Refusal to execute European Arrest Warrant due to insufficient penalty gravity under domestic law

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 344/PI din data de 05 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara privind executarea mandatului european de arestare emis de Parchetul Tribunalului de Mare Instanţă din Strasbourg - Franţa la data de 29.10.2018 şi cererea de predare a persoanei solicitate A..

A fost respinsă cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara privind luarea măsurii arestării pe o perioadă de 30 de zile, faţă de persoana solicitată A..

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a arătat că prin referatul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 05.11.2019 sub număr de dosar x/2019, s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Parchetul Tribunalului de Mare Instanţă din Strasbourg - Franţa la data de 29.10.2018, pe numele persoanei solicitate A., şi arestarea acesteia pentru o perioadă de 30 de zile, în vederea predării către autorităţile judiciare din Franţa pentru săvârşirea unei infracţiunii de "sustragerea copilului din mâinile celui însărcinat şi creşterea sa şi reţinere în afara graniţelor Franţei", prev. de art. 227-7, 227-9, 227-29 din C. pen. francez.

În fapt, s-a reţinut că în baza mandatului de arestare emis de către Judecătorul de Instrucţie din Strasbourg, a fost emis mandatul european de arestare de către Parchetul Tribunalului de Mare Instanţă din Strasbourg - Franţa la data de 29.10.2018, pe numele persoanei solicitate, în sarcina acesteia reţinându-se faptul că a convieţuit cu numitul B., timp de aproximativ 3 ani, iar din relaţia acestora a rezultat minorul B..

S-a mai menţionat faptul că prin decizia judecătorului de cauze familiale din Strasbourg din 10.05.2018, B. a obţinut tutela copilului, dar A., revenind în Franţa, pentru o lună, la data de 04.09.2018, a luat copilul, fără a avertiza tatăl şi a plecat din Franţa.

Astfel, autorităţile franceze au acuzat-o pe A. de săvârşirea infracţiunii de "sustragerea copilului din mâinile celui însărcinat, creşterea şi reţinere sa în afara graniţelor Franţei", prev. de art. 227-7, 227-9, 227-29 din C. pen. francez.

S-a mai reţinut că, fiind audiată la parchet, A. nu a negat faptul că a fost în Franţa, în Strasbourg, în cursul lunii septembrie 2018, luându-l pe minorul B. cu ea, în Italia, iniţial, iar apoi în România, în municipiul Arad unde domiciliază, dar a susţinut că B. nu l-ar fi recunoscut pe minor drept fiul său, sens în care în certificatul de naştere al minorului nu este trecut tatăl copilului (deşi persoana căutată nu neagă faptul că B. ar fi tatăl copilului).

S-a arătat că persoana solicitată nu a recunoscut comiterea infracţiunii pentru care este urmărită penal de către autorităţile franceze, precizând că nu este de acord să fie predată autorităţilor judiciare franceze pentru clarificarea situaţiei sale juridice.

În şedinţa publică din data de 05.11.2019 persoana solicitată a fost audiată de către instanţă şi a declarat că nu doreşte să fie predată autorităţilor franceze deoarece doreşte să fie judecată în România pentru fapta de care este acuzată, iar în 04.09.2018 când a luat minorul din Franţa şi a venit în România, s-a dus la poliţie unde a explicat situaţia sa, iar organul de poliţie i-a spus că, în condiţiile în care în certificatul de naştere al minorului nu este menţionat numele tatălui, nu ar putea avea nici un fel de probleme.

Analizând solicitarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara privind executarea mandatului european de arestare, instanţa a reţinut că infracţiunea pentru care se solicită predarea persoanei solicitate, nu se regăseşte printre cele enumerate de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, în privinţa cărora, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, dacă sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, nu sunt supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări.

