Intellectual forgery of a shareholders' resolution: classification of state-affiliated commercial entities as issuing official writings and the objective limits of cassation review

Asupra recursurilor în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 109 din 14.12.2018 a Tribunalului Militar Bucureşti, în Dosarul nr. x/2016, s-a constatat că legea penală mai favorabilă inculpaţilor din prezenta cauză este C. pen. din 1969 şi, în consecinţă, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a stării de fapt, din infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 5 din C. pen., în infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. au fost achitaţi inculpaţii A. şi B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prima instanţă a fost sesizată la 01.03.2016 cu rechizitoriul nr. x/2014 din 24.02.2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, prin care au fost trimişi în judecată în stare de libertate, inculpaţii A. şi B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., dosar care a fost înregistrat pe rolul instanţei, sub nr. x/2016.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, de 01.02.2013, inculpaţii col. A. şi col. (rez.) B. în calitate de reprezentanţi ai statului în Adunarea Generală a Acţionarilor a SC C. SA, la solicitarea directorului general al societăţii D., au semnat înscrisul denumit "Hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor AGO 12 din 01.02.2013", conform căruia, la data menţionată pe înscris, reprezentanţii statului în AGA, respectiv col. E., col. (rez.) B. şi col. A. din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, fiind toţi prezenţi, ar fi aprobat cu unanimitate de voturi achiziţionarea unui număr de 7 autovehicule necesare derulării activităţii societăţii, deşi în realitate la data menţionată nu a avut loc vreo adunare generală a acţionarilor.

Situaţia de fapt reţinută a rezultat din următoarele mijloace de probă: - declaraţiile inculpaţilor col. A. şi col. (rez.) B.; - declaraţiile suspectului D.; - declaraţiile martorilor gen. bg. E., F., comandor dr. ing. G., col. H., I., J., K.; - procesul-verbal încheiat la data de 19.02.2014 de Direcţia de prevenire şi investigare a corupţiei şi fraudelor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale; - "Hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor AGO 12 din 01.02.2013" (trei exemplare - în copie); - Notă explicativă col. B.; - Notă explicativă col. A.; - Notă explicativă gen. bg. E.; - Memorandumul înregistrat sub nr. x din 21.05.2014, cu tema "Aprobarea creşterii cheltuielilor cu salariile, achiziţionarea unui număr de 7 autovehicule (transport marfă/personal) în vederea desfăşurării obiectului de activitate al SC C. SA în anul 2014, precum şi a utilajelor echipamentelor şi mobilierului necesar dotării minime a blocurilor alimentare din cadrul unităţilor militare" - Informarea privind situaţia contractelor de orice natură încheiate în anul 2012 şi a celor încheiate în 2013, atât cu unităţile militare cât şi cu alte tipuri de contracte; -; - procesul-verbal al Hotărârii AGO 20 din 20.03.2013; - Minuta încheiată la data de 19.04.2013, cu ocazia şedinţei AGA; - facturi proforma privind cele 7 autovehicule achiziţionate; - documentaţia de finanţare depusă de către SC C. SA la SC L. SRL în baza căreia au fost aprobate şi încheiate contractele de leasing sus-menţionate - în copie; - "Concepţia privind hrănirea efectivelor din Armata României în anul 2013" - raport de expertiză criminalistică întocmit de Institutul Naţional de Criminalistică - Serviciul Expertize Criminalistice .

În procedura de cameră preliminară, prin încheierea fără număr din data de 27.05.2016, în temeiul art. 345 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară a admis în parte, cererile şi excepţiile formulate prin apărătorii aleşi de către inculpaţii col. A. şi col. (rez.) B., a constatat neregularitatea rechizitoriului nr. x din data de 24.02.2016, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, şi a dispus remedierea neregularităţii actului de sesizare în sensul: refacerii rechizitoriului şi aducerii acestuia în concordanţă a structurii formale prev. de art. 328 din C. proc. pen., cu stabilirea obiectului şi limitelor judecăţii, prin realizarea principiului aflării adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, la persoana inculpaţilor, respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor părţilor prin crearea cadrului procesual corespunzător; respectarea dreptului la un proces echitabil şi, corelativ, la apărare, al inculpaţilor col. A. şi col. (rez.) B., potrivit art. 6 parag. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 92, 94 şi 95 din C. proc. pen. înlăturarea probelor administrate care îi privesc pe inculpaţii col. A. şi col. (rez.) B. pentru perioada în care urmărirea penală s-a desfăşurat "in rem", respectiv de la momentul constituirii cauzei - 7 aprilie 2014 - şi până la momentul comunicării actului de începere a urmăririi penale faţă de inculpaţi - 5 mai 2015; clarificarea neconcordanţelor dintre expozitivul şi dispozitivul actului de sesizare cu privire la analiza, atât teoretică, dar şi practică, "in concreto", a principiului aplicării legii penale mai favorabile.

A dispus ca în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii să se procedeze la remedierea neregularităţii actului de sesizare de către procuror şi să se comunice dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

La data de 03.06.2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, a trimis ordonanţa nr. x/2014 din 02.06.2016 prin care s-a dispus remedierea neregularităţii rechizitoriului cu acelaşi număr, comunicând că menţine dispoziţia de trimitere în judecată.

Prin încheierea fără număr din data de 29.06.2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 346 alin. (1) din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Militar Bucureşti a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2014 din data de

24.02.2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, privind pe inculpaţii col. A. şi col. (rez.) B., trimişi în judecată, în stare de libertate pentru infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., precum şi a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, în sensul celor dispuse prin încheierea de cameră preliminară din data de 27.05.2016 de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Militar Bucureşti; a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii col. A. şi col. (rez.) B.

Împotriva încheierilor din 27.05.2016 şi 29.06.2016, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti a formulat contestaţie. De asemenea, inculpaţii colonel (rez.) A. şi colonel (rez.) B. au formulat contestaţie împotriva încheierii din 29.06.2016.

Prin Încheierea nr. 30 din 27.05.2016, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea Militară de Apel Bucureşti a respins, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti formulat împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Militar Bucureşti din 27.5.2016 în Dosarul nr. x/2016 privind pe inculpaţii colonel A. şi colonel (rez.) B. şi a menţinut hotărârea atacată.

Prin aceiaşi încheiere, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea Militară de Apel Bucureşti a respins, ca nefondate, contestaţiile formulate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti şi de inculpaţii colonel A. şi colonel (rez.) B., împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Militar Bucureşti din 29.06.2016 în Dosarul nr. x/2016 şi a menţinut hotărârea atacată.

Prima instanţă, analizând actele şi lucrările dosarului, probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, a reţinut următoarea situaţie de fapt:

SC C. SA (înfiinţată prin H.G. nr. x/2011) desfăşoară activităţi de hrănire în regim de cantină şi restaurant şi funcţionează în coordonarea Ministerului Apărării Naţionale, având ca unic acţionar Compania Naţională M. SA.

Prin actul constitutiv, a fost numită Adunarea Generală a Acţionarilor, din care făceau parte trei reprezentanţi ai Ministerului Apărării Naţionale, respectiv col. E. - şef serviciu în cadrul Direcţiei Logistice din Statul Major General şi inculpaţii col. (rez.) B. - locţiitor şef direcţie la Departamentul pentru armamente la acea dată şi respectiv, col. A. - şef serviciu la Direcţia contrainformaţii şi securitate militară, precum şi un Consiliu de administraţie format din 5 membrii: D., care era şi preşedinte al consiliului, trei persoane din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

Activitatea membrilor AGA este reglementată prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M38/2005, modificat şi completat prin Ordinul nr. M56/2014 şi presupunea susţinerea interesului şi poziţiei Ministerului Apărării Naţionale în cadrul şedinţelor AGA pe baza unui mandat aprobat la nivelul structurii coordonatoare din cadrul ministerului, respectiv de membrii adunării generale a acţionarului unic - M. SA. (conform ultimei modificări).

Şedinţele AGA se desfăşurau pe baza ordinii de zi anunţate prin convocatorul întocmit de către preşedintele Consiliului de Administraţie, respectiv directorul general al societăţii D. şi transmise electronic către reprezentanţi.

Pe baza convocatorului şi a ordinii de zi, reprezentantul M. Ap. N. în AGA cu funcţia cea mai mare, întocmea mandatul pentru şedinţă, care cuprindea poziţia Ministerului Apărării Naţionale faţă de problemele de pe ordinea de zi.

Şedinţele erau conduse în principiu de către preşedintele consiliului de administraţie, iar la şedinţe participau şi membrii consiliului.

Orice problemă care exceda ordinii de zi sau interesului M.Ap. N. era consemnată într-o informare adresată persoanei care a aprobat mandatul.

Discuţiile din cadrul şedinţei erau consemnate, în rezumat, în procesul-verbal al şedinţei, care este semnat de cei 3 membrii AGA şi luat la cunoştinţă de către preşedintele Consiliului de Administraţie.

În cadrul fiecărei şedinţe se emitea o hotărâre aprobată conform Legii nr. 31/1990 întocmită în 5 exemplare, din care câte unul pentru fiecare membru AGA, iar 2 pentru societate, în finalul hotărârii menţionându-se câte file are şi în câte exemplare originale a fost redactată.

Toate documentele referitoare la adunare (convocator, proces-verbal de şedinţă, hotărâre) primeau un număr de înregistrare din registrul de evidenţă a adunărilor generale, care se păstra la sediul societăţii.

La începutul anului 2013, conducerea SC C. SA a intenţionat achiziţionarea în sistem leasing a unui număr de 7 autovehicule pentru deservirea punctelor de hrănire, având în vedere că la acea dată parcul auto cuprindea numai un autoturism marca x (achiziţionat la data de 11.07.2012), iar pentru desfăşurarea activităţii societatea prelua autovehicule de la alţi operatori economici, pe bază de contract de închiriere/servicii, ceea ce presupunea cheltuieli considerabile cu chiria.

Intenţia directorului general al societăţii, suspect D., de a achiziţiona un număr de 7 autovehicule, a fost adusă la cunoştinţa membrilor Consiliului de Administraţie, odată cu prezentarea pentru avizare a proiectului bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2013, în care a fost prevăzută şi suma necesară achiziţiei celor 7 autovehicule, în sistem leasing.

Pentru desfăşurarea obiectului de activitate al societăţii comerciale SC C. SA, erau necesare autovehicule care să asigure transportul alimentelor/hranei gata preparate, dar şi a personalului în punctele de lucru, deci se impunea achiziţionarea, atât a unor autoutilitare, cât şi a unor autoturisme.

Având în vedere, însă, că potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (8) din O.G. nr. 80/2001, exista interdicţia pentru societăţile cu capital integral sau majoritar de stat de a achiziţiona autoturisme (nu şi autoutilitare) a căror capacitate cilindrică depăşea 1.600 cm3 şi al căror preţ era mai mare de contravaloarea în RON a sumei de 18.000 euro inclusiv TVA, se impunea iniţierea unui memorandum, prin care să se propună aprobarea de către Guvern a achiziţiei, prin derogare de la dispoziţiile legale în materie.

Astfel, în cadrul şedinţei din ianuarie 2013, membrii Consiliului de Administraţie au avizat proiectul de buget propus de conducerea executivă, sub rezerva aprobării de către Guvern a unui memorandum iniţiat de societate, referitor la această achiziţie. În proiectul de buget a fost prevăzută suma globală de 152.000 euro, stabilită pe baza valorii medii a unui autovehicul obţinută în urma analizei făcute de contabilul şef al societăţii, J., de la mai multe firme de leasing.

Urmare discuţiilor purtate cu membrii Consiliului de Administraţie şi ai AGA, directorul general al SC C. SA a dispus demararea procedurii de achiziţie potrivit normelor interne în domeniu. Totodată, acesta a numit comisia de evaluare a ofertelor de preţ, formată din numiţii N., şeful biroului financiar, O., economistul în management şi P., şeful biroului administrativ.

La data de 04.02.2013, numitul O. a prezentat directorului general al SC C. SA "Evaluarea ofertelor identificate pentru achiziţia de autoturisme", în care se menţiona faptul că "s-au trimis solicitări de oferte de preţ către diferiţi distribuitori de autoturisme şi s-au purtat negocieri cu operatorii economici distribuitori, stabilindu-se astfel unele discounturi de preţ".

