Concurrence of abuse in office, destruction of records, and favoring the perpetrator versus mere record destruction

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 194/PI din 13 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în Dosarul nr. x/2014, printre altele, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen. s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prev. de art. 242 alin. (1) şi (3) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., în cea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prev. de art. 275 alin. (1) şi (2) din C. pen., formulată de inculpatul A.

În baza art. 386 din C. proc. pen. a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara, sens în care:

- s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 din C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracţiunea de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. (5 acte materiale), cu privire la inculpatul A.;

- s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 din C. pen., raportat la art. 7 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 7 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., cu privire la inculpatul A.;

- s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prev. de art. 242 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri prev. de art. 259 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (3 infracţiuni), cu privire la inculpatul A.;

- s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de instigare la efectuarea unei prelevări atunci când prin aceasta se compromite o autopsie medico-legală, prev. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 156 din Legea nr. 95/2006 republicată, în infracţiunea de instigare la efectuarea unei prelevări atunci când prin aceasta se compromite o autopsie medico-legală, prev. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 155 din Legea nr. 95/2006, republicată, cu privire la inculpatul A.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 din C. pen. (5 acte materiale).

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată, cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri prev. de art. 259 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, modificată, cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prev. de art. 259 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, modificată, cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri prev. de art. 259 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la efectuarea unei prelevări atunci când prin aceasta se compromite o autopsie medico-legală, prev. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 155 din Legea nr. 95/2006, republicată.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 7 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. raportat la art. 207 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, cu executare în regim de detenţie.

În baza art. 65 din C. pen. s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de procuror, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 66 alin. (1) din C. pen. şi art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen. s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. anterior menţionate, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 72 din C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii din 9 octombrie 2014, durata arestării preventive de la 9 octombrie 2014 până la 27 ianuarie 2015, precum şi durata arestului la domiciliu de la data de 27 ianuarie 2015 până la data de 8 iunie 2015.

În baza art. 397 din C. proc. pen. s-a menţinut măsura asigurătorie a sechestrului asupra sumei de 16.500 RON şi asupra imobilului situat în jud. Bihor, dispusă prin Ordonanţa 421/P/2013 din 13 septembrie 2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Structura Centrală.

A fost respinsă cererea formulată de procuror cu privire la confiscarea de la inculpatul A. a sumelor de bani şi a autoturismului marca x.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. s-a luat act că persoanele vătămate B., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor nu s-au constituit părţi civile în cauză.

Prin aceeaşi hotărâre au fost pronunţate soluţii şi faţă de inculpaţii C. şi D.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara şi inculpatul A.

b. Prin Decizia penală nr. 20/A din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 194/PI din 13 martie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, care a fost desfiinţată, în parte, iar în rejudecare, printre altele:

În baza art. 386 din C. proc. pen. s-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, sens în care:

S-a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii de şantaj, prev. de art. 207 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea de şantaj prev. art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, cu privire la inculpatul A.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj.

În baza art. 65 C. pen. s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de procuror, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 66 alin. (1) C. pen. şi art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., anterior menţionate, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, modificată, cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 65 C. pen. s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de procuror, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 66 alin. (1) C. pen., art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., anterior menţionate, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. raportat la art. 259 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. raportat la art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de 2 ani reprezentând 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa 6 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de procuror, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 66 alin. (1) C. pen., art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., anterior menţionate, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 72 C. pen. s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului durata reţinerii din 9 octombrie 2014, durata arestării preventive de la 9 octombrie 2014 până la 27 ianuarie 2015 şi durata arestului la domiciliu de la 27 ianuarie 2015 până la 8 iunie 2015.

Totodată, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu sunt contrare deciziei.

Prin Încheierea din 6 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea formulată de apelantul - intimat inculpat A., de înlăturare a omisiunii vădite din cuprinsul dispozitivului Deciziei nr. 20/A din data de 22 ianuarie 2020, dispunându-se ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra sumei de 16.500 RON şi asupra imobilului situat în jud. Bihor, dispusă prin Ordonanţa 421/P/2013 din 13 septembrie 2014 a D.N.A. - Structura Centrală.

Împotriva Deciziei penale nr. 20/A din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2018, a declarat recurs în casaţie, în termen legal, inculpatul A.

În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen., în argumentarea cărora a susţinut, în esenţă, redând conţinutul fiecăreia dintre cele patru infracţiuni pentru care a fost condamnat definitiv în apel, următoarele:

1. Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu:

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Fapta, în materialitatea sa, nu este prevăzută de legea penală întrucât nu se verifică tipicitatea obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, între activitatea infracţională reţinută de instanţa de apel şi norma de incriminare a infracţiunii pentru care recurentul a fost condamnat neexistând identitate. În opinia apărării, o atare concluzie rezultă chiar din motivarea instanţei de control judiciar privitoare la această infracţiune, care se limitează la indicarea art. 297 alin. (1) C. pen. în analiza dispoziţiilor legale aplicabile acuzaţiei. Or, lipsa oricărui folos rezultă chiar din starea de fapt reţinută în raport cu infracţiunea de favorizarea făptuitorului, instanţa de apel neobiectivând vreun folos decurgând din acţiunile reproşate inculpatului.

Ca urmare, starea de fapt reţinută de instanţa de apel cu privire la infracţiunea analizată, ca şi concluzia acesteia cu privire vinovăţia inculpatului sunt rezultatul unor vădite nelegalităţi, subsumabile încălcării dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal.

Recurentul inculpat a susţinut că, în cauză au fost încălcate limitele şi obiectul judecăţii prevăzute de art. 371 din C. proc. pen., întrucât instanţa de apel a modificat acuzaţia în fapt, în materialitatea ei, direct prin decizie. Astfel, printr-o simplă comparare a celor 3 stări de fapt reţinute sub încadrarea juridică de abuz în serviciu (pentru care a fost condamnat) prin rechizitoriu, prin hotărârea pronunţată în camera preliminară şi, respectiv, în apel, se constată că, în decizia atacată, instanţa de control judiciar:

a. nu a reţinut obţinerea unui folos necuvenit pentru sine ori pentru altul;

b. a modificat urmarea/rezultatul acuzaţiei iniţiale aduse inculpatului, din "atingerea gravă a interesului general de înfăptuire a justiţiei şi, implicit, intereselor legitime ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, afectând grav încrederea justiţiabililor în această instituţie chemată să aplice legea şi să înfăptuiască actul de justiţie..." în "afectând drepturile persoanelor care urmau să fie trimise în judecată, precum şi încrederea în modul de instrumentare al dosarului în cursul urmăririi penale (...)". Practic, instanţa de apel a recalificat folosul necuvenit obţinut de învinuiţii E., F. şi G. - care, potrivit acuzării, a constat în amânarea trimiterii lor în judecată - în vătămarea acestor persoane în drepturile lor legitime (fără a indica vreunul). Aceasta în condiţiile în care persoanele anterior menţionate nu au fost citate şi nici nu au avut calitate procesuală în cauză.

Altfel spus, deşi inculpatul a fost trimis în judecată pentru că ar fi vătămat anumite interese, a fost condamnat definitiv pentru că ar fi vătămat drepturi.

c. a adăugat laturii obiective a infracţiunii, din perspectiva acţiunilor reproşate inculpatului, fapta de a "dispune în mod nelegal repartizarea Dosarului nr. x/2008 procurorului H., fără a exista o dispoziţie motivată de repartizare în acest sens". Or, în condiţiile în care recurentului nu i s-a permis să se apere pentru această faptă, este de observat că art. 64 din Legea nr. 304/2004 nu obligă la motivarea dispoziţiei prin care se dispune repartizarea cauzei unui alt procuror (aceeaşi împrejurare fiind analizată şi cu ocazia acuzaţiilor de la pct. 3 şi 5 din rechizitoriu, fără a se reţine, însă, vreo nelegalitate în acest sens).

d. în lipsa unei vătămări concret individualizate, a reţinut o legătură de cauzalitate între fapta imputată inculpatului şi urmarea imediată.