Verificând condiţia dublei incriminări cu privire la infracţiunea descrisă în mandatul european de arestare de "sustragere a copilului din mâinile celui însărcinat şi creşterea sa şi reţinerea în afara graniţelor Franţei", prev. de art. 227-7, 227-9, 227-29 din C. pen. francez, prima instanţă a constatat că aceasta ar putea fi încadrată ca infracţiunea de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 din C. pen. român, care se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Instanţa a observat că potrivit art. 26 din Legea nr. 302/2004, republicată: "extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni."

A mai menţionat judecătorul de la prima instanţă că dispoziţiile din Legea nr. 302/2004, republicată, privind executarea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare, nu prevăd condiţia unei limite minime de pedeapsă prevăzută de lege de la care să se acorde extrădarea de către România, însă acesta nu înseamnă că legiuitorul a dorit să fie posibilă extrădarea pentru urmărirea penală şi judecata infracţiunilor, indiferent de gravitatea infracţiunii exprimată prin limita minimă de pedeapsă a închisorii prevăzute de lege.

În acest sens, s-a mai arătat că potrivit art. 89 alin. (1) lit. d) pct. i, din Legea nr. 302/2004, republicată, mandatul european de arestare este emis, atunci când arestarea şi predarea se solicită în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii, doar dacă pedeapsa prevăzută de legea română pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 2 ani sau mai mare.

Dacă s-ar acceptata interpretarea că România, în calitate de stat solicitat, trebuie să pună în executare orice mandat european de arestare, indiferent de pedeapsa prevăzută de legea română, s-ar ajunge la situaţia arestării în vederea predării unor persoane solicitate şi atunci când pedeapsa prevăzută de legea română este doar amenda (în situaţia în care în statul emitent al mandatului european de arestare pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de cel puţin 1 an), fapt care ar conduce la încălcarea dreptului la libertate şi la siguranţă a persoanei aflată de teritoriul României, care ştie că dacă ar fi săvârşit fapta respectivă în ţară, ar fi riscat doar pedeapsa amenzii.

În aceste împrejurări prima instanţă a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 302/2004, republicată, care limitează extrădarea acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, doar pentru faptele a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, condiţie care în speţă nu este îndeplinită, întrucât infracţiunea prevăzută de art. 379 din C. pen. român se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

*

Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen legal, contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, care a criticat-o pentru nelegalitate.

În susţinerea criticii de nelegalitate a soluţiei primei instanţe, s-a arătat, în cuprinsul motivelor de contestaţie, că persoana solicitată nu a invocat obiecţii privind identitatea sa, mandatul european de arestare a fost emis de o autoritate competentă, infracţiunea pentru care se solicită predarea dă loc la predare, întrucât fapta care motivează mandatul european de arestare constituie infracţiune potrivit legii române, indiferent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia şi, nu au fost identificate în cauză motive de refuz conform art. 99 din Legea nr. 302/2004.

De asemenea, cu privire la cele reţinute de judecătorul primei instanţe, vis-a-vis de maximul pedepsei prevăzut pentru infracţiunea pentru care s-a emis mandatul european de arestare, respectiv că un mandat european de arestare poate fi emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru fapte pedepsite de dreptul intern cu o pedeapsă al cărei prag maxim este cel puţin 12 luni, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a susţinut că acest termen se referă la limita maximă a pedepsei prevăzută în legislaţia naţională a statului membru emitent pentru acea infracţiune şi că, limita maximă a pedepsei prevăzute în legislaţia naţională a statului membru de executare este irelevantă din această perspectivă.

Examinând sentinţa penală contestată, în raport de criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, Înalta Curte constată următoarele:

Procedura de executare a mandatului european de arestare este reglementată de dispoziţiile art. 104 şi următoarele din Legea nr. 302/2004, republicată.

Art. 104:

(1) Judecătorul verifică mai întâi identitatea persoanei solicitate şi se asigură că acesteia i s-a comunicat, în copie şi în limba pe care o înţelege, mandatul european de arestare şi, dacă este cazul, hotărârea de condamnare dată în lipsă. Atunci când a fost transmisă de autoritatea emitentă, judecătorul îi înmânează persoanei solicitate hotărârea de condamnare dată în lipsă.