Concluzia raportului era că "având în vedere nevoile de transport ale SC C. SA, ofertele financiare primite din partea operatorilor economici mai sus menţionaţi şi posibilităţile financiare ale societăţii, comisia de evaluare propunea achiziţionarea, prin intermediul societăţilor de leasing, a autoturismelor din anexa nr. 2 la prezentul raport".

În anexa nr. 2 la raport, era propusă achiziţionarea următoarelor autovehicule:

a) x 1,5 Diesel, 3 buc. la preţul unitar de 8.870,17 euro, fără TVA;

b) x 2,3 Diesel, 1 buc. la preţul unitar de 17.250 euro, fără TVA;

c) x 2,0 Diesel, 1 buc. la preţul unitar de 17.408 euro, fără TVA;

d) y 2,0 Diesel, 1 buc. la preţul unitar de 25.950 euro, fără TVA;

e) x 2,0 Diesel, 1 buc. la preţul unitar de 35.302 euro, fără TVA.

Totalul valoric cu TVA al autovehiculelor de mai sus, era, conform aceleiaşi anexe, de 151.925,43 euro.

La data de 12.02.2013, directorul general al SC C. SA a încheiat în numele societăţii 7 contractele de leasing financiar cu SC L. SRL, după cum urmează:

- contractul nr. x din 12.02.2013 - x (furnizor Q. SRL) valoare contract = 9.964,02 euro (valoare intrare 8.870,00 euro din care 1.330,50 euro avans);

- contractul nr. x/12/02.2013 - x (furnizor Q. SRL) valoare contract = 9.964,02 euro (valoare intrare 8.870,00 euro din care 1.330,50 euro avans);

- contractul nr. x din 12.02.2013 - x (furnizor Q. R.R.L.) valoare contract = 9.964,02 euro (valoare intrare 8.870,00 euro din care 1.330,50 euro avans);

- contractul nr. x din 12.02.2013 - x (furnizor R. SRL) valoare contract = 19.554,91 euro (valoare intrare 17.408,00 euro din care 2.611,20 euro avans);

- contractul nr. x din 12.02.2013 - x (furnizor S. SRL) valoare contract = 29.150,95 euro (valoare intrare 25.950,75 euro din care 3.892,61 euro avans);

- contractul nr. x din 12.02.2013 - x (furnizor S. SRL) valoare contract = 39,655,19 euro (valoare intrare 35.302,00 euro din care 5.295,30 euro avans);

- contractul nr. x din 12.02.2013 - x (furnizor R. SRL) valoare contract = 19.377,18 euro (valoare intrare 17.250,00 euro din care 2.587,50 euro avans).

Despre încheierea contractelor, directorul general al SC C. SA D. nu a informat membrii AGA, inducându-i în eroare cu privire la existenţa acestora. Astfel, în cadrul şedinţei Adunării Generale a Acţionarilor din data de 19.03.2013, directorul general a prezentat membrilor AGA, în vederea avizării, odată cu proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2013 (în care erau prevăzute şi sumele necesare achiziţionării celor 7 autovehicule) şi un proiect de Memorandum adresat Guvernului României, pentru aprobarea achiziţiei celor 7 autovehicule.

Totodată, a prezentat Informarea nr. x din 19.03.2013 întocmită de compartimentul juridic al societăţii, în care erau menţionate toate contractele încheiate până la acea dată, mai puţin contractele de leasing. Deşi, aşa cum s-a arătat, directorul general D. încheiase în numele societăţii încă din data 12.02.2013 cele 7 contracte de leasing financiar cu SC L. SRL, aceste contracte nu au fost incluse în informare.

Abia în cursul lunii aprilie 2013, la solicitarea membrilor AGA, directorul general D., i-a informat despre existenţa contractelor de leasing, însă a continuat să-i inducă în eroare cu privire la tipul şi valoarea fiecăruia dintre autovehiculele achiziţionate, prezentându-le o situaţie cu un conţinut neconform realităţii.

Astfel, în cadrul şedinţei AGA din data de 19.04.2013, a fost întocmită Minuta nr. C 1054 din 19.04.2013, în care au fost prezentate numai 4 din cele 7 contracte încheiate, respectiv pentru 3 autoutilitare şi 1 auto transport persoane. Directorul general D. a susţinut în cadrul şedinţei că numai acele 4 contracte au fost încheiate până data respectivă.

Întrucât în cursul lunii decembrie 2013 existau informaţii că printre autovehiculele achiziţionate se găseau şi 3 autoturisme care nu se încadrau în prevederile O.G. nr. 80/2001, la data de 29.01.2014 membrii AGA au hotărât sesizarea Direcţiei de prevenire şi investigare a corupţiei şi fraudelor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, în vederea efectuării unei verificări de specialitate (Hotărârea nr. 5 AGE din 29.01.2014).

În consecinţă, începând cu data de 30.01.2014, o echipă a Direcţiei de prevenire şi investigare a corupţiei şi fraudelor a efectuat un control în cadrul societăţii, ce a avut printre alte obiective şi verificarea contractelor de leasing financiar încheiate în anul 2013 cu SC L. SRL.

Cu această ocazie, membrii echipei de control, au identificat la sediul SC C. SA două exemplare ale unui înscris denumit "Hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor AGO 12 din 01.02.2013", conform căruia, la data menţionată pe înscris, reprezentanţii statului în AGA, respectiv col. E. şi inculpaţii col. (rez.) B. şi col. A. din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, fiind toţi prezenţi, ar fi aprobat cu unanimitate de voturi achiziţionarea unui număr de 7 autovehicule necesare derulării activităţii societăţii. Din verificările efectuate, a rezultat că înscrisul a fost întocmit în trei exemplare, din care exemplarul numărul 2 a fost depus la societatea de leasing, cu ocazia încheierii contractelor.

În baza acestui înscris, conducerea SC C. SA a achiziţionat 7 autovehicule (printre care şi cele 3 autoturisme, care nu respectau parametrii stabiliţi prin O.G. nr. 80/2001).

Organul de control a reţinut faptul că achiziţia era justificată, însă referitor la autoturismele marca x şi y a apreciat că nu se încadrează în prevederile O.G. nr. 80/2001 şi nu îndeplineşte nici principiul de eficienţă economică.

Dacă în ce priveşte cel de-al treilea autoturism, respectiv autovehiculul x, în materialul de control s-a concluzionat că achiziţia acestuia ar putea fi justificată în măsura în care este destinat transportului personalului (având în vedere că a fost pus la dispoziţia unui punct de lucru), în cazul autoturismelor marca x şi y s-a apreciat că achiziţia nu este justificată, întrucât acestea au rămas la sediul societăţii pentru deplasarea în interesul serviciului a directorului general D., respectiv a personalului din cadrul sediului central şi ar intra în categoria "autoturismelor de lux".

Pentru a-şi diminua răspunderea pentru faptul că au aprobat demararea procedurii de achiziţie (prin semnarea înscrisului denumit "Hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor AGO 12 din 01.02.2013") înainte ca achiziţia să fie discutată şi aprobată în cadrul unei adunări generale, inculpaţii col. A. şi col. (rez.) B. au susţinut în faţa organului de control că nu îşi aduc aminte în ce împrejurări au semnat înscrisul, iar despre necesitatea achiziţionării de autovehicule ar fi aflat abia în cadrul şedinţei AGA din data de 19.03.2013, când au şi aprobat leasingul, având mandat în acest sens.

Mai mult chiar, col. E. a afirmat că nu ar fi semnat înscrisul, întrucât nu era de acord cu achiziţia în sistem leasing (deşi în realitate acesta a refuzat, fiind nemulţumit de faptul că directorul general D. l-a abordat pe această temă în timp ce participa la un eveniment organizat cu ocazia sărbătoririi "T."). Or, aşa cum s-a arătat, la prima şedinţă AGA din 2013, care a avut loc în data de 19.03.2013, col. E. a fost de acord la rândul său cu achiziţia, semnând fără obiecţiuni hotărârea prin care a fost aprobată suma necesară leasingului.

În ce priveşte constatarea organului de control în sensul că prin Memorandum s-ar fi aprobat achiziţionarea unui număr de 7 autoutilitare (nu şi autoturisme), prima instanţă a subliniat că trebuie arătat faptul că în cuprinsul Memorandumului s-a folosit în mod eronat termenul de "autoutilitare", în loc de "autovehicule". În expunerea de motive s-a prezentat însă, în mod corect, faptul că achiziţia era necesară pentru "transportul alimentelor/hranei gata preparate, precum şi a personalului în punctele de lucru ale societăţii", ceea ce presupunea achiziţia şi de autoturisme. De altfel, aşa cum s-a arătat, promovarea Memorandumului nici nu ar fi fost necesară în cazul în care ar fi fost achiziţionate numai autoutilitare.

Tot în acest sens, prima instanţă a reţinut că în actul de sesizare a instanţei se menţionează că în cursul anului următor, respectiv în anul 2014, SC C. SA a achiziţionat în sistem leasing alte 7 autovehicule, iar în vederea efectuării achiziţiei a fost întocmit Memorandumul înregistrat sub nr. M. x din 21.05.2014, cu tema "Aprobarea creşterii cheltuielilor cu salariile, achiziţionarea unui număr de 7 autovehicule (transport marfă/personal) în vederea desfăşurării obiectului de activitate al SC C. SA în anul 2014, precum şi a utilajelor echipamentelor şi mobilierului necesar dotării minime a blocurilor alimentare din cadrul unităţilor militare". Şi în acest caz, necesitatea achiziţiei a fost justificată prin apariţia "Concepţiei privind hrănirea efectivelor din Armata României în anul 2013" prin care a fost îndepărtată prevederea referitoare la obligaţia autorităţilor contractante delegate de a asigura suportul logistic necesar pentru prepararea şi servirea hranei, precum şi de a asigura mijloacele de transport autorizate pentru transportarea hranei preparate în locaţiile în care sunt dispuse/detaşate efective.

În urma efectuării unei expertize criminalistice grafoscopice, s-a stabilit că semnăturile de la rubricile "Colonel A. şef serviciu/Direcţia generală de Informaţii a Armatei" şi "Colonel B. Locţiitor şef direcţie management resurse înzestrare/Departamentul pentru Armamente", depuse pe cele trei exemplare ale înscrisului denumit "Hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor AGO 12 din 01.02.2013", au fost realizate de inculpaţii col. A. şi col. (rez.) B.. În ce priveşte semnăturile corespunzătoare rubricii "Colonel E. şef serviciu management resurse materiale/Direcţia logistică", s-a concluzionat că acestea nu au fost realizate de col. E.

Cu ocazia audierii, inculpaţii col. A. şi col. (rez.) B. au afirmat că nu îşi amintesc în ce împrejurări au semnat înscrisul, existând posibilitatea să fi fost induşi în eroare cu privire la conţinutul acestuia, întrucât documentul în cauză nu era "rezultatul unei şedinţe" şi "nu întrunea condiţiile legale", iar dacă ar fi ştiut ce reprezintă, nu l-ar fi semnat.

Declaraţiile inculpaţilor au fost contrazise de directorul general D., care a susţinut, inclusiv cu ocazia confruntării sale cu cei doi inculpaţi, că în data de 01.02.2013 i-a contactat telefonic pe toţi membrii AGA şi le-a comunicat faptul că societatea de leasing cu care purta corespondenţă în vederea achiziţionării de autovehicule a solicitat o hotărâre a adunării generale AGA prin care să fie aprobată achiziţia.

Astfel, l-a contactat mai întâi pe inc. col. (rez.) B., care la acea dată îndeplinea funcţia cea mai mare dintre membrii AGA, iar în această calitate urma să dispună asupra modalităţii de informare şi convocare în şedinţă a celorlalţi doi membrii şi să obţină mandatul pentru şedinţă. În cadrul discuţiilor telefonice purtate însă, niciunul dintre membrii AGA nu i-a solicitat să convoace o adunare generală, ci dimpotrivă, aceştia i-au cerut să procedeze la redactarea hotărârii conform cerinţelor societăţii de leasing, după care să le-o prezinte fiecăruia în parte.