S-a arătat că, deşi obiectul judecăţii se mărgineşte la verificarea stării de fapt prin prisma probelor prezentate, iar, în măsura reţinerii faptelor astfel cum au fost expuse de acuzare, la verificarea identităţii acesteia cu norma de incriminare, în speţă, judecata apelului a avut loc după reguli de drept neprevăzute în C. proc. pen. Aceasta întrucât, reţinând o altă stare de fapt, instanţa de apel trebuia să pronunţe o soluţie de achitare a inculpatului pentru această acuzaţie.

În plus, s-au evidenţiat şi alte omisiuni esenţiale ale stării de fapt reţinute de instanţa de apel, care denotă nelegalitatea hotărârii recurate şi incidenţa în cauză a cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv:

- nu s-a reţinut caracterul legal sau nelegal al rechizitoriului emis de procurorul I. în Dosarul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea (astfel cum s-a reţinut în cazul infracţiunilor de distrugere şi favorizare a făptuitorului);

Această omisiune este esenţială întrucât, dacă instanţa a apreciat că rechizitoriul anterior menţionat era legal întocmit, nu putea reţine în sarcina inculpatului şi acuzaţia de a nu proceda la infirmarea rechizitoriului, o astfel de atribuţie legală devenind incidentă doar în cazul unui rechizitoriu nelegal ori netemeinic.

- nu a fost individualizată noua vătămare reţinută - a drepturilor celor trei învinuiţi, încrederea în modul de instrumentare a cauzei neconstituind un asemenea drept ori interes al persoanei vătămate.

Or, principiul minimei intervenţii obligă organul judiciar la realizarea unei analize in concreto asupra gravităţii faptei, generată de încălcarea legislaţiei primare. Această analiză decurge din principiul legalităţii incriminării, întrucât nerespectarea principiul minimei intervenţii echivalează cu neîntrunirea condiţiilor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu. Ca urmare, instanţei de control judiciar îi revenea obligaţia de a efectua o analiză a aptitudinii elementelor materiale reţinute de a produce o vătămare structurală, semnificativă şi iremediabilă a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor vătămate.

În speţă, însă, nici acest element de tipicitate al infracţiunii analizate nu se verifică, în realitate acţiunile materiale reproşate inculpatului putând constitui, eventual, abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Dintr-o altă perspectivă, infracţiunea de abuz în serviciu nu putea fi reţinută în sarcina inculpatului întrucât aceasta se află în concurs de calificări cu infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, în raport de care s-a dispus, deopotrivă, condamnarea inculpatului.

Potrivit literaturii de specialitate, situaţia concursului de legi penale presupune existenţa a două sau mai multe norme aflate concomitent în vigoare şi care au vocaţie de a primi aplicare cu privire la aceeaşi faptă. Cu alte cuvinte, fapta comisă este susceptibilă, în aparenţă, de calificare potrivit mai multor norme juridice, deşi, în realitate, este vorba despre o singură infracţiune. Or, concursul între infracţiunile de abuz în serviciu şi sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, reţinut în cauză, aduce în discuţie chestiunea calificărilor redundante rezultând din conflictul dintre o calificare generală şi una specială, conflict care îşi găseşte rezolvarea în baza principiului specialităţii, norma specială primind prioritate de aplicare faţă de norma generală.

Ca urmare, în cauză se impunea a se reţine în sarcina inculpatului doar infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, întrucât aceasta constituie calificarea specială a faptei, care indică o modalitate specifică de comitere a acesteia. În opinia recurentului, concluzia se justifică deoarece soluţia de condamnare vizează componenta de distrugere a rechizitoriului, toate celelalte împrejurări faptice reţinute în sarcina acestuia, precum neinfirmarea rechizitoriului sau repartizarea cauzei unui alt procuror, fiind fără relevanţă juridică în contextul în care au intervenit ulterior distrugerii rechizitoriului. Or, chiar dacă ar avea relevanţă juridică, fiind ulterioare actului de distrugere anterior menţionat, ele nu pot constitui infracţiune întrucât un rechizitoriu distrus, în mod natural, nu poate fi nici confirmat şi nici infirmat, iar repartizarea cauzei unui alt procuror după distrugerea rechizitoriului este o activitate care nu poate vătăma sau pune în pericol nicio valoare socială.

În acelaşi sens, trebuie remarcat faptul că infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri este o infracţiune contra autorităţii, iar abuzul în serviciu este o infracţiune de serviciu. Or, în speţă, inculpatul, în calitatea sa de prim-procuror, este persoana care se afla atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, reprezentând, totodată, şi autoritatea, astfel că se poate conchide că ambele norme juridice protejează un interes colectiv similar. În egală măsură, este de neconceput ca o activitate de distrugere a unui act procedural să nu poată, în aparenţă, să fie calificată şi ca abuz în serviciu.

Aşadar, şi din acest motiv, în cauză se impunea doar reţinerea calificării speciale, urmând ca în raport de infracţiunea de abuz în serviciu să se dispună o soluţie de achitare.

De altfel, un raţionament similar poate fi identificat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, în Sentinţa penală nr. 523 din 30 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, a arătat, în esenţă, că acuzaţii precum cele de abuz în serviciu şi represiune nedreaptă nu pot coexista cu privire la aceleaşi conduite. Raţiunea acestei argumentări este tocmai aceea că una dintre infracţiuni are caracter special în raport cu cealaltă infracţiune. Nici în acest caz cele două infracţiuni nu se regăsesc în acelaşi capitol al C. pen., dar ele tind să protejeze aceeaşi valoare socială, astfel că nu există nicio justificare pentru ar fi reţinute în concurs.

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Din perspectiva argumentelor privind existenţa unui concurs de calificări, în cauză au fost aplicate nelegal dispoziţiile sancţionatorii ale pluralităţii de infracţiuni, mai exact, s-a reţinut şi aplicat nelegal concursul între infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 259 alin. (1) şi (2) C. pen., ceea ce echivalează cu aplicarea, pentru infracţiunea analizată, a unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege

2. Referitor la infracţiunea de favorizarea făptuitorului:

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Deşi instanţele de fond şi apel au fost investite cu o singură stare fapt, comună celor 3 infracţiuni pretins comise de recurent atât în concurs ideal, cât şi real, doar instanţa de control judiciar a apreciat necesară o disociere a unei stări de fapt unice în trei noi stări de fapt distincte. Această observaţie justifică, în opinia apărării, concluzia că fapta, astfel cum este descrisă, nu este prevăzută de legea penală.

S-a arătat că nu pot constitui ajutor, în sensul art. 269 alin. (1) C. pen., fapte materiale care constituie, în aceeaşi împrejurare, o vătămare a drepturilor persoanelor "ajutate".

Astfel, în condiţiile în care, în analiza acuzaţiei de abuz în serviciu, instanţa de apel a stabilit cu autoritate de lucru judecat că acţiunile/omisiunile inculpatului au determinat vătămarea drepturilor celor trei învinuiţi care urmau să fie trimişi în judecată şi a încrederii lor în modalitatea de efectuare a urmăririi penale în cauză, nu se poate susţine că aceleaşi acţiuni îi puteau ajuta pe învinuiţi pentru a se îngreuna cercetarea lor penală.

Ca urmare, apare evident că cele două acuzaţii materiale se exclud, context în care se impune a se constata că fapta de favorizare a făptuitorului reţinută de instanţa de apel nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu se verifică tipicitatea ajutorului dat de inculpat ca fiind un beneficiu al făptuitorilor, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, s-a constatat şi vătămarea acestora prin aceeaşi faptă.

În plus, fapta materială de a nu infirma rechizitoriul legal emis de procurorul I. nu poate fi tipică în raport de prevederile art. 269 alin. (1) C. pen. întrucât, fiind o infracţiune comisivă şi de pericol, favorizarea făptuitorului nu poate fi săvârşită prin omisiune, dispoziţiile art. 17 C. pen. stabilind în mod explicit că doar în cazul infracţiunilor comisive de rezultat fapta se consideră săvârşită şi prin omisiune, însă numai în situaţiile limitativ expuse.