(2) Dacă este cazul, la cererea persoanei solicitate, judecătorul amână cauza o singură dată, cel mult 5 zile, şi solicită autorităţii emitente transmiterea, în copie şi în limba pe care persoana solicitată o înţelege, a hotărârii de condamnare date în lipsă. Netransmiterea de către autoritatea emitentă a hotărârii de condamnare date în lipsă nu are niciun efect asupra continuării procedurii de executare a mandatului european de arestare şi asupra predării persoanei solicitate.

(3) După primirea mandatului european de arestare, judecătorul aduce la cunoştinţa persoanei solicitate drepturile prevăzute la art. 106, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.

(4) În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis împotriva unui cetăţean român, în vederea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, judecătorul întreabă persoana solicitată dacă aceasta este de acord să execute pedeapsa sau măsura de siguranţă în statul membru emitent.

(5) În cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, despre consimţământul acesteia se întocmeşte un proces-verbal care se semnează de către judecător, grefier, apărător şi persoana solicitată. În acelaşi proces-verbal se va menţiona dacă persoana solicitată a renunţat sau nu la drepturile conferite de regula specialităţii.

(6) În cazul prevăzut la alin. (5), dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute la art. 99, judecătorul se poate pronunţa prin sentinţă, potrivit art. 109, deopotrivă asupra arestării şi predării persoanei solicitate.

(7) Dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventuale obiecţii în ceea ce priveşte identitatea.

(8) În cazurile prevăzute la alin. (5) şi (7), atunci când judecătorul apreciază necesar să acorde un termen pentru luarea unei hotărâri cu privire la predare, arestarea persoanei solicitate în cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare se dispune prin încheiere motivată.

(9) Instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menţinerea arestării în vederea predării. În acest sens, instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, ţinând seama de termenele prevăzute la art. 112.

(10) În toate cazurile, măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea persoanei solicitate în prezenţa apărătorului. Durata iniţială a arestării nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate depăşi în niciun caz 180 de zile.

(...)

(13) După întocmirea sentinţei prevăzute la art. 109 sau a încheierii prevăzute la alin. (2) ori (9), după caz, judecătorul emite de îndată un mandat de arestare. Dispoziţiile C. proc. pen. cu privire la conţinutul şi executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător.

(...)

Art. 109

(1) În toate cazurile instanţa se pronunţă asupra executării mandatului european de arestare prin sentinţă, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 112. În scopul luării unei hotărâri, instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare.

(...)

Din coroborarea dispoziţiilor art. 109 şi art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată, judecătorul legal învestit soluţionează cauza prin sentinţă, emiţând de îndată un mandat de arestare, al cărui conţinut şi condiţii de executare sunt prevăzute de dispoziţiile C. proc. pen.

Art. 223 din C. proc. pen.

(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit (...) o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare (...).

La luarea hotărârii, judecătorul ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare, verificând, în acest sens, dacă faptele imputate se numără printre cele enumerate de art. 97 din Legea nr. 302/2004, dacă mandatul respectă conţinutul şi forma reglementate de art. 87 din acelaşi act normativ şi întruneşte condiţiile speciale prevăzute de art. 98 din aceeaşi lege şi dacă, în cauză, este incident vreunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării menţionate expres de art. 99 din Legea nr. 302/2004 ori dispoziţiile art. 117 din actul normativ menţionat, ce reglementează regula specialităţii.

Verificând actele dosarului, în raport cu aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că în cauză faţă de persoana solicitată A. a fost emis un mandat european de arestare, în baza mandatului de arestare dispus de Judecătorul de instrucţie din Strasbourg - Franţa, la data de 04.10.2018, pentru săvârşirea infracţiunii de "sustragerea copilului din mâinile celui însărcinat, creşterea şi reţinerea sa în afara graniţelor Franţei", prevăzută de art. 227-7, 227-9, 227-29 din C. pen. francez.