În consecinţă, directorul general D. a dat dispoziţie Compartimentului juridic din cadrul societăţii să redacteze înscrisul conform modelului transmis pe mail de SC L. SRL, iar în cursul aceleiaşi zile, le-a prezentat inculpaţilor hotărârea, pe care aceştia ar fi semnat-o fără obiecţiuni.

Prima instanţă a apreciat că limitele de pedeapsă pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii s-au modificat, astfel încât, aplicarea globală a vechiul cod este mai favorabilă pentru inculpaţi în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea fals intelectual (de la 6 luni la 5 ani închisoare - art. 289 din C. pen. 1969 şi de la 1 la 5 ani în Noul C. pen.).

În aceste condiţii, prima instanţă a constatat că aplicarea legii vechi este mai favorabilă.

Judecătorul fondului a apreciat că întreg probatoriul administrat, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată pe fond infirmă acuzaţiile aduse de organele de cercetare penală prin actul de sesizare, de altfel, cenzurat de către instanţă care, aşa cum s-a dispus prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 02.05.2016, a dispus excluderea probelor administrate nelegal pe perioada în care urmărirea penală s-a desfăşurat "in rem", respectiv, de la momentul constituirii cauzei - 07.04.2014 - şi până la momentul comunicării actului de începere a urmăririi penale faţă de inculpat - 05.05.2015; la data de 29.06.2016 judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul Parchetului, dispunând începerea judecăţii (soluţie care a rămas definitivă prin încheierea nr. 30 din 16.12. 2016, pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti).

Astfel, din probatoriul administrat în cauză a confirmat conduita corectă adoptată de către inculpaţi în desfăşurarea activităţii lor de membru în AGA din cadrul societăţii SC C. SA iar faţă de analiza probatoriului administrat în faza de urmărire penală şi readministrat în faza de cercetare judecătorească, prima instanţă nu a putut reţine că există probe din coroborarea cărora să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina acestora.

În acest context, judecătorul fondului a reţinut că înfăptuirea justiţiei penale cere ca acuzaţiile aduse unei persoane să se bazeze pe certitudinea dovedită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă.

Prin urmare, prima instanţă a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (1) şi (5) sin C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. şi i-a achitat pe inculpaţii col. (rez.) A. şi col. (rez.) B. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apeluri Parchetul Militar de pe lângă Tribunalului Militar Bucureşti şi inculpatul col.(rez.) A.

Prin Decizia nr. 56 din şedinţa publică de la data de 25 septembrie 2020 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. x/2019 a fost admis apelul formulat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti declarat împotriva Sentinţei nr. 109 din 14.12.2018 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi, în fond, rejudecând:

În baza art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. a condamnat pe inculpatul col. (rez.) A. la o pedeapsă de 6 (şase) luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) - (64) alin. (1) lit. a) teza finală şi b) din C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea art. 81 - 82 din C. pen. anterior, pe un termen de încercare de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni.

În baza art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul col. (rez.) B. la o pedeapsă de 6 (şase) luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) - (64) alin. (1) lit. a) teza finală şi b) din C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea art. 81 - 82 din C. pen. anterior, pe un termen de încercare de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni.

S-a pus în vedere fiecărui inculpat dispoziţiile art. 83 din C. pen. anterior.

În baza art. 580 din C. proc. pen. s-a dispus anularea înscrisului falsificat, respectiv Hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor AGO nr. 12 din 1.02.2013.

În baza art. 272 din C. proc. pen. a fost obligat fiecare inculpat la plata a câte 4.000 RON cheltuieli judiciare către stat, în fond.

S-a luat act de retragerea apelului formulat de inculpatul col. (rez.) A.

A fost obligat inculpatul col. (rez.) A. la plata a 300 RON cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că inculpatul col. (rez.) A. şi-a retras apelul formulat la data de 22 ianuarie 2020 şi a luat act de retragerea apelului formulat de acesta.

Apelul formulat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalului Militar Bucureşti a fost admis, acesta fiind întemeiat.

Prima instanţă a făcut o interpretare eronată a probatoriului administrat în cauză şi s-a mărginit la a face aprecieri generale asupra principiului in dubio pro reo, fără a face trimitere în concret la vreun mijloc de probă care să-şi fundamenteze opinia.

Curtea a reţinut că Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 a societăţii SC C. SA a fost plăsmuită prin contrafacerea scrierii, atestându-se fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, aşa cum rezultă din declaraţia martorului gen. bg. E., care a arătat în mod constant, atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, că nu a fost de faţă la vreo adunare generală ordinară a acţionarilor şi care să se fi discutat aspectele reţinute în Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013, falsificată şi nici nu a semnat vreo astfel de hotărâre, declaraţie ce se coroborează cu recunoaşterea situaţiei de fapt făcută de inculpatul col. (rez.) A. la termenul de judecată din 09.09.2020, care a arătat expresisi verbis că adunarea AGA nu a existat şi niciunul dintre membrii săi nu a avut cunoştinţă de această hotărâre până în februarie 2014 .

Inculpatul recunoaşte faptul că a semnat această hotărâre, numai că dintr-o perspectivă subiectivă încearcă să îşi diminueze responsabilitatea, arătând că i-a fost strecurată printre alte acte, pe care le-a semnat, fără a fi atent la conţinut.

Coinculpatul col. (rez.) B. are o poziţie procesuală similară, arătând că a semnat înscrisul, fiindu-i încă neclară lacuna juridică a acestuia şi apreciindu-l ca fiind doar o procură dată preşedintelui Consiliului de Administraţie în vederea negocierii clauzelor viitoarelor contracte de achiziţie.

O astfel de apărare nu poate fi primită, având în vedere însuşi conţinutul Hotărârii AGO nr. 12 din 01.02.2013; în această hotărâre se arată expresisi verbis că reprezentanţii statului aprobă cu unanimitate de voturi achiziţionarea în sistem leasing, prin intermediul SC L. SA a unui număr de 7 (şapte) autovehicule şi abia în urma acestei aprobări era împuternicit directorul general D. să reprezinte societatea pentru semnarea contractului.

Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 falsificată ar fi trebuit însoţită de un mandat emis de Departamentul Armamente, să existe un convocator, dar şi un proces-verbal. Semnătura din dreptul d-lui gen. bg. E. este falsă, nefiind executată de acesta, după cum a rezultat din concluziile raportului grafoscopic întocmit în cauză.

Deşi această hotărâre falsă împuternicea pe martorul D. să achiziţioneze un număr de 7 autovehicule destinate derulării activităţii de hrănire a militarilor, în fapt s-au achiziţionat şi două maşini de lux, respectiv x şi y, ce nu aveau nicio legătură cu activitatea de hrănire a militarilor .

Cu toate că, atât martorul gen. bg. E., cât şi coinculpatul col. (rez.) A. l-au indicat pe numitul D. drept iniţiatorul demersului de semnare a acestui înscris, se observă că acesta are doar calitatea de martor în prezenta cauză.

De altminteri, şi procurorul în cuprinsul motivelor de apel a arătat că prin emiterea frauduloasă a Hotărârii AGO nr. 12 din 01.02.2013, s-a permis numitului D. achiziţionarea în mod clandestin şi fără o analiză prealabilă a acţionarilor, a unor autovehicule după bunul plac, curtea de apel s-a mărginit a afirma că judecata se limitează la persoanele care au calitatea de inculpat în cauză, astfel încât nu va face vreo altă analiză a participaţiei acestui martor în activitatea infracţională a inculpaţilor.

Este atributul organelor ierarhic superioare pe linie de parchet sau a Inspecţiei Judiciare, secţia pentru procurori, să facă verificările legale ce se impun cu privire la modalitatea în care a fost stabilit cadrul procesual în cauza de faţă.

Faptele celor doi inculpaţi de a falsifica Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013, prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare a adevărului, semnând o hotărâre ce viza o întrunire a acţionarilor, într-o şedinţă ce nu a existat niciodată şi cu un conţinut ce nu a reflectat manifestarea de voinţă a adunării acţionarilor, într-o unitate coordonată de Ministerul Apărării Naţionale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen.

Curtea de apel a apreciat că legea mai favorabilă este legea veche, deoarece permite aplicarea cu ocazia individualizării pedepsei, a dispoziţiilor mai favorabile reprezentate de art. 81 - 82 din C. pen. anterior .

A condamnat în aceste condiţii pe fiecare inculpat la o pedeapsă de 6(şase) luni închisoare cu aplic. art. 81 - 82 din C. pen. anterior .

Curtea de apel a apreciat că o pedeapsă care să reflecte cu adevărat periculozitatea făptuitorilor şi importanţa valorii lezate, ar fi fost de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare, cu executare în regim de detenţie.

Curtea de apel a ţinut, însă, seama de durata îndelungată a procesului şi, ca o compensaţie acordată inculpaţilor pentru lentoarea procedurilor judiciare îndreptată împotriva acestora, s-a orientat către minimul special, cu aplicarea art. 81 - 82 din C. pen. anterior.

Curtea de apel a dispus anularea înscrisului fals, respectiv a Hotărârii AGO nr. 12 din 01.02.2013.

Nefiind trimisă în judecată vreo persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni de prejudiciu, curtea de apel nu s-a pronunţat cu privire la acordarea vreunei despăgubiri pentru activitatea de achiziţionare ilegală a celor 7 (şapte) autovehicule, urmând, eventual, ca după anularea acestei Hotărârii AGO nr. 12 din 01.02.2013, prin prezenta, persoanele fizice sau juridice interesate să facă demersurile necesare în condiţiile legii.

S-a luat act de retragerea apelului formulat de col. (rez.) A.

A fost obligat inculpatul col. (rez.) A. la plata a 300 RON cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recursuri în casaţie inculpaţii A. şi B.

În dezvoltarea recursului în casaţie, inculpatul A. prin apărător ales a considerat condamnarea sa ca fiind nelegală pe considerentul neprevederii că fapta este prevăzută de legea penală, solicitând achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza I coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza II-a din C. proc. pen.

S-a considerat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în casaţiei, în raport cu dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., fiind făcute referiri la literatura de specialitate în sensul că acest caz de casare poate fi invocat numai atunci când partea sau procurorul apreciază că fapta pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă nu este tipică şi anume atunci când fapta concretă reţinută prin hotărârea definitivă nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminarea. Astfel, prevederea faptei de legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile acesteia, ale faptei concrete şi cele ale modelului legal de incriminare). Noţiunea de prevedere a faptei în legea penală cunoaşte înţelesul cel mai larg cu putinţă, respectiv, atât tipicitatea obiectivă, cât şi tipicitatea subiectivă.

Recurentul inculpat prin apărător a menţionat conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals privind un înscris oficial, cu referiri la aspecte reţinute de către instanţa de apel, considerând că atât declaraţiile martorilor audiaţi în faţa curţii militare de apel, cât şi probatoriul deja administrat până la sesizarea acestei instanţe au condus spre constatarea lipsei întrunirii tipicităţii infracţiunii, instanţa de apel menţionând în hotărârea atacată că "Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 a societăţii SC C. SA a fost plăsmuită prin contrafacerea scrierii, atestându-se fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, aşa cum a rezultat din declaraţia martorului gen. bg. E., care a arătat în mod constant, atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, că nu a fost de faţă la vreo adunare generală ordinară a acţionarilor şi (sic!) care să se fi discutat aspectele reţinute în Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013, falsificată şi nici nu a semnat vreo astfel de hotărâre, declaraţie ce se coroborează cu recunoaşterea situaţiei de fapt cunoscută de inculpatul col. (rez.) A. la termenul de judecată din 09.09.2020, care a arătat expressis verbis că adunarea AGA nu a existat şi niciunul dintre membrii săi nu a avut cunoştinţă de această hotărâre până în februarie 2014."

În legătură cu acest ultim aspect invocat, a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să observe faptul că întreaga construcţie a motivării de condamnare pentru inculpatul condamnat A. este circumscrisă ideii că semnarea actului despre a cărei falsificare este vorba, conduce invariabil, în toate situaţiile, la reţinerea săvârşirii infracţiunii de fals intelectual. În alte cuvinte, întreaga motivare este expresia următorului silogism: ori de câte ori un act este semnat în alte circumstanţe decât cele prescrise legal, se naşte un raport juridic de drept penale şi se săvârşeşte infracţiunea de fals intelectual.