Mai mult, ca şi în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, starea de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţa de apel, la fel ca şi soluţia de condamnare pronunţată de aceasta, sunt rezultatul unor vădite nelegalităţi, subsumabile încălcării dispoziţiilor art. 371 din C. proc. pen., întrucât instanţa de control judiciar a modificat acuzaţia de favorizarea făptuitorului adusă recurentului, direct prin decizie.

Astfel, instanţa de apel a completat starea de fapt, prin atribuirea calităţii de "legal" rechizitoriului în discuţie, deşi nici pe parcursul urmăririi penale şi nici în actul de sesizare a instanţei nu se afirmă acest lucru; a adăugat la starea de fapt elementul acţiunii de a dispune nemotivat repartizarea dosarului, deşi nici această faptă materială nu a făcut parte din acuzaţia iniţială adusă de parchet inculpatului; a modificat scopul pentru care a fost dat ajutorul din "împiedicând cursul justiţiei şi determinând astfel prelungirea procesului penal" în "scopul îngreunării cercetărilor în cauza penală care era instrumentată în cursul urmăririi penale".

Această din urmă nelegalitate trebuie analizată în contextul tipicităţii infracţiunii de favorizarea făptuitorului sub aspectul ajutorului dat de către inculpat, mai exact al prefigurării consecinţelor ajutorului, al aptitudinii acestuia de a-şi atinge, chiar şi abstract, scopul, aspect care ţine de latura obiectivă a infracţiunii.

Pe de altă parte, fapta analizată nu este prevăzută de legea penală întrucât nu are aptitudinea de crea un pericol asupra înfăptuirii justiţiei, mai exact al îngreunării cercetărilor în Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, cât timp acestea erau deja finalizate (împrejurare de fapt reţinută de instanţa de apel). Altfel spus, acţiunea imputată recurentului sub încadrarea juridică de favorizarea făptuitorului este post factum pretinsei consecinţe a acesteia.

În fine, hotărârea recurată este nelegală sub aspectul condamnării inculpatului pentru infracţiunea analizată întrucât în cauză este incident un concurs de calificări incompatibile între infracţiunea de distrugere de înscrisuri, prev. de art. 259 alin. (1) şi (2) C. pen. şi infracţiunea de favorizarea făptuitorului.

Doctrina statuează că există calificări incompatibile atunci când o infracţiune este consecinţa logică şi naturală a alteia cu care se confundă intim, căci ele tind să protejeze acelaşi interes colectiv sau individual şi au la bază o rezoluţie infracţională unică. În acest caz se va reţine doar calificarea principală, cea subsidiară fiind înlăturată.

Raportat la aceste consideraţii teoretice, este cert că în speţă acţiunea de distrugere a rechizitoriului emis în Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea este subsumabilă unei rezoluţii unice. Or, aparent, deşi cele două norme protejează obiecte juridice distincte, în contextul particular al cauzei, distrugerea rechizitoriului este elementul care permite reţinerea unităţii de interes colectiv.

Astfel, ca obiect juridic, art. 259 C. pen. protejează autoritatea, iar art. 269 C. pen. - înfăptuirea justiţiei. Or, în condiţiile în care, atât teoretic, dar şi raportat la starea de fapt reţinută în apel, rechizitoriul de referinţă exprimă autoritatea instituţiei emitente şi are ca finalitate înfăptuirea justiţiei, este evident că între cele două infracţiuni există identitate asupra valorii sociale protejate, întrucât distrugerea unui act emanând de la un organ de urmărire penală constituie o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei - prevăzută de art. 275 C. pen.

Din acest considerent, infracţiunea de favorizarea făptuitorului este în speţă, în realitate, consecinţa logică a distrugerii rechizitoriului, iar nu o faptă distinctă, neputându-se identifica o ipoteză în care distrugerea unui rechizitoriu legal (astfel cum se reţine în apel) să nu favorizeze un făptuitor.

Această concluzie este susţinută şi de considerentele Deciziei nr. 1/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care sunt aplicabile mutatis mutandis şi în raport de infracţiunile prevăzute de art. 269 C. pen. şi art. 275 C. pen., distrugerea unor acte de urmărire penală având caracter special faţă de incriminarea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În consecinţă, fapta materială de favorizare a făptuitorului astfel cum a fost reţinută de către instanţa de apel, nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.:

Din perspectiva argumentelor privind existenţa unui concurs de calificări, în cauză au fost aplicate nelegal dispoziţiile sancţionatorii ale pluralităţii de infracţiuni, mai exact, s-a reţinut şi aplicat nelegal concursul între infracţiunea prevăzută de art. 259 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 269 alin. (1) C. pen., ceea ce echivalează cu aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege pentru infracţiunea analizată.

3. Referitor la infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri:

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Recurentul a susţinut că, între fapta în materialitatea ei şi textul de incriminare prev. de art. 259 alin. (1) şi (2) C. pen. nu există identitate, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

Un prim argument al lipsei de tipicitate obiectivă a acestei infracţiuni este cel referitor la calitatea înscrisului distrus, respectiv un rechizitoriu legal întocmit (după cum se reţine în apel). În acest sens, se constată că atât vechiul, cât şi noul C. pen. au incriminat două conduite similare de distrugere de înscrisuri, diferenţiabile prin calitatea celui de la care emană actul ori căruia îi este destinat. Mai precis, a fost reglementată, ca infracţiune contra înfăptuirii justiţiei, sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 C. pen. (art. 272 C. pen. din 1969) şi ca infracţiune contra autorităţii, sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 259 alin. (1) şi (2) C. pen., care vizează toate celelalte înscrisuri aparţinând unei autorităţi sau instituţii prevăzute de lege.

Ca urmare, distrugerea unui act emis de un organ de urmărire penală nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă a infracţiunii prev. de art. 259 alin. (1) şi (2) C. pen., ci, eventual, a celei prev. de art. 275 C. pen. Sub acest aspect, doctrina aferentă vechiul C. pen. a fost unanimă, statuând că înscrisurile organelor judiciare fac excepţie de la aplicabilitatea infracţiunii contra autorităţii, constituind veritabile infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei.

Un al doilea argument pentru care fapta de referinţă nu se suprapune perfect peste norma de incriminare este lipsa reţinerii, ca stare de fapt, a aspectului aflării înscrisului distrus în păstrarea ori deţinerea unei instituţii dintre cele prev. de art. 175 alin. (2) şi art. 176 C. pen. Or, a se reţine că înscrisul distrus a fost întocmit de o persoană şi predat alteia nu echivalează cu un înscris care se află în păstrarea sau detenţia unei instituţii dintre cele indicate la art. 175 alin. (2) şi art. 176 C. pen.

Practic, instanţa de apel nu a reţinut o stare de fapt care să verifice întocmai textul de incriminare sub acest aspect, la dosar neaflându-se condica de evidenţă a lucrărilor penale ale procurorului I. Or, instanţa a confundat condica procurorului cu registrul parchetului, aspect inadmisibil şi cu atât mai grav cu cât, în considerentele vizând menţinerea soluţiilor de achitare pentru acuzaţiile de la pct. 5 din rechizitoriu este analizat acest element.