În fapt, s-a arătat că numiţii B. şi A. au locuit pentru o perioadă de 3 ani în Italia unde au avut un copil B.. S-a menţionat că mama a părăsit domiciliul la naşterea copilului, iar ulterior tatăl s-a mutat în Franţa împreună cu copilul. S-a mai menţionat că prin decizia judecătorului de cauze familiale din Strasbourg, din 10 mai 2018, B. a obţinut tutela copilului. A. a revenit pentru o lună şi a luat copilul la data de 04 septembrie 2018, fără a avertiza tatăl, plecând la o mătuşă în jurul oraşului Dusseldorf, Germania.

Din descrierea faptelor pentru care se solicită predarea persoanei solicitate, Înalta Curte constată că din punct de vedere al legii române, aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 379 alin. (1) C. pen., respectiv nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, fiind pedepsită cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Înalta Curte aminteşte că în cazul infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, valoarea socială ocrotită se conturează în jurul regulilor de convieţuire în familie, a relaţiilor parentale privitoare la copilul minor, prin respectarea obligaţiilor impuse cu privire la creşterea şi educarea acestuia din urmă.

Elementul material se realizează prin acţiunea de reţinere, faptă prin care un minor este îndepărtat în mod abuziv de celălalt părinte, fără consimţământul acestuia din urmă.

În acest context, nu pot fi primite argumentele Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în sensul că fapta descrisă în mandatul european de arestare poate fi reţinută, în anumite circumstanţe, drept o lipsire de liberate a minorului, prevăzută de art. 205 alin. (3) lit. b) C. pen., care se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani. De altfel, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a arătat că " (...) reţinerea nu trebuie confundată însă cu răpirea minorului. Reţinerea presupune că minorul s-a găsit la părintele său potrivit celor stabilite prin hotărârea judecătorească, şi acesta, în mod abuziv, nu îl lasă să se întoarcă la celălalt părinte. Rezultă, astfel, că potrivit legislaţiei româneşti, în cazul infracţiunii prev. de art. 379 C. pen., părintele exercită în mod legal drepturile părinteşti, pe când, în cazul răpirii, acesta îl lipseşte de libertate fără vreun temei legal" (Decizia penală nr. 842 din 07 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Dosar nr. x/2016).

Examinând în continuare ansamblul condiţiilor prevăzute de Legea nr. 302/2004, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită condiţia referitoare la gravitatea pedepsei pentru infracţiunea ce face obiectul mandatului european de arestare. Acest aspect a făcut obiectul dezbaterilor în faţa instanţei de fond, precum şi în faţa Înaltei Curţi, reprezentând principala critică adusă sentinţei primei instanţe.

Este adevărat că Legea nr. 302/2004 nu conţine o reglementare expresă în ceea ce priveşte gravitatea pedepsei în cazul punerii în executare, de către autorităţile judiciare române, a unui mandat european de arestare, dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, nu prevăd pentru faptele pentru care se solicită predarea vreo condiţie în raport cu limita de pedeapsă. Totuşi, o limitare în raport cu pericolul abstract al infracţiunii este conţinută în legea de cooperare judiciară pentru situaţii similare. Astfel, în cazul extrădării pasive, legiuitorul a prevăzut în art. 26 al aceluiaşi act normativ că, extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an (...); în cuprinsul Titlului III, Capitolul II intitulat "Emiterea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare", art. 89 alin. (1) lit. d) pct. i) prevede că: autoritatea prevăzută la alin. (3) emite un mandat european de arestare atunci când, faţă de natura infracţiunii săvârşite, vârsta şi antecedentele penale ale persoanei solicitate, precum şi alte împrejurări ale cauzei, consideră că este oportună emiterea unui mandat european de arestare şi sunt întrunite următoarele condiţii:

d) atunci când arestarea şi predarea se solicită:

(i) în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii, pedeapsa prevăzută de legea română pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 2 ani sau mai mare;

Se reţine că fapta pentru care se solicită predarea unei persoane solicitate într-un stat membru al Uniunii Europene trebuie să fie de o anumită gravitate, altfel nu s-ar justifica măsura arestării în vederea predării.

Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică, în spiritul legii a normelor din actul normativ privind cooperarea judiciară internaţională, potrivit cărora în ipoteza executării unui mandat european de arestare, instanţa dispune arestarea persoanei solicitate în vederea predării, arestare ce poate dura maxim 180 de zile (până la predarea efectivă către statul emitent).

În cauză, aşa cum rezultă din cele arătate anterior, pedeapsa maximă prevăzută de legea română în cazul infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, pentru care autorităţile judiciare franceze au demarat urmărirea penală faţă de persoana solicitată A., este închisoarea de 3 luni, respectiv 120 de zile. Astfel, în ipoteza punerii în executare a mandatului european de arestare, este posibil ca arestarea să fie prelungită pe o durată ce ar putea depăşi cuantumul maxim al pedepsei cu închisoarea prevăzută de legea română, măsura devenind incompatibilă cu natura şi gravitatea infracţiunii pentru care este urmărită.

În ceea ce priveşte reglementarea de drept comun, condiţiile pentru luarea măsurii preventive sunt similare. Astfel, potrivit art. 223 alin. (2) din C. proc. pen., arestarea preventivă se poate dispune doar în cazul unor infracţiuni de o gravitate abstractă evaluată de legiuitor prin limita minimă de pedeapsă (5 ani închisoare ori mai mare) sau prin natura acestora.

Din declaraţiile persoanei solicitate A., date atât la parchet, cât şi în faţa primei instanţe, precum şi din precizările făcute în faţa Înaltei Curţi, rezultă că minorul B. se află în România, în creşterea şi îngrijirea mamei sale A., intimată în prezenta cauză.

În faţa procurorului, persoana solicitată a declarat expres că refuză să fie predată autorităţilor judiciare din Franţa, negând acuzaţiile formulate împotriva sa. De asemenea, a menţionat că numitul B. nu a recunoscut paternitatea minorului, aspect ce rezultă şi din certificatul de naştere al minorului emis de Primăria Municipiului Arad, la data de 26.05.2016, unde la rubrica "tatăl minorului" nu este menţionată nicio persoană.

Cu ocazia audierii sale în faţa primei instanţe, persoana solicitată a precizat că nu este de acord cu predarea sa către autorităţile judiciare din Franţa întrucât doreşte să fie judecată în România pentru fapta de care este acuzată, arătând, totodată, că nu doreşte să îşi părăsească ori să i se ia copilul.

Fără a face o analiză a temeiniciei acuzaţiilor formulate de către autorităţile judiciare din Franţa, Înalta Curte reţine că regulile de cooperare judiciară internaţională în materie penală, prevăzute în cuprinsul Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 şi transpuse în legislaţia naţională, în Legea nr. 302/2004, oferă suficiente mijloace pentru atingerea scopului urmărit de autorităţile judiciare franceze, astfel încât să nu fie necesară luarea mamei de lângă copilul său minor în vârstă de 3 ani, în condiţiile rămânerii acestuia din urmă pe teritoriul României, rezolvare în considerarea interesului superior al copilului.

Pentru aceste considerente, constatând legală şi temeinică soluţia primei instanţe, Înalta Curte, în temeiul art. 110 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 rap. la art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Sentinţei penale nr. 344/PI din data de 05 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe persoana solicitată A..

În baza art. 275 alin. (3) şi (6) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, precum şi onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1012 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Sentinţei penale nr. 344/PI din data de 05 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe persoana solicitată A..

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1012 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 noiembrie 2019.

GGC - GV