Se mai arată că ceea ce scapă din vedere instanţa este tocmai faptul că pentru întregirea conţinutului constitutiv al infracţiunii de fals intelectual trebuie să fie analizată, atât forma în care a fost exteriorizată voinţa de a semna actul (pentru reţinerea elementului material), cât şi modalitatea în care această acţiune s-a transpus la nivel intelectiv, atât prin prevedere, cât şi prin acceptare.

De asemenea, se mai precizează că în decizia s-a reţinut că "inculpatul recunoaşte faptul că a semnat această hotărâre, numai că dintr-o perspectivă subiectivă încearcă să îşi diminueze responsabilitatea, arătând că i-a fost strecurată printre ale acte, pe care le-a semnat, fără a fi atent la conţinut. (...). O astfel de apărare nu poate fi primită, având în vedere însuşi conţinutul Hotărârii AGO nr. 12 din 01.02.2013; în această hotărâre se arată expressis verbis că reprezentanţii statului aprobă cu unanimitate de voturi achiziţionarea în sistem leasing, prin intermediul SC L. SA a unui număr de 7 (şapte) autovehicule şi abia în urma acestei aprobări era împuternicit directorul general D. să reprezinte societatea pentru semnarea contractului."

Sub aspect subiectiv, pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual se cere ca aceasta să fie săvârşită cu intenţie.

Recurentul inculpat A. prin apărător consideră că nu a fost probată această legătură subiectivă, teză pe care parchetul o susţine: "despre încheierea contractelor suspectul D. (director general) nu a informat membrii AGA, inducându-i în eroare cu privire la existenţa acestora;" (...) suspectul D. (...) a continuat să îi indică în eroare pe membrii AGA cu privire la tipul şi valoarea fiecăruia dintre autovehiculele achiziţionate, prezentându-le o situaţie cu un conţinut neconform realităţii" "organul de control a reţinut că achiziţia era justificată, însă referitor la autoturismele marca x şi y a apreciat că nu se încadrează în prevederile O.G. nr. 80/2001 şi nu îndeplineşte nici principiile de eficienţă economică" "chiar şi după obţinerea aprobării, procedura propriu-zisă de achiziţie tot nu ar fi putut fi declanşată de către conducerea executivă a societăţii până nu era aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli, iar pentru cele trei autovehicule (...) numai după aprobarea de către Guvern a Memorandumului (...); "inculpaţii însă, nu numai că nu au cunoscut faptul că directorul general demarase procedura de achiziţie încă din luna ianuarie 2013, dar nici nu au ştiut tipul autovehiculelor ce urmau a fi achiziţionate, întrucât întreaga procedură revenea în competenţa directorului general - f. x Rechizitoriu".

Din punct de vedere subiectiv, criteriile de evaluare a vinovăţiei (în determinarea intenţiei inculpatului de falsificare) decurg din comportamentul persoanei acuzate de natură să clarifice sensul şi scopul acţiunilor întreprinse de acesta, iar motivaţi actului de conduită este reflectată de modul în care persoana a acţionat. În speţă însă, inculpatul A. a acţionat licit, cu bună credinţă. În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A. nu rezultă niciun element pe baza căruia să se poată concluziona că a desfăşurat cu ştiinţă activităţi potrivnice atribuţiilor de serviciu, iar în acest sens sunt relevante susţinerile parchetului din cuprinsul actului de sesizare, dar şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, atât în prima instanţă, cât şi în apel.

Întreg probatoriul administrat a infirmat de o manieră categorică teza acuzării, confirmând conduita corectă adoptată de inculpatul A. în desfăşurarea activităţii sale de membru în AGA din cadrul societăţii C. SA. Faptul că persoane din conducerea societăţii sau terţe persoane au urmărit producerea unui anumit rezultat legat de achiziţia efectuată sau au avut anumite interese, reprezintă împrejurări pe care inculpatul nu le cunoştea şi nu avea cum, din punct de vedere obiectiv, să le cunoască, chestiune care nu conduce la concluzia că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea de fals intelectual.

Aşa cum s-a arătat în jurisprudenţă, "Indiciile nu sunt suficiente pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, pentru a se stabili vinovăţia unei persoane cu privire la care în faza de urmărire penală au existat indicii referitoare la faptul că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, instanţa de judecată trebuie să-şi întemeieze hotărârea de condamnare pe probe."

S-a invocat Decizia penală nr. 3.465 din 27.06.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, care, lămurind principiul in dubio pro reo, a reţinut că "Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, considerat în art. 3 din C. proc. pen., se regăseşte în materia probaţiunii, Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite. Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii). Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor. Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este "echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie" şi deci inculpatul trebuie achitat."

Curtea Militară de Apel ar fi trebuit să procedeze, astfel cum obligă dispoziţiile procesuale penale incidente în materie, la pronunţarea unei condamnări care să fie expresia demonstrării acuzaţiei, doar dacă probele administrate ar fi evidenţiat dincolo de orice dubiu că fapta concretă impune condamnarea. Or, după cum se poate observa, realitatea probatorie pe care o reţine Curtea Militară de Apel nu este de natură a conduce şi la stabilirea vinovăţiei inculpatului A.

Intenţia presupune că rezultatul socialmente periculos, respectiv urmarea imediată a infracţiunii de fals intelectual să fi fost cel puţin acceptat de către inculpatul A. Or, în cauză, dat fiind întregul material probator, există cel mult situaţia în care făptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă, realitate care exclude întrunirea tipicităţii subiective sub forma intenţiei.

În acest sens, s-a arătat că inculpatul condamnat A. nu a avut reprezentarea definitivării unor demersuri juridice, ci a avut reprezentarea iniţierii unor demersuri. Şi ca deplină mărturie în acest sens, s-a învederat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că lipsa de vinovăţie sub forma intenţiei este susţinută de conduita inculpatului care a găsit de cuviinţă să facă demersuri, alături de ceilalţi membri AGA, în sensul sesizării organelor de control.

Continuând raţionamentul deja indus, s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să observe că din perspectiva hotărârii semnate, inculpatul A. nu ştia şi nici nu putea şti care sunt autovehiculele, ce preţ au şi dacă există toate aprobările necesare pentru achiziţie. Cu atât mai puţin nu avea de unde să cunoască că prin fapta sa directorul general ar fi urmărit să îşi achiziţioneze un autoturism de lux, marca x, pe care să îl folosească în interes personal şi pe care să îşi pună şi număr de înmatriculare personal.

Întreaga viziune a instanţei de apel cu privire la întrunirea tipicităţii subiective este întemeiată pe optica pe care o are numitul D., care cu prilejul audierii sale din data de 05.08.2020 a arăta în faţa Curţii Militare de Apel faptul că:

"(...) Ştiu că dl. A. citit (sic!) în totalitate documentul înainte de a-l semna, documentul avea o singură pagină", dar şi că "(...) Din câte îmi aduc aminte înregistrarea era făcută de către o persoană din compartimentul juridic. Pe toată perioada exercitării mandatului de director la C. am fost descărcat de gestiune prin raportul administratorului şi cu aprobarea AGA fără a se constata vreo încălcare a dispoziţiilor legale."

După cum se poate observa din conţinutul declaraţiilor date în calitate de martor de persoanele audiate în faţa Curţii Militare de Apel, acestea nu sunt de natură a indica săvârşirea faptei de către inculpatul A. Aspectul despre care fac ele vorbire este acela că a existat un document în privinţa căruia existau suspiciuni de ilegalitate tocmai pe considerentul necesităţii existenţei unei hotărâri AGA "pe baza căreia să plece bugetul din societate."

Pentru a reţine o condamnare legală şi temeinică în sarcina inculpatului A., ceea ce trebuie demonstrat nu este numai existenţa unei hotărâri semnate de către acesta şi constatarea pe cale ştiinţifică că ele este autorul semnăturii. În cauza de faţă mai importantă decât existenţa semnăturii este existenţa reprezentării că prin semnătură se poate săvârşi o infracţiune, lucru care nu este demonstrat.

Faţă de cele arătate, inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, tocmai pe considerentul lipsei tipicităţii subiective, respectiv intenţia şi s-a solicitat să se dispună achitarea inculpatului în baza dispoziţiilor deja menţionate.

În dezvoltarea recursului în casaţie, inculpatul B., prin apărător ales a solicitat a se constata incidenţa în cauză a cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) cu privire la soluţia de condamnare menţinută în rejudecare de către instanţa de apel faţă de inculpat în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1968, urmând a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie şi în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 teza I, admiterea pe fond a recursului în casaţie, casarea Deciziei penale nr. 56 din 25.09.2020 a Curţii Militare de Apel Bucureşti şi achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 289 din C. pen. din 1968 cu privire la care, prin decizia recurată, s-au dispus condamnarea recurentului B. la o pedeapsă de 6 luni închisoare cu aplicarea art. 81 - 82 din C. pen. din 1968, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală [16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.].

Se menţionează că sub aspectul admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie în acord cu prevederile art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. prezenta cerere de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 434 - 438 din C. proc. pen. pentru a fi admisă în principiu şi trimisă în vederea judecării recursului în casaţie formulat, motiv pentru care se solicită să se observe că: a) cererea de recurs în casaţie vizează o hotărâre judecătorească susceptibilă să facă obiectul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie şi nu se încadrează în categoria hotărârilor ce nu pot fi atacate cu recurs în casaţie, potrivit art. 434 din C. proc. pen. b) cererea de recurs în casaţie a fost formulată înăuntrul termenului de declarare a recursului în casaţie, respectiv în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, conform prevederilor art. 435 din C. proc. pen. c) cererea de recurs în casaţie este formulată de o persoană ce are legitimare procesuală activă în acest sens (condamnat definitiv prin decizia recurată), astfel cum dispun prevederile art. 436 din C. proc. pen. d) cererea de recurs în casaţie este formulată în scris şi cuprinde toate elementele prescrise de art. 437 din C. proc. pen., inclusiv motivarea cazului de recurs în casaţie pe care se întemeiază aceasta; e) cazul de casare invocat face parte din categoria cazurilor legale limitative în care se poate exercita calea extraordinară a recursului în casaţie, fiind prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (condamnatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

Recurentul prin apărător consideră că este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., solicitând că trebuie făcută o distincţie clară între operaţiunea obiectivă de stabilire a situaţiei de fapt pe baza evaluării materialului probator al cauzei şi operaţiunea cognitivă a completului de judecată de aplicare la respectiva situaţie de fapt a regulilor de drept considerate relevante, această din urmă operaţiune implicând mai degrabă o componentă subiectivă a judecătorilor în demersul de aplicare a dreptului.

Din perspectiva art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. această distincţie prezintă importanţă deosebită, întrucât, dacă în ceea ce priveşte operaţiunea de stabilire a situaţiei de fapt într-o cauză penală, instanţa de recurs în casaţie nu poate interveni şi nu poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, în ceea ce priveşte cea de-a doua operaţiune, respectiv cea a aplicării propriu-zise a dreptului relevant la situaţia de fapt conturată în cadrul primei operaţiuni, instanţa de recurs în casaţie este chiar chemată să corecteze eventualele erori de drept şi să înlăture neconformitatea hotărârii recurate cu dispoziţiile legale aplicabile.

Se consideră că recursul în casaţie este admisibil în măsura în care acesta pune în discuţie statuările instanţei inferioare din care rezultă operaţiunea de aplicare a regulilor de drept asupra situaţiei de fapt conturate probator. Spre exemplificare, pe calea recursului în casaţie poate fi cenzurat modul în care instanţa a evaluat forma de vinovăţie pe baza situaţiei de fapt conturate probator, instanţa de recurs în casaţie fiind obligată să analizeze dacă descrierea faptei, astfel cum a fost reţinută în hotărârea atacată, relevă sau nu forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a faptei pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare.