În realitate, rechizitoriul emis de procurorul I. nu se afla în păstrarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea pentru că:

- potrivit Regulamentului de ordine interioară al parchetelor din 5 iulie 2010, predarea lucrărilor şi evidenţierea acestora se făcea conform art. 119 - în cazul speţei nu a fost predat primului-grefier ori grefierului desemnat şi nu a fost evidenţiat în condica de lucrări penale ale procurorului I.;

- deşi altor procurori (pct. 3 şi 5 rechizitoriu) li s-a cerut şi au putut prezenta un draft al rechizitoriilor întocmite, procurorul I. ori acuzarea nu au putut proba nimic în acest sens, cel puţin o urmă că a fost întocmit rechizitoriul de referinţă;

- faţă de situaţia profesională a procurorului I. - promovat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la data de 1 iulie 2010, predarea dosarului prim-procurorului A. se justifica prin necesitatea de a-i fi repartizat altui procuror, întrucât cauza nu figura soluţionată şi nici nu a fost preluată de parchetul ierarhic superior;

- raportat la menţiunea olografă existentă pe copia rechizitoriului întocmit de procurorul H. în aceeaşi cauză, potrivit căreia "în jurul datei de 5 iulie 2010 s-a întocmit rechizitoriu de I.", înscrisul în discuţie nu putea fi predat sau aflat în deţinerea parchetului cât timp procurorul I. promovase la parchetul tribunalului la data de 1 iulie 2010.

În acest context, este evident că şi în cazul acestei acuzaţii, starea de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţa de apel, ca şi soluţia de condamnare a recurentului pentru infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, sunt rezultatul unor vădite nelegalităţi, subsumabile încălcării dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal.

Recurentul a apreciat că instanţa de apel a încălcat limitele şi obiectul judecăţii întrucât a modificat acuzaţia, în materialitatea ei, direct prin hotărârea pronunţată, încălcând dispoziţiile art. 4, 5, 8 şi 10 C. proc. pen. şi art. 6 par. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanţa de apel a reţinut caracterul legal al rechizitoriului de referinţă, deşi nici în actul de sesizare a instanţei nu s-a reţinut un atare element de fapt. Deopotrivă, a reţinut că inculpatului i-a fost predat rechizitoriul împreună cu dosarul cauzei, spre confirmare, deşi niciodată, pe parcursul formulării ori precizării acuzaţiilor de către parchet pe acest palier, nu s-a reţinut o atare împrejurare.

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

În cauză, în mod nelegal, cu încălcarea Deciziei nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost stabilit noul C. pen. ca lege penală mai favorabilă pentru acuzaţia de sustragere sau distrugere de înscrisuri, deşi reţinerea corectei încadrări juridice a faptei şi a vechiul C. pen., ca lege penală mai favorabilă, trebuia să conducă la constatarea intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale în raport de prevederile C. pen. din 1969.

4. Referitor la infracţiunea de şantaj:

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.:

Prin rechizitoriu, inculpatului A. i s-a imputat comiterea infracţiunii de şantaj, prev. de art. 207 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în calitate de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, în perioada 2013 - 2014, ar fi proferat ameninţări la adresa numitei B., uzând de calitatea sa, în scopul de a dobândi în mod injust diferenţa dintr-un împrumut rămas nerestituit integral, în suma de 7.700 RON.

În lipsa unui motiv de apel al parchetului care să vizeze infracţiunea de şantaj, încălcând principiul non reformatio in pejus, instanţa de control judiciar a schimbat încadrarea juridică a faptei, direct prin hotărârea definitivă, în prevederile art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, reţinând, ca situaţie de fapt, că inculpatul A. a exercitat presiuni care au degenerat în ameninţări şi insulte la adresa numitei B., căreia i se solicita să restituie diferenţa de bani.

Or, aceste susţineri ale instanţei de apel reprezintă o concluzie, iar nu starea de fapt care reclama reţinerea, în sarcina inculpatului, a infracţiunii de şantaj. Nu se poate reţine, cu titlu definitiv, că acţiunile imputate inculpatului reprezintă ameninţare, în sensul legii, fără a se proceda la suprapunerea conţinutului concret al acţiunilor reţinute de către instanţa de apel peste elementele care caracterizează ameninţarea sau constrângerea, ca modalităţi alternative de comitere a faptei analizate.

Sub acest aspect, este de observat că instanţa de apel a arătat că nu se pune în discuţie legitimitatea datoriei pe are inculpatul o avea de încasat, fiind evident că solicitarea acestuia, în sine, era legitimă, ci modul său de comportare faţă de numita B., respectiv măsura în care acesta constituie o formă de constrângere în sensul art. 207 C. pen.

Din perspectiva raţiunii incriminării, ceea ce urmăreşte norma de incriminare este ca orice persoană să aibă libertatea să adopte o anumită conduită pentru că ea vrea şi nu pentru că este obligată să o facă. În aceste coordonate, elementul material al laturii obiective constă într-o acţiune de constrângere exercitată asupra unei persoane, iar a constrânge înseamnă a forţa (a sili, a obliga) pe cineva să adopte o anumită conduită contrară propriei voinţe.

Or, conduita pentru care s-a dispus condamnarea recurentului nu a lezat şi nu era aptă să lezeze valoarea socială protejată, întrucât nu a pus victima B. în situaţia de a adopta o conduită pe care aceasta nu o dorea. Din aceleaşi considerente, nici elementul material al laturii obiective a infracţiunii nu este realizat. Doar dacă intenţia victimei ar fi fost de a nu mai restitui împrumutul şi, totuşi, ar fi făcut plăţi, ca urmare a conduitei recurentului, s-ar fi putut aprecia că în cauză a fost lezată valoarea socială protejată prin norma de incriminare.

De altfel, chiar şi instanţa de apel, fără a valorifica în mod corect această chestiune, a reţinut că acţiunea de constrângere, pentru a fi considerată ca atare, trebuie să fie de natură a prilejui o stare de temere, sub stăpânirea căreia persoana supusă acţiunii de constrângere nu mai poate reacţiona moralmente în sensul unei opuneri eficace la pretenţiile făptuitorului. A mai reţinut că acţiunea imputată trebuie efectuată în vederea obţinerii unei anumite comportări din partea celui constrâns (să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva). Altfel spus, victima este pusă în alternativa sau să reziste constrângerii şi să suporte eventual consecinţele neconvenabile la care se găseşte expusă prin această atitudine sau să consimtă la îndeplinirea a ceea ce pretinde făptuitorul prin acţiunea de constrângere.

Raportat la aceste consideraţii, se constată că, în cauză, B. nu a fost pusă sub alternativa fie de a rezista constrângerii inculpatului A. şi de a suporta consecinţe defavorabile, fie de a consimţi la ceea ce i s-a pretins. Persoana vătămată doar a restituit datoria la care era obligată, în cuantumul şi cu regularitatea pe care tot ea le-a impus, fără a se simţi constrânsă să restituie împrumutul mai repede, într-un cuantum mai mare sau într-un număr diferit de tranşe.

Or, potrivit doctrinei, una dintre cerinţele esenţiale de tipicitate ale infracţiunii analizate vizează caracterul serios al ameninţării, aceasta trebuind să aibă aptitudinea de a produce o stare de temere celui ameninţat. În evaluarea acestui aspect se ţine seama de persoana celui ameninţat, de calităţile sale subiective, de gradul său de instruire şi de starea psihică în care s-a găsit în momentul săvârşirii faptei, deoarece, în funcţie de aceste împrejurări, o ameninţare poate fi susceptibilă de a produce o stare de temere în cazul unei persoane, putând fi lipsită de această aptitudine în cazul alteia.

Sub acest aspect, în speţă, conduita imputată recurentului nu era aptă să îi producă persoanei vătămate o stare de temere, aspect care rezultă atât din comportamentul acesteia din urmă, descris anterior, cât şi din analiza punctuală a faptelor concrete imputate inculpatului A., acestea neavând aptitudinea unor constrângeri apte de a modifica voinţa persoanei vătămate. Solicitările repetate de restituire a împrumutului, fie că s-au făcut prin viu grai, fie telefonic, chiar pe un ton mai ridicat, nu sunt apte să genereze o stare de temere unei persoane cu care se afla în relaţie de amiciţie (cum s-a reţinut la pag. 408 din decizie), persoană care avea deja o anumită vârstă şi experienţă de viaţă şi care gestiona o spălătorie auto, având, totodată, un membru de familie - organ de poliţie.

