr. 247/2005, A.N.R.P coordona procesul de acordare a despăgubirilor, realizând, printre altele, achitarea despăgubirilor în numerar, iar inculpatul B. coordona Direcţia responsabilă de achitarea acestora, rezultă că pretinderea şi acceptarea remiterii foloaselor echivalente atât preţului influenţei tranzacţionale ilicit de E., cât şi mitei pretinse de fostul vicepreşedinte al A.N.R.P au intervenit în legătură cu actele circumscrise acestor atribuţii de serviciu, orientate, în esenţă, spre plata despăgubirilor într-un interval cât mai scurt de timp şi, în orice caz, anterior intrării în vigoare a preconizatelor modificări legislative aduse prin Legea nr. 165/2013.

Pe cale de consecinţă, data consumării infracţiunilor de corupţie deduse judecăţii este evident anterioară realizării plăţii efective a despăgubirilor, respectiv,(în toamna anului 2012 anterior datei de 30.10.2012), de vreme ce tocmai neîncasarea acestora a stat la originea interesului inculpatului A. de a identifica mijloace alternative de rezolvare a blocajului ivit şi a constituit, totodată, motivul determinant al demersurilor ilicite de cumpărare de influenţă şi dare de mită întreprinse de acest inculpat.

De asemenea, instanţa de apel, în mod corect a reţinut Identificarea precisă subsecventă a actului/actelor concret efectuate ulterior de inculpatul B. în acest proces, la fel ca şi evaluarea legalităţii acestora sau a operaţiunilor de plată ce au condus, în final, la transferul sumelor de bani în contul executorului judecătoresc, nu constituie cerinţe de tipicitate obiectivă proprii infracţiunilor analizate, excedând limitelor şi obiectului judecăţii.

Pentru existenţa infracţiunilor prevăzute de art. 289 - 292 C. pen. este suficientă identificarea sferei atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public şi, implicit, a actelor circumscrise acestor atribuţii, în considerarea cărora traficantul de influenţă pretinde foloasele necuvenite în schimbul înrâuririi pe care promite că o va exercita asupra funcţionarului competent, iar, după caz, funcţionarul mituit le solicită, la rândul său, drept contra echivalent al conduitei pe care şi-o asumă. Consumarea infracţiunilor de corupţie sus-menţionate nu este subordonată, prin urmare, stabilirii modului concret în care funcţionarul public a efectuat sau nu, ulterior, actul de serviciu în considerarea căruia a pretins (el sau traficantul de influenţă) foloase necuvenite, toate aceste aspecte au fost riguros analizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

- perfectarea tranzacţiilor de corupţie (trafic de influenţă-cumpărare de influenţă - luare de mită);

- circumstanţele consumării actelor iniţiale de trafic de influenţă-cumpărare de influenţă şi luare - dare de mită;

- remiterea/primirea foloaselor necuvenite, ca etapă finală a actelor de trafic de influenţă - cumpărare de influenţă şi luare - dare de mită;

Pe cale de consecinţă, în mod riguros argumentat juridic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conchis că faptele săvârşite de inculpaţii E., A., B. şi C. realizează toate elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de influenţă, cumpărare de influenţă, dare de mită, luare de mită şi, respectiv, complicitate la luare de mită, prevăzute de art. 257 din C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 255 alin. (1) din C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi, respectiv, art. 26 rap. la art. 254 din C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

- Criticile vizând lipsa de tipicitate obiectivă a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este de asemenea nefondată.

Aceeaşi critică a fost formulată şi în apel şi a fost amplu analizată de instanţa de apel, care în mod just a constatat că actele de falsificare ale celor trei înscrisuri datate de 14.05.2013 realizează elementele constitutive ale infracţiunii continuate de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

"Falsul în înscrisuri sub semnătură privată era incriminat, la data săvârşirii faptelor deduse judecăţii, de dispoziţiile art. 290 din C. pen. din 1969 şi consta în "Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 din C. pen. (n. r contrafacerea scrierii, a subscrierii sau alterarea în orice mod), dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice."

În doctrina de specialitate, s-a reţinut că, prin contrafacerea scrierii, în înţelesul art. 290 din C. pen. din 1969, se înţelege reproducerea frauduloasă, plăsmuirea, ticluirea unui înscris, atribuindu-i-se aparenţa unui înscris adevărat, iar jurisprudenţa a dezvoltat conceptul de "contrafacere a scrierii" în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, statuând că acesta are înţelesul de alcătuire, plăsmuire a înscrisului, şi nu doar de imitare a scrierii manuscrise din conţinutul său (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 177/A din 12.06.2014, Decizia nr. 123/A din 08.04.2015, Decizia nr. 1.776/2013 din 24 mai 2013, Decizia nr. 2.124/2013 din 18 iunie 2013, Decizia nr. 96/A/2016 din 16 martie 2016 toate ale Înaltei Curţi, disponibile pe www.x.ro).

Jurisprudenţa anterior menţionată reflectă, de altfel, o soluţie de principiu adoptată şi de Plenul fostului Tribunal Suprem prin Decizia de îndrumare nr. 1/1970, prin care s-a statuat că există contrafacere şi atunci când făptuitorul plăsmuieşte în întregime un înscris sau completează fără drept un formular care, astfel, devine original.

Drept urmare, contrar aprecierii recurentului inculpat, falsul comis prin contrafacerea scrierii se poate concretiza, în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, şi în plăsmuirea integrală a conţinutului acestora, o atare modalitate de comitere fiind incriminată şi anterior C. pen. actual.

Prin menţionarea explicită a modului de falsificare prevăzut de art. 321 din C. pen. ca variantă de comitere a falsului în înscrisuri sub semnătură privată, actuala reglementare, prevăzută în art. 322 din C. pen., nu a marcat o eventuală extindere a sferei de cuprindere a normei de incriminare, ci doar preluarea de către legiuitor a unei soluţii regăsite constant în jurisprudenţa anterioară, aducându-se, astfel, un plus de claritate textului.

Prin urmare, actele de falsificare a celor trei înscrisuri datate 14.05.2013, comise de inculpatul A., realizează elementele constitutive ale infracţiunii continuate de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În esenţă, criticile inculpatului A. vizează şi considerentele deciziei pronunţată de instanţa de apel - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raţionamentul logico-juridic care a condus instanţa de apel Ia interpretarea faptelor, a probelor şi a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, adică operaţiunea prin intermediul căreia magistratul îşi formează opinia într-o cauză, critici ce exced cazului de recurs în casaţie invocat şi nu atrag lipsa de tipicitate obiectivă a celor trei infracţiuni.

De asemenea, se tinde, prin exercitarea căii extraordinare de atac, la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută cu caracter definitiv de instanţa de apel.

Or, aşa cum s-a arătat, Înalta Curte verifică doar corespondenţa formală între elementele faptice reţinute în hotărârea recurată şi conţinutul constitutiv al infracţiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei nr. 220/A din data de 21 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.,va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat B. împotriva aceleiaşi decizii.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen.,va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi A. şi B., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 160 RON, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi E., F. şi C. în sumă de câte 627 RON, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 220/A din data de 21 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi A. şi B., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 160 RON, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi E., F. şi C. în sumă de câte 627 RON, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 februarie 2021.

GGC - ED