A interpreta în sens contrar, în sensul de a aplica extrem de restrictiv cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi a considera că orice considerent sau apreciere a instanţei ordinare nu poate face obiectul cenzurii pe calea recursului în casaţie, înseamnă a transforma acest caz într-unul iluzoriu, ceea ce contravine raţiunii reglementării acestei căi extraordinare de atac.

Prin urmare a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să cenzureze cu atenţie maniera în care instanţele ordinare au făcut aplicarea normei de incriminare din art. 289 din C. pen. din 1968 în ceea cel priveşte şi să constate că, în realitate, nu există corespondenţa deplină între situaţia de fapt concretă - aşa cum a fost reţinută pe baza probelor administrate în stadiile procesuale precedente ale cauzei - şi elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 289 din C. pen. din 1968.

Recurentul inculpat prin apărător a evidenţiat criticile referitoare la fapta pentru care a fost dispusă condamnarea sa, considerând că aceasta nu este prevăzută de legea penală şi anume că instanţele au apreciat natura de "înscris oficial" al Hotărârii AGO nr. 12 din 01.02.2013, aşa încât dacă nu s-ar reţine acest aspect, fapta nu este prevăzută de legea penală.

S-au menţionat conţinuturile dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din C. pen. 1968, art. 150 alin. (2) din C. pen. din 1968 şi art. 145 alin. (1) din C. pen. din 1968, considerând că din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că pentru reţinerea infracţiunii de fals intelectuale este necesar, ca inter alia, înscrisul - obiect material al infracţiunii - să fie "oficial", respectiv înscrisul să emane de la o autoritate publică, de la o instituţie publică sau de la o instituţie, persoană juridică de interes public.

Or, în ceea ce priveşte înscrisul denumit "Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013", se impune a se constata că acesta nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi considerată drept "înscris oficial".

Mai exact, Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 a fost emisă de către Adunarea Generală a Acţionarilor a SC C. SA, societate care are ca obiect de activitate desfăşurarea de activităţi de hrănire în regim de cantină şi restaurant.

Se arată că Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 nu emană de la o autoritate publică. Sub acest aspect, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora are calitatea de autoritate publică "orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică."

Astfel, din perspectiva tezei I al acestui text de lege, este important de observat că SC. C. SA nu are calitatea de autoritate publică, aceasta nefiind un organ de stat sau un organ al unei unităţi administrativ-teritorial.

În ceea ce priveşte teza a-II-a textului de lege enunţat, trebuie menţionat că SC C. SA nu a obţinut statutul de utilitate publică potrivit legii şi, totodată, nici nu ar putea obţine acest statut având în vedere că aceasta este o societate comercială, iar, în conformitate cu art. 38 din O.G. nr. 26/2000, doar "o asociaţie, fundaţie sau federaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică", societăţilor comerciale neputându-le fi acordat un asemenea statut.

Referitor la noţiunile de "prestare a unui serviciu public" şi "în regim de putere publică", având în vedere că acestea definesc termenul de "act administrativ", interpretarea lor trebuie făcută în sensul prevederilor Legii contenciosului administrativ.

În acest sens, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, serviciul public este definit ca "activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public", interesul public constând în interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare şi realizarea competenţei autorităţilor administraţiei publice.

Totodată, în doctrina de specialitate puterea publică a fost definită ca fiind "ansamblul prerogativelor (drepturi speciale, exorbitante) cu care este înzestrată o autoritate publică, în scopul de a reprezentat şi apăra interesul public (general), care trebuie să prevaleze în faţa interesului individual."

Or, raportat la obiectul de activitate al SC C. SA, respectiv desfăşurarea de activităţi de hrănire în regim de cantină şi restaurant, este fără echivoc ca aceasta nu poate fi clasificată drept autoritate publică, activităţile de catering neintrând în sfera serviciilor publice în sensul normelor contenciosului administrativ, impunându-se, prin urmare, a se constata că Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 nu emană de la o autoritate publică.

Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 nu emană de la o instituţie publică.

Sub acest aspect, în doctrină s-a statuat că instituţiile publice sunt "organe sau organizaţii de stat cu atribuţii administrative şi de execuţie, care desfăşoară activităţi cu caracter social, cultural, administrativ şi care administrează bunurile sub controlul unei autorităţi statale."

Totodată, Legea nr. 500/2020 cuprinde o enumerare generică a instituţiilor publice centrale, respectiv: Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, indiferent de modul de finanţare al acestora.

În alte cuvinte, instituţiile publice sunt acele organisme a căror activitate vizează aplicarea şi respectarea regulilor stabilite în vederea satisfacerii intereselor colective.

Prin urmare, raportat la cele expuse mai sus, este de observat că SC. C. SA nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a putea avea natura unei instituţii publice, aceasta fiind o societate comercială privată cu scopul de a produce profit prin prestarea de servicii de catering şi, pe cale de consecinţă, se solicită să se constate că Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 nu emană de la i instituţie publică.

Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 nu emană de la o instituţie/persoană juridică de interes public.

Recurentul inculpat prin apărător a menţionat că din această perspectivă, de esenţa îndeplinirii acestei condiţii este noţiunea de "interes public", iar, aşa cum a arătat, interesul este public atunci când vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare şi realizarea competenţei autorităţilor administraţiei publice.

Astfel, aşa cum a fost arătat şi în jurisprudenţă, pentru a fi calificată "de interes public" o persoană juridică de drept privat trebuie să fie autorizată de o autoritate publică să desfăşoare un serviciu public, aflându-se sub supravegherea şi controlul unei autorităţi publice.

Or, aşa cum s-a arătat este exclus ca SC C. SA să desfăşoare un serviciu de interes public în condiţiile în care obiectul de activitate al societăţii, servicii de catering este de interes privat, respectiv obţinerea de profit în folosul acţionarilor, şi, prin urmare, Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 nu emană de la o instituţie/persoană juridică de interes public.

Faţă de cele arătate, recurentul inculpat prin apărător a solicitat instanţei de recurs să se constate că nu există corespondenţă între fapta reţinută în sarcina inculpatului de către Curtea Militară de Apel Bucureşti şi descrierea infracţiunii de fals intelectual prevăzute de art. 289 din C. pen. din 1968, în sensul că înscrisul denumit "Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013" nu are natura juridică a unui "înscris oficial", în sensul dispoziţiilor art. 150 alin. (2) din C. pen. din 1968, eventualele consecinţe ale întocmirii documentului analizat trebuind să fie analizate, în raport, cu legea civilă aplicabilă.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., până la data de 28 ianuarie 2021.

În raportul întocmit aflat la dosarul Înaltei Curţi, filele x, magistratul asistent a arătat că la data de 23.12.2020 au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, inculpatul A., prin apărător ales a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivare, s-a menţionat că fapta nu este prevăzută de legea penală, lipsind tipicitatea subiectivă, forma de vinovăţie cerută de lege pentru întregirea conţinutului constitutiv al infracţiunii de fals intelectual în varianta normativă regăsită în C. pen. din 1968.

În acest sens, a arătat că întreaga construcţie a motivării de condamnare pentru inculpatul condamnat A. este circumscrisă ideii că semnarea actului despre a cărei falsificare este vorba, conduce invariabil, în toate situaţiile, la reţinerea săvârşirii infracţiunii de fals intelectual. În alte cuvinte, întreaga motivare este expresia următorului silogism: ori de câte ori un act este semnat în alte circumstanţe decât cele prescrise legal, se naşte un raport juridic de drept penal şi se săvârşeşte infracţiunea de fals intelectual.

A menţionat că pentru întregirea conţinutului constitutiv al infracţiunii de fals intelectual trebuie să fie analizată atât forma în care a fost exteriorizată voinţa de a semna actul (pentru reţinerea elementului material), cât şi modalitatea în care această acţiune, s-a transpus la nivel intelectiv.

S-a precizat că, sub aspect subiectiv, pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual se cere ca aceasta să fie săvârşită cu intenţie. Or, în cauză, ne este probată tocmai această legătura subiectivă.

Din punct de vedere subiectiv, criteriile de evaluare a vinovăţiei (în determinarea intenţiei inculpatului de falsificare) decurg din comportamentul persoanei acuzate de natură să clarifice sensul şi scopul acţiunilor întreprinse de acesta, iar motivaţia actului de conduită este reflectată de modul în care persoana a acţionat. În speţă, inculpatul A. a acţionat licit, cu bună-credinţă. În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A. nu rezultă vreun element pe baza căruia să se poată concluziona că a desfăşurat cu ştiinţă activităţi potrivnice atribuţiilor de serviciu, iar în acest sens sunt relevante susţinerile parchetului din cuprinsul actului de sesizare, dar şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, atât în prima instanţă, cât şi în apel.

Or, întreg probatoriul administrat, infirmă de o manieră categorică teza acuzării, confirmând conduita corectă adoptată de inculpatul A. în desfăşurarea activităţii sale de membru în AGA din cadrul societăţii C. SA. Faptul că persoane din conducerea societăţii sau terţe persoane au urmărit inducerea unui anumit rezultat legal de achiziţia efectuată sau au avut anumite interese, reprezintă împrejurări pe care inculpatul nu le cunoştea şi nu avea cum, din punct de vedere obiectiv, să le cunoască, chestiune care nu conduce la concluzia că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea de fals intelectual.

Curtea Militară de Apel ar fi trebuit să procedeze, astfel cum obligă dispoziţiile procesuale penale incidente în materie, la pronunţarea unei condamnări care să fie expresia demonstrării acuzaţiei, doar dacă probele administrate ar fi evidenţiat dincolo de orice dubiu că fapta concretă impune condamnarea.

Intenţia presupune că rezultatul socialmente periculos, respectiv urmarea imediată a acţiunii de fals intelectual să fi fost cel puţin acceptat de către inculpatul A.. În cauză, dat fiind întregul material probator, există cel mult situaţia în care făptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă, modalitate care exclude întrunirea tipicităţii subiective sub forma intenţiei.

În acest sens, a arătat că inculpatul condamnat A. nu a avut reprezentarea definitivării unor demersuri juridice. De altfel, inculpatul A. nu ştia şi nici putea şti care sunt autovehiculele, ce preţ au şi dacă există toate aprobările necesare pentru achiziţie, precum şi că Directorul General ar fi urmărit să îşi achiziţioneze un autoturism de lux, pe care să îl folosească în interes personal.

Or, întreaga viziune a instanţei de apel cu privire la întrunirea tipicităţii subiective este întemeiată pe optica pe care a avut-o numitul D., care a fost audiat la data de 05.08.2020 în faţa Curţii Militare de Apel.

Având în vedere că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, tocmai pe considerentul lipsei tipicităţii subiective, respectiv intenţia, a solicitat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza I coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza II-a din C. proc. pen.

În cererea de recurs în casaţie, formulată de inculpatul B., prin apărător ales, s-a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivare, s-a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, cu privire la soluţia de condamnare menţinută în rejudecare de către instanţa de apel în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1968.

Astfel, elementele constitutive ale infracţiunii, pentru care a fost condamnat definitiv, nu corespund faptei reţinute în sarcina sa. Concret, prezenta critică se îndreaptă împotriva greşitei aprecieri a instanţelor de fond cu privire la natura de "înscris oficial" al Hotărârii AGO nr. 12 din 01.02.2013, natura în lipsa căreia fapta reţinută în sarcina inculpatului nu este prevăzută de legea penală.

A făcut trimitere la prevederile art. 289 alin. (1), art. 150 alin. (2), art. 145 alin. (1) din C. pen. din 1968. În raport cu aceste texte legale, a precizat că, în ceea ce priveşte înscrisul denumit "Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013" se constată că nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi considerată drept "înscris oficial". Mai exact, Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 a fost emisă de către Adunarea

Generală a Acţionarilor a SC C. SA, societate care are ca obiect de activitate desfăşurarea de activităţi de hrănire în regim de cantină şi restaurant.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ a arătat că din perspectiva tezei I al acestui text de lege, SC C. SA nu are calitatea de autoritate publică, aceasta nefiind un organ de stat sau un organ al unei unităţi administrativ-teritorial. De altfel, în raport cu teza a-II-a a textului de lege enunţat, a menţionat ca SC C. SA nu a obţinut statutul de utilitate publică potrivit legii şi nici nu ar putea să obţină acest statut deoarece este o societate comercială.