De asemenea, faptul că inculpatul A. a solicitat şoferului său de la parchet să ridice de la B. unele dintre tranşele împrumutului nu este o chestiune aptă să-i inducă acesteia din urmă o stare de temere. Această împrejurare nu constituie în sine o ameninţare sau o formă de constrângere şi nu poate leza libertatea morală a victimei. Sub acest aspect, în doctrină s-a reţinut că nu este realizat elementul material al infracţiunii dacă mesajul de pericol vizează stoparea unei acţiuni sau a unei atitudini neîngăduite, imputabil persoanei ameninţate.

În plus, în cauză lipseşte raportul ce cauzalitate dintre faptele recurentului şi finalitatea remiterii sumelor de bani de către B. Din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel rezultă că remiterile sumelor de bani au fost determinate de existenţa datoriei reale a persoanei vătămate faţă de recurent, iar nu de vreo activitate de constrângere exercitată de acesta din urmă asupra aşa zisei persoane şantajate.

În consecinţă, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj pentru care a fost condamnat definitiv recurentul, întrucât lipsesc obiectul juridic şi elementul material al infracţiunii.

În concluzie, în considerarea argumentelor invocate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale recurate şi, în principal, rejudecarea cauzei, iar pe fond, dispunerea achitării inculpatului, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru infracţiunile de abuz în serviciu, sustragere sau distrugere de înscrisuri, favorizare a făptuitorului şi şantaj, iar în subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 18 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac; prin aceeaşi încheiere, a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei atacate, formulată de recurentul-inculpat.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi respectiv, "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Înalta Curte reţine că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă primului caz de casare invocat, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.

La rândul său, sintagma "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", proprie celui de-al doilea caz de casare invocat de recurent, se referă la toate situaţiile în care, pentru infracţiunea comisă de persoana condamnată, a fost aplicată o pedeapsă neprevăzută de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, dar şi în ipoteza în care regimul de executare al pedepselor nu este conform cu dispoziţiile legii penale substanţiale. Şi în acest caz, analiza legalităţii hotărârii definitive se realizează exclusiv în limitele proprii normelor de incriminare şi cauzelor de majorare sau de reducere a pedepselor reţinute cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea pronunţată în ciclul ordinar de judecată.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile concret formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul neîntemeiat al acestora.

1. Cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, în perioada iulie 2010 - ianuarie 2011, în calitate de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, inculpatul A. a distrus rechizitoriul întocmit de procurorul I. în Dosarul nr. x/2008 al unităţii de parchet menţionate, ruperea rechizitoriului şi amânarea trimiterii în judecată a învinuiţilor din acel dosar - E., F. şi G. - constituind un ajutor pentru aceştia din urmă, în scopul îngreunării cercetărilor în cauza penală.

Prin ruperea rechizitoriului şi înlocuirea soluţiei, inculpatul A. a ales să nu întocmească personal o soluţie alternativă, ci să dispună redistribuirea dosarului în lipsa unei dispoziţii motivate, în vreo modalitate prevăzută de C. proc. pen. S-a apreciat că lipsa unei soluţii de infirmare a rechizitoriului întocmit de către procurorul I., precum şi a dispoziţiei motivate de trecere a dosarului de la acesta din urmă la un alt procuror, respectiv H., de către inculpatul A., constituie încălcări ale dispoziţiilor art. 304 din C. proc. pen. (art. 220 din C. proc. pen. anterior) şi art. 64 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, referitoare la infirmarea soluţiilor şi trecerea lucrărilor repartizate de la un procuror la altul.

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul A. a susţinut, sub un prim aspect, că fapta reţinută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, deoarece lipseşte elementul folosului necuvenit obţinut pentru sine sau pentru altul.

Critica recurentului inculpat este nefondată.

Ca element de conţinut obiectiv propriu infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., folosul necuvenit pe care îl obţine funcţionarul public prin neîndeplinirea sau îndeplinirea, cu încălcarea legii, a atribuţiilor sale de serviciu este reprezentat fie de avantaje de ordin patrimonial - bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea ori promovarea în serviciu - fie de avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate.

În speţă, cerinţa folosului necuvenit, reţinută explicit prin rechizitoriu şi valorificată ca atare prin decizia instanţei de apel, s-a concretizat în avantajul asigurat persoanelor cercetate în Dosarul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, prin amânarea trimiterii acestora în judecată, prelungirea, în acest mod, a procesului penal şi obstacularea cursului firesc al justiţiei.

Recurentul inculpat nu a contestat, de altfel, existenţa unei atare configurări concrete a folosului necuvenit, ca element de tipicitate obiectivă propriu infracţiunii asimilate celor de corupţie reţinută în sarcina sa, poziţia apărării limitându-se, practic, la a critica pretinsa omisiune a instanţei de apel de a evidenţia neechivoc, în decizia sa, care a fost folosul asigurat prin activitatea imputată.

Înalta Curte constată că o atare poziţie a recurentului reflectă valorificarea limitată şi selectivă a considerentelor Deciziei penale nr. 20/A din 22 ianuarie 2020 a instanţei supreme, prin accentuarea numai a chestiunilor factuale descrise sintetic la pagina 371 a hotărârii recurate, cu ignorarea, însă, a ansamblului argumentelor pe care s-a sprijinit, în substanţă, hotărârea instanţei de apel.

Din examinarea coroborată a întregii argumentaţii expuse în decizia criticată rezultă neîndoielnic că instanţa de apel a reţinut într-o formă neschimbată împrejurările individualizate ca bază a folosului necuvenit procurat altora prin fapta penală comisă de recurent, astfel cum au fost descrise aceste împrejurări în rechizitoriul supus regularizării în camera preliminară.

Relevante, în acest sens, sunt aspectele detaliate la paginile 345 şi următoarele ale deciziei penale, în care, făcând trimitere la acuzaţia expusă în actul de sesizare şi subliniind caracterul greşit al soluţiei de achitare, instanţa de apel a reţinut în mod expres că ruperea rechizitoriului iniţial întocmit de procurorul I. în Dosarul nr. x/2008 şi amânarea trimiterii în judecată a persoanelor învinuite în acea cauză a constituit un folos pentru acestea din urmă, chiar dacă ulterior s-a dispus tot o soluţie de trimitere în judecată. O atare argumentaţie relevă neechivoc concordanţa dintre acuzaţia adusă inculpatului prin actul de sesizare a instanţei şi fapta reţinută în sarcina acestuia prin hotărârea penală definitivă, iar, în final, corespondenţa dintre aceasta din urmă şi tiparul legal al incriminării prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

În acest ultim sens, instanţa de casaţie reţine că amânarea, pentru un interval de aproximativ 7 luni, a trimiterii în judecată a unor persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni este susceptibilă a asigura acestora cel puţin un avantaj nepatrimonial, de vreme ce ele evită, astfel, rigorile unui proces penal şi, în final, restricţiile inerente unei eventuale sancţiuni penale.

Contrar susţinerilor recurentului inculpat, menţiunile cu totul izolate ale instanţei de apel - referitoare la presupusa lezare a drepturilor persoanelor care urmau să fie trimise în judecată - nu afectează în substanţă caracterul coeziv al expunerii de ansamblu a elementelor de conţinut esenţiale pentru acuzaţia de abuz în serviciu adusă acestuia. Fiind singulare în economia motivării deciziei recurate, aceste menţiuni nu pot fi valorificate, în recurs în casaţie, prioritar şi independent de cadrul factual complet ce a constituit în mod real obiectul judecăţii, deoarece un atare demers ar avea semnificaţia cenzurării legalităţii hotărârii definitive prin raportare la împrejurări factuale restrânse în mod arbitrar şi, astfel, diferite, în substanţă, de cele reţinute cu autoritate de lucru judecat.