A făcut precizări referitoare la noţiunile de "prestarea unui serviciu public" şi "în regim de putere publică", concluzionând că raportat la obiectul de activitate al SC C. SA, respectiv desfăşurarea de activităţi de hrănire în regim de cantină şi restaurant, este fără echivoc că aceasta nu poate fi clasificată drept autoritate publică, activităţile de catering neintrând în sfera serviciilor publice în sensul normelor contenciosului administrativ, impunându-se, prin urmare, a se constata că Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 nu emană de la o autoritate publică.

Totodată, plecând de la definiţia noţiunii de instituţii publice şi făcând o enumerare a acestora potrivit Legii nr. 500/2020 a conchis că SC C. SA nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a putea avea natura unei instituţii publice. În acelaşi timp a învederat că societatea nu desfăşoară un serviciu de interes public în condiţiile în care obiectul de activitate al societăţii - servicii de catering - este de interes privat, respectiv obţinerea de profit în folosul acţionarilor, şi, prin urmare, Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 nu emană de la o instituţia/persoană juridică de interes public.

Astfel, în raport cu cele expuse a solicitat a se constata că nu există corespondenţă între fapta reţinută în sarcina inculpatului de către Curtea Militară de Apel Bucureşti şi descrierea infracţiunii de fals intelectual prevăzute de art. 289 din C. pen. din 1968, în sensul că înscrisul denumit "Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013" nu are natura juridică a unui "înscris oficial" în sensul dispoziţiilor art. 150 alin. (2) din C. pen. din 1968, eventualele consecinţe ale întocmirii documentului analizat trebuind să fie analizate în raport cu legea civilă aplicabilă. A solicitat achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 289 din C. pen. din 1968, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Cererile de recurs în casaţie îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menţionate numele şi prenumele inculpaţilor, hotărârea care se atacă, precum şi semnătura apărătorilor aleşi ai inculpaţilor care au exercitat calea de atac, în numele acestora.

Îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în ceea ce priveşte recursurile formulate rezultă din faptul indicării în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., precum şi motivarea acestora.

Referitor la cerinţa prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., se constată că, deşi, inculpatul A. şi-a retras apelul, iar inculpatul B. nu a folosit calea de atac a apelului, aceştia pot declara recurs în casaţie, deoarece prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă.

Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din 28 ianuarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, completul în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 56 din data de 25 septembrie 2020 a Curţii Militare de Apel Bucureşti.

S-a trimis cauza Completului C9, în vederea judecării cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B.

S-a fixat termen la data de 11 februarie 2012, ora 10:30 pentru când se vor cita părţile, cu încunoştinţarea telefonică a apărătorilor aleşi ai inculpaţilor.

Pentru a se dispune astfel, completul a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 109 din 14.12.2018 a Tribunalului Militar Bucureşti, în Dosarul nr. x/2016, s-a constatat că legea penală mai favorabilă inculpaţilor din prezenta cauză este C. pen. din 1969 şi, în consecinţă, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a stării de fapt, din infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 5 din C. pen. în infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II - a din C. proc. pen. a achitat pe inculpaţii A. şi B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Prin Decizia penală nr. 56 din 25 septembrie 2020 pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti a fost admis apelul formulat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti declarat împotriva Sentinţei nr. 109/14.12.2018, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti.

A desfiinţat sentinţa apelată şi, în fond, rejudecând:

În baza art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. a condamnat pe inculpatul col. (rez.) A. la o pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 alin. (5) - (64) alin. (1) lit. a) teza finala şi b) din C. pen. anterior.

A făcut aplicarea art. 81 - 82 din C. pen. anterior, pe un termen de încercare de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni.

În baza art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. a condamnat pe inculpatul col. (rez.) B. la o pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 alin. (5) - (64) alin. (1) lit. a) teza finala şi b) din C. pen. anterior.

A făcut aplicarea art. 81 - 82 din C. pen. anterior, pe un termen de încercare de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni.

A pus în vedere fiecărui inculpat dispoziţiile art. 83 din C. pen. anterior.

În baza art. 580 din C. proc. pen., a dispus anularea înscrisului falsificat, respectiv Hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor AGO nr. 12 din 1.02.2013.

În baza art. 272 din C. proc. pen. a obligat pe fiecare inculpat la plata a câte 4.000 RON cheltuieli judiciare către stat, în fond.

A luat act de retragerea apelului formulat de inculpatul col. (rez.) A.

Împotriva Deciziei penale nr. 56 din 25 septembrie 2020 pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti au formulat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B.

La data de 13.01.2021 magistratul asistent, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (1) din C. proc. pen. a întocmit şi depus la dosar raportul asupra recursului în casaţie.

Verificând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege.

Scopul recursului în casaţie îl constituie judecarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că examinarea cauzei se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.

Astfel, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, fără a putea cenzura situaţia de fapt reţinută ori temeinicia deciziei atacate, în limita cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Înalta Curte a constatat că Decizia penală nr. 56 din 25 septembrie 2020 pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel.

Referitor la cerinţa prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., s-a constatat că, deşi, inculpatul A. şi-a retras apelul, iar inculpatul B. nu a folosit calea de atac a apelului, aceştia pot declara recurs în casaţie, deoarece prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă.

Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen., iar motivul de casaţie se încadrează în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

A. În cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., prin apărător ales, s-a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivare, s-a menţionat că fapta nu este prevăzută de legea penală, lipsind tipicitatea subiectivă, forma de vinovăţie cerută de lege pentru întregirea conţinutului constitutiv al infracţiunii de fals intelectual în varianta normativă regăsită în C. pen. din 1968.

În acest sens, a arătat că întreaga construcţie a motivării de condamnare pentru inculpatul condamnat A. este circumscrisă ideii că semnarea actului despre a cărei falsificare este vorba, conduce invariabil, în toate situaţiile, la reţinerea săvârşirii infracţiunii de fals intelectual. În alte cuvinte, întreaga motivare este expresia următorului silogism: ori de câte ori un act este semnat în alte circumstanţe decât cele prescrise legal, se naşte un raport juridic de drept penal şi se săvârşeşte infracţiunea de fals intelectual.

A menţionat că pentru întregirea conţinutului constitutiv al infracţiunii de fals intelectual trebuie să fie analizată, atât forma în care a fost exteriorizată voinţa de a semna actul (pentru reţinerea elementului material), cât şi modalitatea în care această acţiune, s-a transpus la nivel intelectiv.

S-a precizat că, sub aspect subiectiv, pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual se cere ca aceasta să fie săvârşită cu intenţie. Or, în cauză, nu este probată tocmai această legătura subiectivă.

Din punct de vedere subiectiv, criteriile de evaluare a vinovăţiei (în determinarea intenţiei inculpatului de falsificare) decurg din comportamentul persoanei acuzate de natură să clarifice sensul şi scopul acţiunilor întreprinse de acesta, iar motivaţia actului de conduită este reflectată de modul în care persoana a acţionat. În speţă, inculpatul A. a acţionat licit, cu bună-credinţă. În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A. nu rezultă vreun element pe baza căruia să se poată concluziona că a desfăşurat cu ştiinţă activităţi potrivnice atribuţiilor de serviciu, iar în acest sens sunt relevante susţinerile parchetului din cuprinsul actului de sesizare, dar şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, atât în prima instanţă, cât şi în apel.

Or, întreg probatoriul administrat, infirmă de o manieră categorică teza acuzării, confirmând conduita corectă adoptată de inculpatul A. în desfăşurarea activităţii sale de membru în AGA din cadrul societăţii C. SA. Faptul că persoane din conducerea societăţii sau terţe persoane au urmărit inducerea unui anumit rezultat legat de achiziţia efectuată sau au avut anumite interese, reprezintă împrejurări pe care inculpatul nu le cunoştea şi nu avea cum, din punct de vedere obiectiv, să le cunoască, chestiune care nu conduce la concluzia că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea de fals intelectual.

Curtea Militară de Apel ar fi trebuit să procedeze, astfel cum obligă dispoziţiile procesuale penale incidente în materie, la pronunţarea unei condamnări care să fie expresia demonstrării acuzaţiei, doar dacă probele administrate ar fi evidenţiat dincolo de orice dubiu că fapta concretă impune condamnarea.

Intenţia presupune că rezultatul socialmente periculos, respectiv urmarea imediată a acţiunii de fals intelectual să fi fost cel puţin acceptat de către inculpatul A.. În cauză, dat fiind întregul material probator, există cel mult situaţia în care făptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă, modalitate care exclude întrunirea tipicităţii subiective sub forma intenţiei.

În acest sens, a arătat că inculpatul condamnat A. nu a avut reprezentarea definitivării unor demersuri juridice. De altfel, inculpatul A. nu ştia şi nici putea şti care sunt autovehiculele, ce preţ au şi dacă există toate aprobările necesare pentru achiziţie, precum şi că Directorul General ar fi urmărit să îşi achiziţioneze un autoturism de lux, pe care să îl folosească în interes personal.

Or, întreaga viziune a instanţei de apel cu privire la întrunirea tipicităţii subiective este întemeiată pe optica pe care a avut-o numitul D., care a fost audiat la din data de 05.08.2020 în faţa Curţii Militare de Apel.

Având în vedere că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, tocmai pe considerentul lipsei tipicităţii subiective, respectiv intenţia, a solicitat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza I coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza II - a din C. proc. pen.

B. În cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul B., prin apărător ales, s-a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivare, s-a arătat că a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevăzută de legea penală, cu privire la soluţia de condamnare menţinută în rejudecare de către instanţa de apel în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1968.

Astfel, elementele constitutive ale infracţiunii, pentru care a fost condamnat definitiv, nu corespund faptei reţinute în sarcina sa. Concret, prezenta critică se îndreaptă împotriva greşitei aprecieri a instanţelor de fond cu privire la natura de "înscris oficial" al Hotărârii AGO nr. 12 din 01.02.2013, natura în lipsa căreia fapta reţinută în sarcina inculpatului nu este prevăzută de legea penală.

A făcut trimitere la prevederile art. 289 alin. (1), art. 150 alin. (2), art. 145 alin. (1) din C. pen. din 1968. În raport cu aceste texte legale, a precizat că, în ceea ce priveşte înscrisul denumit "Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013", se constată că nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi considerată drept "înscris oficial." Mai exact, Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 a fost emisă de către Adunarea Generală a Acţionarilor a SC C. SA, societate care are ca obiect de activitate desfăşurarea de activităţi de hrănire în regim de cantină şi restaurant.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a arătat că din perspectiva tezei I al acestui text de lege, SC C. S.A nu are calitatea de autoritate publică, aceasta nefiind un organ de stat sau un organ al unei unităţi administrativ-teritorial. De altfel, în raport cu teza a II-a a textului de lege enunţat, a menţionat că SC C. SA nu a obţinut statutul de utilitate publică potrivit legii şi nici nu ar putea să obţină acest statut deoarece este o societate comercială.

A făcut precizări referitoare la noţiunile de "prestarea unui serviciu public" şi "în regim de putere publică", concluzionând că raportat la obiectul de activitate al SC C. SA, respectiv desfăşurarea de activităţi de hrănire în regim de cantină şi restaurant, este fără echivoc că aceasta nu poate fi clasificată drept autoritate publică, activităţile de catering neintrând în sfera serviciilor publice în sensul normelor contenciosului administrativ, impunându-se, prin urmare, a se constata ca Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 nu emană de la o autoritate publică.

Totodată, plecând de la definiţia noţiunii de instituţii publice şi făcând o enumerare a acestora potrivit Legii nr. 500/2020, a conchis că SC C. SA nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a putea avea natura unei instituţii publice. În acelaşi timp, a învederat că societatea nu desfăşoară un serviciu de interes public în condiţiile în care obiectul de activitate al societăţii - servicii de catering - este de interes privat, respectiv obţinerea de profit în folosul acţionarilor, şi, prin urmare, Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 nu emană de la o instituţie/persoană juridică de interes public.

Astfel, în raport cu cele expuse a solicitat a se constata că nu există corespondenţă între fapta reţinută în sarcina inculpatului de către Curtea Militară de Apel Bucureşti şi descrierea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1968, în sensul că înscrisul denumit "Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013" nu are natura juridică a unui "înscris oficial", în sensul dispoziţiilor art. 150 alin. (2) din C. pen. din 1968, eventualele consecinţe ale întocmirii documentului analizat trebuind sa fie analizate, în raport, cu legea civilă aplicabilă.