Din această perspectivă, susţinerile recurentului A. referitoare la pretinsa modificare, de către instanţa de apel, a rezultatului infracţiunii de abuz în serviciu din "atingerea gravă a interesului general de înfăptuire a justiţiei şi, implicit, a intereselor legitime ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, afectând grav încrederea justiţiabililor (...)" în afectarea "drepturilor persoanelor care urma să fie trimise în judecată, precum şi încrederea în modul de instrumentare al dosarului în cursul urmăririi penale" reflectă valorificarea speculativă în apărare a aceloraşi menţiuni singulare regăsite în decizia instanţei de apel.

Or, în evaluarea legalităţii hotărârii definitive, instanţa de casaţie nu se poate limita la a reţine selectiv anumite elemente factuale care compun conţinutul concret al infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea unei persoane, după cum ea nu se poate deroba de sarcina identificării cât mai precise a conţinutului faptelor real reţinute prin decizia definitivă, chiar şi atunci când multitudinea elementelor ce caracterizează aceste fapte ori, după caz, particularităţile stilistice ale părţii expozitive a deciziei par a spori dificultatea unui atare proces.

Demersul instanţei de casaţie este, însă, în mod inerent, limitat de însuşi scopul căii extraordinare de atac prevăzute de art. 433 şi urm. din C. proc. pen. şi de cazurile (preponderent de drept substanţial) în care ea poate fi exercitată.

Prin urmare, evaluarea instanţei supreme nu ar putea fi extinsă la chestiuni care excedează acestor cazuri şi care antamează, în realitate, exclusiv probleme de aplicare a unor norme procesual penale, cum este cazul celor referitoare la limitele obiectului judecăţii sau la pretinsa omisiune a instanţei de apel de a răspunde tuturor problemelor ce au constituit obiect de controversă în calea de atac, aspecte la care a făcut referire recurentul în motivarea scrisă a cererii de recurs în casaţie.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, totodată, şi caracterul nefondat al susţinerilor inculpatului A. referitoare la pretinsa adăugare la latura obiectivă a infracţiunii de serviciu a faptei de a "dispune în mod nelegal repartizarea Dosarului nr. x/2008" unui alt procuror, "fără să existe o dispoziţie motivată de repartizare în acest sens" şi la imposibilitatea de a se reţine o legătură de cauzalitate între faptă şi urmarea acesteia, în condiţiile inexistenţei unei vătămări concret individualizate.

Factual, demersul imputat inculpatului A. prin rechizitoriul din data de 17 decembrie 2014 s-a concretizat în exercitarea cu încălcarea legii a atribuţiilor ce îi reveneau, în calitate de prim-procuror, în controlul de legalitate şi temeinicie exercitat asupra actelor procurorilor din subordine, încălcare concretizată în distrugerea actului procedural de trimitere în judecată, fără a se dispune infirmarea motivată a soluţiei (înţeleasă ca act procesual), astfel cum impun prevederile art. 304 din C. proc. pen. şi art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

Această activitate obiectivă a fost reţinută şi prin decizia instanţei de apel ca reprezentând baza factuală a infracţiunii de abuz în serviciu, dacă făptuitorul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, aserţiunile referitoare la caracterul nelegal al repartizării Dosarului nr. x/2008 unui alt procuror neindividualizând un act de conduită distinct comis de recurentul inculpat şi neputând primi semnificaţia atribuită de acesta din urmă în motivele scrise de recurs în casaţie, respectiv aceea a "extinderii" laturii obiective a infracţiunii menţionate.

În acest ultim sens, Înalta Curte face trimitere la considerentele expuse în precedent şi subliniază că verificarea legalităţii hotărârii definitive în procedura recursului în casaţie implică identificarea conţinutului factual concret şi complet al infracţiunilor pentru care s-a dispus o soluţie definitivă şi, raportat la acesta, a incidenţei unor eventuale motive de casare.

Or, în raport de acuzaţia penală efectiv adusă inculpatului, decizia recurată reflectă şi clarifică împrejurările faptice imputate acestuia, dezvoltând, totodată, ansamblul obligaţiilor de serviciu ce îi reveneau în calitatea sa de prim-procuror, fără ca aceasta să însemne, însă, că i s-ar fi imputat, în acest mod, şi acţiuni obiective distincte de cele reţinute prin rechizitoriu.

În mod asemănător, hotărârea instanţei de apel subliniază neechivoc rezultatul infracţiunii de abuz în serviciu, şi anume atingerea gravă adusă interesului general de înfăptuire a justiţiei şi, implicit, a intereselor legitime ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, afectându-se încrederea justiţiabililor în această instituţie chemată să aplice legea, evidenţiindu-se, astfel, şi legătura de cauzalitate între fapta imputată recurentului şi urmarea produsă.

Aşa cum s-a reţinut în considerentele Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016) - paragraful 85 - "vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează." Or, prin prisma rolului său constituţional consacrat de art. 131 alin. (1) din legea fundamentală, "Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor", eşecul reprezentanţilor săi în asumarea şi îndeplinirea acestui rol, în limitele impuse de normele în vigoare, fiind de natură a aduce atingere interesului legitim al înfăptuirii justiţiei fără întârzieri nejustificate.

Sub aspectul gravităţii atingerii aduse în speţă relaţiilor sociale ocrotite de lege şi a măsurii în care sancţionarea inculpatului prin mijloace penale corespunde exigenţelor principiului "ultima ratio", astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 405/2016 menţionată supra, paragraful 68), Înalta Curte constată că susţinerile recurentului aduc în discuţie o chestiune de apreciere a unor elemente esenţialmente de fapt, ce nu pot fi cenzurate în recurs în casaţie.

Evaluarea intensităţii şi întinderii vătămării aduse unui interes legitim ca efect al conduitei ilicite adoptate de un magistrat procuror implică în mod necesar un proces de analiză a particularităţilor factuale ale activităţii ilicite şi a consecinţelor sale, menit a permite identificarea concretă a gravităţii vătămării şi a măsurii în care legea penală este singura aptă să asigure atingerea scopului urmărit de legiuitor.

În absenţa, de lege lata, a unei limitări normative privitoare la intensitatea vătămării cauzate prin fapta incriminată de art. 297 alin. (1) din C. pen., rezultă că, în contextul cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte poate cenzura tipicitatea abuzului în serviciu doar prin raportare la paguba sau vătămarea efectiv reţinute prin hotărârea definitivă, fără a supune unei reaprecieri proprii elementele pe baza cărora instanţele inferioare au concluzionat că acest rezultat a avut, în cazul concret, o gravitate suficient de însemnată pentru a justifica antrenarea răspunderii penale a autorului.

În cadrul procesual limitat specific recursului în casaţie, instanţa de casaţie nu este îndrituită să reevalueze elemente factuale, controlul său de legalitate limitându-se la verificarea existenţei rezultatului infracţiunii, ca cerinţă de conţinut obiectiv - chestiune de legalitate - nu şi a întinderii sau gravităţii concrete a acestui rezultat - chestiune de fapt, supusă aprecierii suverane a instanţelor de fond şi de apel.

Or, în speţă, atingerea adusă interesului general de înfăptuire a justiţiei şi, implicit, intereselor legitime ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, prin modalitatea contrară legii în care inculpatul A. şi-a exercitat atribuţiile de serviciu, individualizează cu precizie rezultatul infracţional, fiind realizate şi sub acest aspect cerinţele de conţinut obiectiv ale infracţiunii de abuz în serviciu.

În fine, critica recurentului A. referitoare la incidenţa unui concurs de calificări şi a imposibilităţii reţinerii abuzului în serviciu în concurs cu infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 259 C. pen. este, de asemenea, nefondată.

Premisa unui potenţial concurs de calificări este aceea a existenţei unei fapte ilicite unice, căreia îi sunt aparent aplicabile cel puţin două norme penale între care există, de regulă, un raport de subsidiaritate sau o legătură specifică relaţiei lege generală - lege specială.

În cauza de faţă, deşi actul comisiv al distrugerii rechizitoriului iniţial întocmit în Dosarul nr. x/2008 este înglobat în latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu în varianta asimilată prevăzută de Legea nr. 78/2000, nu există o suprapunere perfectă a elementelor materiale proprii celor două infracţiuni.