A solicitat achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 289 din C. pen. din 1968, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Fiind îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu, Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 56 din data de 25 septembrie 2020 a Curţii Militare de Apel Bucureşti.

A trimis cauza Completului C9, în vederea judecării cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. şi a fixat termen la data de 11 februarie 2021, ora 10:30 pentru când se vor cita părţile.

Se va încunoştinţa telefonic apărătorii aleşi ai inculpaţilor.

La termenul de astăzi, în concluziilor orale, în dezbateri, apărătorul ales al recurentului inculpat B., având cuvântul, a solicitat să se constate incidenţa în cauză a cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul fiind condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

A arătat că ambii inculpaţi au fost condamnaţi pentru infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior.

De asemenea, a arătat că înscrisul oficial care se pretinde că ar fi fost falsificat de ambii inculpaţi este o hotărâre a Adunării Generale a Acţionarilor a SC C. SA, societate coordonată de Ministerul Apărării Naţionale, însă înfiinţată în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990. Plecând de la această chestiune, apărarea a susţinut că hotărârea în cauză nu este "înscris oficial" în sensul art. 145 alin. (2) rap. la art. 150 alin. (1) din C. pen. din 1968, întrucât nu emană de la o autoritate publică, de la o instituţie publică sau de la o instituţie/persoană juridică de interes public.

A solicitat să se constate că această hotărâre este emisă de către o societate comercială, care nu are un obiect de activitate de interes public, ci interesul este strict privat, de a produce profit prin prestarea de servicii de catering. A susţinut că societatea în cauză are ca obiect de activitate desfăşurarea de activităţi de hrănire în regim de cantină şi restaurant. Sub acest aspect, a susţinut că prezintă relevanţă dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de "autoritate publică", precum şi pe cea de "interes public".

În opinia apărării, înscrisul în cauză nu este un înscris oficial, motiv pentru care fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu este prevăzută de legea penală, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului în casaţie, astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate şi, pe fond, să se constate că se impune achitarea inculpatului.

Recurentul inculpat A., având cuvântul, a solicitat admiterea recursului în casaţie, aşa cum a fost formulat. A depus la dosar note scrise, aflate la dosarul Înaltei Curţi

Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursurilor în casaţie declarate de recurenţii inculpaţi A. şi B., precum şi poziţiile recurenţilor din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Reprezentantul Ministerului Public a depus la dosar concluzii scrise cu privire la recursurile în casaţie declarate de recurenţii A. şi B., aflate la dosarul Înaltei Curţi.

În notele scrise depuse la dosar recurentul inculpat A. a apreciat că judecătorul apelului nu a avut în vedere că faptei îi lipseşte tipicitatea subiectivă, argumentând că fapta pentru care a fost condamnat nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege, respectiv intenţia, neputând fi echivalată reprezentarea sa legată de semnarea unui document prealabil achiziţionării autovehiculelor, cu documentul care a fost semnat, respectiv Hotărârea AGA, care consfinţeşte achiziţia autovehiculelor.

De asemenea, din rechizitoriul întocmit a rezultat că semnarea Hotărârii AGA nu a fost sub aspect volitiv, sub forma intenţiei. Oricând s-ar încerca echivalenţa semnării documentului preparator, ca fiind o formă a intenţiei pentru a achiziţiona autovehiculele, nu este posibilă deoarece în materie penală formarea judecătorului trebuie să fie dincolo de orice îndoială rezonabilă, apreciind că intima convingere în sensul săvârşirii infracţiunii cu intenţie este cel mult din culpă. Or, infracţiunea de fals intelectual nu poate fi săvârşită din culpă, fiind de esenţa acesteia "falsificarea cu prilejul întocmirii", adică a priori cu intenţie, aşa cum a rezultat din formularea textului legal.

Criteriile de evaluare avute în vedere la stabilirea vinovăţiei se determină prin compararea modelului abstract descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concretă. Recurentul a arătat că nu am acţionat cu intenţie în săvârşirea infracţiunii, nu a avut cunoştinţă de faptul că hotărârea urma să constituie temeiul pentru achiziţie, fapt care a rezultat şi din rechizitoriu, fila x, în acest sens fiind şi hotărârea primei instanţe, arătând că în două dintre cele trei faze procesuale pe care le-a urmat, în legătură cu stabilirea vinovăţiei, prin raportare la situaţia de fapt s-a reţinut că nu a acţionat cu intenţie.

Faţă de toate cele prezentate şi dezvoltate prin cererea de recurs, recurentul A. a solicitat instanţei să constate că fapta săvârşită nu este prevăzută de legea penală, neexistând probe din care să rezulte că acesta a acţionat factual obiectiv, dincolo de orice îndoială rezonabilă, cu intenţie. Prin urmare a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie şi a solicitat instanţei să dispună achitarea sa.

În concluziile scrise, reprezentantul Ministerului Public a menţionat că pentru a dispune condamnarea definitivă a celor doi inculpaţi, instanţa de apel a reţinut că cei doi coinculpaţi, în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Apărării Naţionale în cadrul SC C. SA, au semnat hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor nr. 12 din 01.02.2013, fără ca această adunare să aibă loc în realitate.

Referitor la recurentul B., acesta a susţinut că hotărârea Adunării Generale Ordinare a acţionarilor SC: C. SA, societate cu capital de stat, nu este un înscris oficial, întrucât natura acestui înscris nu corespunde noţiunii de "înscris oficial", aşa cum este ea definită de C. pen. din 1968, lege stabilită ca fiind mai favorabilă şi a cărei aplicare a fost făcută în cauză.

Astfel, recurentul a învederat prev. de art. 150 alin. (2) şi art. 145 alin. (1) din C. pen. din 1968 şi a susţinut că SC C. SA nu este nici autoritate publică, nici instituţie publică şi nici instituţie sau persoană juridică de interes public, motiv pentru care înscrisurile care emană de la această societate nu au caracterul de înscrisuri oficiale în sensul legii penale.

Faţă de această analiză, este evident că societatea în cauză nu este o autoritate publică şi nici instituţie publică, însă chiar argumentaţia recurentului în sensul lipsei calităţii de persoană juridică de interes public face evident tocmai contrariul.

Astfel, recurentul a susţinut că, potrivit jurisprudenţei invocate, pentru ca persoana juridică să fie una de interes public, ea trebuie să fie autorizată de o instituţie publică, să desfăşoare un serviciu public, aflându-se sub supravegherea şi controlul unei autorităţi publice. De asemenea, a arătat că este exclus ca SC C. SA să desfăşoare un serviciu de interes public, întrucât obiectul său de activitate ar consta în obţinerea de profit pentru acţionari, fiind, deci, unul privat.

Pentru a ajunge la această concluzie, recurentul a confundat scopul patrimonial al societăţii cu obiectul său de activitate şi ignoră îndeplinirea de către societatea în cauză a condiţiilor autorizării şi controlului unei autorităţi, pe care nu le analizează. Astfel, obţinerea de profit este scopul oricărei societăţi care prestează servicii sau desfăşoară o altă activitate comercială, cu excepţia celor caritabile, sau cu alt scop nepatrimonial, iar obiectul de activitate al SC C. este hrănirea în regim de cantină şi restaurant a personalului armatei.

Nu credem că poate exista vreo îndoială că hrănirea corespunzătoare a personalului armatei unui stat naţional suveran, alături de echiparea, înzestrarea şi instruirea corespunzătoare a acestui personal nu ar reprezenta servicii de interes public, de oricine ar fi prestate, şi chiar de interes naţional. Însăşi raţiunea reprezentării M.Ap. N în adunarea generală a acţionarilor acestei societăţi o reprezintă susţinerea interesului acestui minister, interes care nu poate fi altfel decât public.

În ce priveşte autorizarea persoanei juridice de către o autoritate publică, a arătat că SC C. nu este doar autorizată, ci mai mult decât autorizarea, este chiar înfiinţată de Guvernul României, autoritate publică, prin H.G. nr. S410/2011, hotărâre cu caracter secret, aşa cum o arată numărul, nepublicată în Monitorul Oficial. De asemenea, deşi recurentul nu aminteşte nimic, SC C., potrivit actului de înfiinţare, funcţionează în coordonarea şi sub controlul Ministerului Apărării Naţionale, instituţie publică, având ca unic acţionare Compania Naţională M. SA. În condiţiile arătate, este credem, mai mult decât evident că societatea în cauză este o persoană juridică de interes public.

Se arată că în analiza în urma căreia recurentul pretinde că face dovada lipsei obiectului material şi, implicit, a tipicităţii obiective a infracţiunii de fals intelectual, nu are în vedere toate ipotezele enumerate limitativ în textul de lege şi a căror existenţă determină calitatea de înscris oficial a unui anumit act.

Aşadar, analiza recurentului asupra textului legii nu se referă şi la ipoteza în care actul analizat priveşte serviciile de interes public enumerate în art. 145 alin. (1) şi include această condiţie între cele ce se cer îndeplinite pentru ca persoana care prestează aceste servicii să fie una de interes public. Astfel, după eliminarea din textul art. 145 alin. (1) a ceea ce susţine recurentul că sunt entităţi care nu corespunde formei de organizare a SC C. SA îi rămâne următoarea formulare: Prin termenul "public" se înţelege tot ce priveşte ..., serviciile de interes public ...

În acest context, lipsa caracterului de serviciu public prestat de o societate care nu este de interes public din analiza făcută de recurent asupra tipicităţii obiective a infracţiunii este rezultatul unei confuzii cu privire la sensul noţiunilor de persoană juridică de interes public şi serviciu de interes public, în sensul că prima ar îngloba-o pe cea de a doua.

Astfel, dacă persoana juridică nu ar fi de interes public, aşa cum susţine recurentul, nu înseamnă că nici activitatea prestată de ea nu reprezintă un serviciu de interes public. Dacă s-ar putea considera astfel, atunci enumerarea în textul legii a ambelor caracteristici ca fiind de natură să definească termenul "public" ar fi una redundantă. Consecinţa este aceea că, dacă serviciul prestat este unul de interes public, este indiferent dacă persoana juridică ce prestează acest serviciu este sau nu de interes public.

Pentru a ilustra diferenţa dintre cele două ipoteze ale legii, s-a învederat, cu titlu de exemplu, serviciul de salubrizare a unui oraş, unul de interes public, oricare ar fi persoana juridică prestatoare. Diferenţa între o societate prestatoare a unui serviciu de interes public şi care este şi ea de interes public, faţă de una care prestează acelaşi tip de serviciu, dar care nu are acest caracter, este dată de faptul că nu toate actele care emană de la aceasta din urm au caracterul de înscrisuri oficiale în sensul legii penale, ci doar cele care produc consecinţe asupra a ceea ce este de interes public.

Referitor la recurentul A., acesta susţine că lipseşte intenţia directă ca element al tipicităţii subiective a infracţiunii de fals intelectual.

În esenţă, raportându-se la probatoriul administrat, recurentul supune analizei Înaltei Curţi raţionamentul care a condus instanţa de apel la concluzia existenţei intenţiei directe în falsificarea hotărârii Adunării Generale Ordinare a acţionarilor, arătând că, dimpotrivă, probele administrate ar trebui să conducă la concluzia contrară.

În acest sens, a susţinut că în cauză se impune aplicarea principiului potrivit căruia in dubio pro reo, principiu care este de esenţa dreptului penal şi care însoţeşte prezumţia de nevinovăţie de care se bucură orice persoană acuzată.

În argumentaţia făcută, recurentul porneşte de la ceea ce a reţinut instanţa de apel ca stare de fapt, şi anume:

"Faptele celor doi inculpaţi, de a falsifica hotărârea Adunării Generale Ordinare, prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare adevărului, semnând o hotărâre ce viza o întrunire a acţionarilor, într-o şedinţă ce nu a existat niciodată şi cu un conţinut ce nu a reflectat manifestarea de voinţă a adunării acţionarilor, într-o unitate coordonată de Ministerul Apărării Naţionale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1968."

În aceeaşi decizie pronunţată în apel se reţine că "prima instanţă a făcut o interpretare eronată a probatoriului administrat în cauză şi s-a mărginit la a face aprecieri generale asupra principiului in dubio pro reo, fără a face trimitere la vreun mijloc de probă pe care să-şi fundamenteze opinia."

Aşadar, instanţa de apel a invalidat raţionamentul primei instanţe, pe care îl critică tocmai prin prisma aplicării greşite a principiului invocat şi în recursul în casaţie.

Faţă de cele de mai sus a supus atenţiei Înaltei Curţi că ceea ce s-a stabilit în urma administrării probatoriului şi nu este negat nici de recurenţi este faptul că aceştia au semnat o hotărâre a adunării generale care nu a avut loc în realitate, hotărâre care nu reflectă manifestarea de voinţă a membrilor adunării generale.

În apărare, cei doi recurenţi au invocat că este posibil ca actul să fi fost "strecurat" printre alte acte şi semnat fără a avea în vedere conţinutul său sau că ar fi confundat natura juridică a acestui act, apreciind că este vorba doar de o împuternicire acordată preşedintelui Consiliului de Administraţie pentru ca acesta să negocieze clauzele viitoarelor contracte de achiziţie a autovehiculelor.

În cererea de recurs în casaţie, recurentul A. a arătat că nu a avut reprezentarea definitivării demersului şi doar a iniţierii acestui demers, iar această reprezentare greşită a naturii actului, ca şi semnarea sa fără a avea în vedere conţinutul ar conduce la concluzia că fapta a fost săvârşită cel mult cu intenţie indirectă şi chiar din culpă.

Instanţa de apel a înlăturat această apărare, întrucât în înscris se arată expressis verbis că reprezentanţii statului aprobă achiziţia în sistem leasing a şapte autovehicule, iar ceea ce a reţinut instanţa nu poate face obiectul recursului în casaţie decât prin prisma aplicării legii la starea de fapt reţinută.

Din această perspectivă, s-a apreciat că principiul potrivit căruia in dubio pro reo nu are aplicabilitate în cauză, în primul rând pentru că existenţa formei de vinovăţie a intenţiei directe a fost pe deplin dovedită de probele administrate.

Pe de altă parte, s-a supus atenţiei Înaltei Curţi un alt aspect, legat de sarcina probei în procesul penal şi prezumţia de nevinovăţie. Astfel, este de esenţa procesului penal că sarcina probei revine acuzării, iar acuzarea a probat că adunarea generală a acţionarilor nu a avut loc, iar cei doi recurenţi au semnat o hotărâre ştiind că este urmarea unei adunări inexistente în realitate pentru că nu au participat la ea şi, deci, nu poate reflecta voinţa acţionarilor. Această realitate faptică dovedită şi reţinută ca atare de instanţa de control judiciar corespunde întru totul unei conduite ce caracterizează intenţia directă.

Acestor probe, pe care recurenţii le califică a fi indicii, le sunt opuse simple afirmaţii în sensul că ar fi semnat hotărârea fără să cunoască conţinutul sau că ar fi fost în eroare cu privire la natura juridică a actului, afirmaţii pe care le pretind probe şi ca urmare trebuie făcută aplicarea principiului in dubio pro reo, fără să se raporteze la vreun fapt obiectiv şi dovedit de natură să facă credibile aceste susţineri.

Legat de aplicabilitatea principiului amintit, după ce probele administrate în acuzare sunt suficiente pentru a înlătura prezumţia de nevinovăţie, sarcina probei privind susţinerile recurenţilor le revine, în primul rând acestora, evident cu concursul organelor de urmărire penală, iar eventualul dubiu nu mai poate însoţi prezumţia de nevinovăţie pentru că a fost deja înlăturată.

Ceea ce pretind recurenţii a fi un fapt de natură să probeze eroarea în care s-ar fi aflat, respectiv demersurile făcute pentru verificarea de către organele competente a achiziţiei efectuate, nu poate reprezenta nici măcar un indiciu în sensul arătat, întrucât aceste demersuri pot fi calificate la fel de bine ca şi unele făcute pro causa.

Din observaţiile inculpaţilor, s-ar putea spune că este suficient să semnezi un înscris al cărui conţinut să nici nu vrei să-l cunoşti, pentru a te putea prevala ulterior de această lipsă de cunoaştere şi a invoca lipsa formei de vinovăţie necesare pentru tipicitatea subiectivă a infracţiunii de fals, ceea ce este absurd.

Examinând recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se va analiza prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată recursurile în casaţie declarate de inculpaţi ca fiind nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.

Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. că "Hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat este aplicabil doar în acele situaţii în care condamnarea inculpatului s-a realizat strict pentru o faptă, care, la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de apel, nu mai era prevăzută ca şi infracţiune. Simpla abrogare a unor texte de lege nu echivalează însă cu dezincriminarea faptelor, întrucât această operaţiune presupune doar ieşirea din vigoare a unei dispoziţii legale. Dezincriminarea intervine însă atunci când, după abrogarea unui text de lege ce sancţionează penal o faptă, aceasta nu îşi mai găseşte corespondent în legea nouă sau nu mai este incriminată printr-o altă dispoziţie legală în vigoare.

De asemenea, s-a statuat în doctrină dar şi pe cale jurisprudenţială că se subsumează noţiunii de neprevedere a faptei în legea penală cazurile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, întrucât legea nu mai prevede ca temei distinct de achitare decât lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, singurul temei de achitare pentru lipsa laturii obiective neputând fi decât acela prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I "fapta nu este prevăzută de legea penală". Acelaşi temei include şi situaţiile referitoare la lipsa situaţiei - premisă a infracţiunii sau neîntrunirea condiţiilor privind subiecţii acesteia.

În contextul concret al cauzei, instanţa de apel a reţinut ca bază factuală că faptele celor doi inculpaţi de a falsifica Hotărârea AGO nr. 12 01.02.2013 prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare a adevărului, semnând o hotărâre ce viza o întrunire a acţionarilor, într-o şedinţă ce nu a existat niciodată şi cu un conţinut ce nu a reflectat manifestarea de voinţă a adunării acţionarilor, într-o unitate coordonată de Ministerul Apărării Naţionale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen.

Instanţa de apel a reţinut că inculpatul col. (rez.) A. la termenul de judecată din 09.09.2020 a arătat expressis verbis că adunarea AGA nu a existat şi niciunul dintre membrii săi nu a avut cunoştinţă de această hotărâre până în februarie 2014. Inculpatul a recunoscut faptul că a semnat această hotărâre, numai că dintr-o perspectivă subiectivă a încercat să îşi diminueze responsabilitatea, arătând că i-a fost strecurată printre alte acte, pe care le-a semnat, fără a fi atent la conţinut.

Referitor la coinculpatul col. (rez.) B., instanţa de apel a reţinut că a avut o poziţie procesuală similară, arătând că a semnat înscrisul, fiindu-i neclară lacuna juridică a acestuia şi apreciindu-l ca fiind doar o procură dată preşedintelui Consiliului de Administraţie în vederea negocierii clauzelor viitoarelor contracte de achiziţie.

Înalta Curte, verificând critica recurentului inculpat A. cu privire la neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior, de fals intelectual, din perspectiva lipsei intenţiei sale la semnarea Hotărârii AGO nr. 12 din 01.02.2013, constată că aceasta este nefondată.

Condiţia de tipicitate sub aspect subiectiv nu poate fi examinată prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât legiuitorul a reglementat la cazul care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. în mod distinct două situaţii, respectiv cea de la teza I-a, fapta nu este prevăzută de legea penală şi respectiv la teza a-II-a, fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

Or, cazul de recurs în casaţie invocat, respectiv cel prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se referă la examinarea faptei numai sub aspectul condiţiilor de tipicitate de ordin obiectiv.

Înalta Curte a examinat pe fondul ei critica susţinută de recurentul inculpat A., atât în scris, cât şi oral în dezbateri, precum şi în concluziile scrise referitoare la lipsa condiţiei intenţiei în comiterea faptei de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior pentru care a fost condamnat sau săvârşirea acesteia din culpă, faţă de natura actului semnat de înscris oficial şi constată că excede cazului de recurs în casaţie invocat, care se referă numai la condiţiile de tipicitate de ordin obiectiv, în raport, cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) teza I-a din C. proc. pen.

Referitor la critica recurentului inculpat B. cu privire la neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior de fals intelectual, din perspectiva condiţiei de ordin obiectiv şi anume a lipsei naturii juridice de înscris oficial, a Hotărârii AGO nr. 12 din 01.02.2013, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

C. pen. anterior definea termenul de "public" în conţinutul art. 145 în sensul că "... se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public."

Potrivit art. 150 alin. (2) din C. pen. anterior "Înscris oficial" este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unei asemenea unităţi."

În actul de control încheiat la sediul Direcţiei de prevenire şi investigare a corupţiei şi fraudelor (U.M. nr. x Bucureşti), aflat la dosarul primei instanţe referitor la organizarea şi funcţionarea SC C. SA se arată "Conform Memorandumului ministrului apărării naţionale nr. x/D.N.A. din 13.04.2011 aprobat de Guvern, cu tema "Aprobarea înfiinţării SC U. SA şi SC C. SA, filiale ale Companiei Naţionale M. SA" s-a solicitat aprobarea ca adunarea generală a acţionarilor companiei naţionale să fie mandatată privind înfiinţarea celor două societăţi. Aşa cum rezultă din memorandum, cu referire la înfiinţarea SC C. SA, "prin acest demers se urmăreşte creşterea nivelului de securitate a obiectivelor militare şi asigurării hrănirii personalului Armatei Române în condiţii de operativitate şi siguranţă...Prin actul constitutiv a fost numită adunarea generală a acţionarilor a SC C. SA, din care fac parte trei reprezentanţi ai Ministerului Apărării Naţionale, precum şi un Consiliu de administraţie format din 5 membri: preşedintele consiliului, trei reprezentanţi ai Ministerului Apărării Naţionale şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice ..."

Totodată, din actele dosarului rezultă că SC C. SA a fost înfiinţată în temeiul H.G. nr. S-410 din 22.04.2011.

Aşadar, în raport cu cele mai sus menţionate SC C. SA ca filială a Companiei Naţionale M. SA, prin obiectul ei de activitate este o persoană juridică de interes public, în accepţiunea prevăzută de art. 145 din C. pen. anterior.

Înalta Curte nu poate avea în vedere apărările formulate de recurentul B. prin apărător privind incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi ale Legii nr. 500/2020, întrucât acestea au o altă sferă de aplicabilitate, în raport, cu dispoziţiile art. 145 şi 150 alin. (2) din C. pen. anterior, norme care definesc termenul de "public" şi "înscris oficial" cu relevanţă asupra condiţiei obiective referitoare la natura de înscris oficial din conţinutul art. 289 din C. pen. anterior, fals intelectual, infracţiune pentru care a fost condamnat recurentul.

Astfel, Hotărârea AGO nr. 12 din 01.02.2013 îndeplineşte condiţiile unui "înscris oficial" potrivit art. 150 alin. (2) din C. pen. anterior, aceasta fiind falsificată de inculpaţii A. şi B. prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare a adevărului, semnând o hotărâre ce viza o întrunire a acţionarilor, într-o şedinţă ce nu a existat niciodată şi cu un conţinut ce nu a reflectat manifestarea de voinţă a adunării acţionarilor, într-o unitate coordonată de Ministerul Apărării Naţionale, fiind îndeplinite condiţiile obiective ale infracţiunii prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior.

Înalta Curte reaminteşte că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, care are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aşa încât criticile recurenţilor A. şi B., care tind spre reţinerea unei alte situaţii de fapt, în contextul cauzei, nu pot fi avute în vedere, prin prisma specificului şi naturii recursului în casaţie prin niciunul din cazurile de casare reglementate în art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 56 din data de 25 septembrie 2020 a Curţii Militare de Apel Bucureşti.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. se vor obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 56 din data de 25 septembrie 2020 a Curţii Militare de Apel Bucureşti.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 11 februarie 2021.

GGC - ED