Elementul material al abuzului în serviciu nu se rezumă, în speţă, la distrugerea actului procedural, ci se concretizează în omisiunea inculpatului de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu ce îi reveneau conform art. 304 alin. (1) C. proc. pen. (art. 220 C. proc. pen. din 1968), sub aspectul modalităţilor legale de invalidare a actelor procesuale de trimitere în judecată întocmite de procurorii din subordine, conjugată cu acţiunea aceluiaşi inculpat de a distruge actul procedural în condiţiile reţinute în speţă.

Reţinând şi rezultatul produs ca o consecinţă a exercitării atribuţiilor de prim-procuror cu încălcarea legii, rezultă că activitatea obiectivă circumscrisă infracţiunii de abuz în serviciu nu este identică celei ce constituie elementul material al distrugerii sau sustragerii de înscrisuri, lipsind, prin urmare, premisa factuală a concursului de norme. Din această perspectivă, situaţia incidentă în speţă se diferenţiază de cea reţinută prin Sentinţa penală nr. 523 din 30 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la care a făcut trimitere inculpatul în motivarea scrisă a recursului în casaţie.

În plus, Înalta Curte subliniază că una din condiţiile de existenţă a concursului de calificări o constituie unitatea de obiect juridic protejat, condiţie care presupune ca ambele dispoziţii de incriminare aparent incidente să aibă ca obiect juridic generic aceeaşi categorie de relaţii sociale.

Or, spre deosebire de distrugerea sau sustragerea de înscrisuri, care protejează relaţiile sociale ce iau naştere în sfera autorităţii, sub aspectul securităţii înscrisurilor sau a documentelor aflate în deţinerea sau păstrarea unei persoane prevăzute de art. 175 alin. (2) sau art. 176 din C. pen., infracţiunea de abuz în serviciu are ca obiect juridic principal relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, prin îndeplinirea corectă de către funcţionarii publici a îndatoririlor ce le revin.

Susţinerea recurentului inculpat, în sensul în care ar fi de neconceput ca activitatea de distrugere a unui act procedural să nu poată fi calificată, în aparenţă, şi ca abuz în serviciu, este neîntemeiată.

Forma agravată a infracţiunii prevăzute de art. 259 alin. (2) din C. pen. este incidentă ori de câte ori subiectul activ calificat - funcţionarul public - distruge, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, un înscris aflat în deţinerea sau păstrarea unuia dintre subiecţii de drept prevăzuţi de lege. Sub aspectul tipicităţii acestei infracţiuni de pericol contra autorităţii, sunt irelevante natura actului distrus, conţinutul înscrisului ori consecinţele efectiv produse prin activitatea ilicită, forma calificată fiind incidentă, în principiu, inclusiv atunci când subiectul activ este un magistrat, cu condiţia ca prin actul de distrugere concret săvârşit să nu se aducă atingere altor categorii de relaţii sociale protejate prin norme de incriminare distincte, cum sunt, de exemplu, cele privind înfăptuirea justiţiei.

În ipoteza în care, aşa cum se constată în speţă, distrugerea unui înscris (cu valoare de act procedural) nu reprezintă activitatea unică imputată, ci ea se conjugă cu încălcarea, de către magistratul - subiectiv activ, şi a unor obligaţii impuse de lege cu privire la chiar actul procesual pe care înscrisul distrus îl încorpora (respectiv, trimiterea în judecată), cu efecte asupra bunei desfăşurări a raporturilor de serviciu, fapta comisă generează nu doar o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce iau naştere în sfera autorităţii, ci şi o vătămare a intereselor legitime pe care le reprezintă şi apără Ministerul Public. Aceste consecinţe multiple, alături de particularităţile de obiect juridic şi latură obiectivă ale infracţiunilor supuse analizei, individualizează neechivoc conţinutul tipic propriu celor două infracţiuni menţionate de recurent şi justifică reţinerea ambelor incriminări, sub forma pluralităţii concursului.

Constatarea caracterului nefondat al criticii referitoare la incidenţa unui concurs de calificări face superfluă examinarea criticii recurentului privind incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., de vreme ce această critică a fost subordonată exclusiv reţinerii unui astfel de concurs şi aspectelor de legalitate pe care le-ar fi antrenat aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni unei activităţi ce constituia, în opinia recurentului, o infracţiune unică.

2. Cu privire la infracţiunea de favorizarea făptuitorului

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, în perioada iulie 2010 - ianuarie 2011, în calitate de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, inculpatul A. a rupt rechizitoriul iniţial întocmit legal de către procurorul I., în lipsa unei soluţii de infirmare şi a repartizat fără nicio soluţie motivată dosarul către un alt procuror, activitate ce se circumscrie ajutorului dat învinuiţilor din acel dosar (E., F. şi G.) în scopul îngreunării cercetărilor în cauza penală instrumentată în cursul urmăririi penale.

S-a apreciat că ajutorul dat de către inculpat învinuiţilor a constat tocmai în distrugerea actului de sesizare şi nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege, fiind întrunită cerinţa legală a ajutorului, de orice fel, ce a condus la îngreunarea cercetărilor sub aspectul întârzierii desfăşurării umăririi penale pe o perioadă de timp, până la trimiterea din nou în judecată a făptuitorilor.

Fapta astfel reţinută realizează elementele de conţinut obiectiv specifice infracţiunii prevăzute de art. 269 alin. (1) C. pen.

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susţinut, sub un prim aspect, că nu reprezintă un "ajutor" - în sensul art. 269 alin. (1) C. pen. - faptele materiale care constituie, în aceeaşi împrejurare, şi o vătămare a drepturilor persoanelor "ajutate", sens în care a reiterat argumentele privind forma concretă a rezultatului abuzului în serviciu, reţinută prin decizia instanţei de apel.

Făcând trimitere la considerentele deja expuse în prezenta decizie, referitoare la conţinutul faptelor ce au făcut obiectul judecăţii şi la caracterul singular al menţiunilor inadvertente referitoare la rezultatul produs prin activitatea de abuz în serviciu, criticate în recurs în casaţie, Înalta Curte reţine că avantajul asigurat persoanelor cercetate în Dosarul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, prin amânarea trimiterii acestora în judecată şi prelungirea duratei procesului penal, a constituit un folos necuvenit procurat respectivelor persoane, iar nu o vătămare a unor eventuale drepturi procesuale proprii.

Din această perspectivă, raportându-se la conţinutul factual al acuzaţiilor penale, astfel cum se desprinde acesta, în mod real, din ansamblul hotărârii definitive atacate, constată că nu există un raport de inconciliabilitate între folosul astfel configurat (element în conţinutul legal al infracţiunii asimilate celei de corupţie) şi ajutorul circumscris elementului material al infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

Activitatea obiectivă imputată inculpatului A. nu se rezumă la actul unic al distrugerii rechizitoriului, ci ea se conjugă, în cazul abuzului în serviciu, cu încălcarea obligaţiilor de serviciu ce îi reveneau acestuia în calitate de prim-procuror, iar în cazul favorizării făptuitorului, cu elementele specifice contextului procesual în care a intervenit acest act ilicit, destinaţia obiectivă a ajutorului şi starea de pericol astfel creată pentru înfăptuirea justiţiei.

Critica recurentului inculpat A. privind lipsa de tipicitate a faptei de favorizare în varianta omisivă a neinfirmării rechizitoriului, faţă de exigenţele art. 17 C. pen. este, de asemenea, nefondată.

Dacă este necontestat că infracţiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. are caracterul unei infracţiuni de pericol, o atare particularitate nu înseamnă, însă, că favorizarea ar îmbrăca exclusiv forma comisivă, cum neîntemeiat a susţinut recurentul inculpat.

Dispoziţiile art. 269 alin. (1) din C. pen. incriminează ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, fără a individualiza sau limita forma pe care o îmbracă acest ajutor ori mijloacele folosite. În doctrină s-a subliniat, de altfel, în mod constant că elementul material al infracţiunii analizate poate îmbrăca forma comisivă, dar şi pe cea omisivă, aceasta din urmă concretizată, exemplificativ, în fapta poliţistului care, cu intenţie, nu îl împiedică pe autorul unei sustrageri de bunuri să fugă de la locul faptei.

Argumentele expuse supra au, în speţă, numai valoarea unor considerente de principiu, de vreme ce ajutorul imputat inculpatului A. s-a concretizat, în principal, într-o acţiune - ruperea rechizitoriului ca act procedural, abţinerea inculpatului de la executarea obligaţiei legale de infirmare a actului procesual de trimitere în judecată având semnificaţie juridică, în principal, din perspectiva acuzaţiei de abuz în serviciu, iar nu a celei contra înfăptuirii justiţiei supusă analizei.

Sub aspectul susţinerilor recurentului inculpat privind pretinse încălcări ale dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal, Înalta Curte face trimitere la considerentele expuse anterior, referitoare la limitele şi particularităţile controlului de legalitate efectuat de instanţa de casaţie.

În plus, subliniază că menţiunile regăsite în decizia apelată, referitoare la caracterul "legal" al rechizitoriului (pag. 372), pretinsa adăugare la starea de fapt a acţiunii de a se dispune nemotivat repartizarea dosarului ori pretinsa modificare a scopului pentru care a fost acordat ajutorul reflectă valorificarea selectivă şi subiectivă în apărare a unor argumente izolate ale instanţei de apel, fără a se avea în vedere esenţa stării de fapt reţinute cu caracter definitiv şi ansamblul considerentelor care au stat la baza deciziei recurate.

Este irelevantă împrejurarea că, la data săvârşirii faptei de favorizare, cercetările penale erau finalizate în Dosarul nr. x/2008, de vreme ce terminarea urmăririi penale în acea cauză nu fusese succedată şi de rezolvarea sa în una din modalităţile normative impuse de art. 327 din C. proc. pen., ajutorul imputat inculpatului intervenind tocmai în această ultimă etapă şi tinzând la prelungirea nejustificată a procesului penal.

În ceea ce priveşte susţinerea incidenţei unui concurs de calificări incompatibile din perspectiva reţinerii, raportat la aceeaşi activitate de distrugere a înscrisului, a infracţiunilor de distrugere sau sustragere de înscrisuri în concurs cu favorizarea făptuitorului, Înalta Curte face trimitere la considerentele expuse anterior, subliniind, şi în acest caz, diferenţa de obiect juridic protejat prin normele de incriminare prevăzute de 259 C. pen. şi, respectiv, art. 269 C. pen.

Or, dacă distrugerea sau sustragerea de înscrisuri protejează relaţiile sociale ce iau naştere în sfera autorităţii, sub aspectul securităţii înscrisurilor aflate în păstrarea unei persoane prevăzute de art. 175 alin. (2) sau art. 176 C. pen., infracţiunea de favorizarea făptuitorului are ca obiect juridic principal relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei penale prin descoperirea, cercetarea şi judecarea tuturor persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală. Atunci când, aşa cum se constată în speţă, actul de favorizare a fost comis printr-un mijloc ce constituie prin el însuşi o infracţiune - distrugerea unui înscris - activitatea ilicită îmbracă forma unui concurs de infracţiuni.

Contrar susţinerilor recurentului, distrugerea unui rechizitoriu nu implică întotdeauna un act de favorizare a făptuitorului. Atunci când, de exemplu, obiectul material al distrugerii îl constituie numai copia certificată a actului de sesizare aflată în păstrarea unităţii de parchet, fără ca actul ilicit să vizeze însuşi rechizitoriul ce însoţeşte dosarul cauzei, fapta comisă realizează conţinutul infracţiunii unice prevăzute de art. 259 C. pen., nu şi pe cel al infracţiunii de favorizarea făptuitorului, deoarece în această ipoteză, prin distrugerea înscrisului nu se creează o stare de pericol pentru relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul interpretării instanţei supreme - Completul competent să judece recursul în interesul legii în Decizia nr. 1/2019, publicată în M. Of. nr. 187 din 8 martie 2019, la care a făcut trimitere recurentul, nu se raportează pertinent la particularităţile speţei de faţă.

În mecanismul de unificare a practicii judiciare, a fost avută în vedere ipoteza reţinerii în concurs a două infracţiuni care ocroteau aceeaşi categorie de relaţii sociale (respectiv, mărturie mincinoasă şi favorizarea făptuitorului), subliniindu-se caracterul de incriminare generală, dar subsidiară, al favorizării în raport de alte infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei care, prin specificul lor, îşi păstrează autonomia.

Instanţa supremă a subliniat însă, în considerentele aceleiaşi decizii, că "favorizarea făptuitorului nu poate fi calificată ca o normă generală faţă de orice altă incriminare din C. pen. sau din legislaţia specială, prin urmare, în ipoteze în care fapta comisă întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni care aduce atingere altor valori sociale, de pildă ale unei infracţiuni de serviciu sau de corupţie, aceasta va fi reţinută în concurs cu infracţiunea de favorizarea făptuitorului". Aceasta ultimă ipoteză este incidentă şi în speţa de faţă, infracţiunea prevăzută de art. 269 C. pen. neavând caracterul unei reglementări generale faţă de norma care incriminează infracţiunea contra autorităţii a sustragerii sau distrugerii de înscrisuri şi putând fi reţinută în concurs cu acestea din urmă.

Constatarea caracterului nefondat al criticii referitoare la incidenţa unui concurs de calificări face superfluă, şi în acest caz, examinarea susţinerii recurentului privind incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., de vreme ce această critică a fost subordonată exclusiv reţinerii unui astfel de concurs şi aspectelor de legalitate pe care le-ar fi antrenat aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni unei activităţi ce constituia, în opinia recurentului, o infracţiune unică.

3. Cu privire la infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, în calitate de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, în perioada iulie 2010 - ianuarie 2011, inculpatul J. a distrus prin rupere fizică rechizitoriul întocmit iniţial legal, de către procurorul I. în Dosarul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, căruia îi fusese predat împreună cu dosarul spre confirmare.

Fapta astfel reţinută realizează elementele de conţinut obiectiv ale infracţiunii prevăzute de art. 259 alin. (1) şi (2) C. pen.

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susţinut, sub un prim aspect, că lipseşte cerinţa de tipicitate obiectivă referitoare la calitatea înscrisului distrus. S-a opinat că, de vreme ce înscrisul supus acţiunii distructive a fost un rechizitoriu, actul de distrugere s-ar circumscrie infracţiunii contra înfăptuirii justiţiei prevăzute de art. 275 C. pen., iar nu celei pentru care a fost condamnat definitiv.

Criticile recurentului inculpat A. sunt nefondate.

Potrivit art. 259 alin. (1) C. pen., sustragerea sau distrugerea unui înscris care se află în păstrarea ori în deţinerea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2) se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Alineatul 2 al textului incriminează forma agravată a infracţiunii, incidentă atunci când fapta este săvârşită de un subiect activ circumstanţiat, respectiv de un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, caz în care limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Sintagma "înscris care se află în păstrarea ori în deţinerea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2)" desemnează orice înscris care emană sau aparţine, printre altele, unei autorităţi sau instituţii publice, inclusiv unei unităţi de parchet din structura Ministerului Public. Distrugerea unui act procedural cum este rechizitoriul, activitate săvârşită de un procuror aflat în exerciţiul funcţiei, se circumscrie, prin urmare, conţinutului infracţiunii prevăzute de art. 259 C. pen.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului - în sensul că distrugerea unui act al organului de urmărire penală ar constitui infracţiunea prevăzută de art. 275 C. pen. - Înalta Curte constată că aceste critici aduc în discuţie, în mod esenţial, problematica corectei încadrări juridice a faptei ilicite, iar nu pe cea a neprevederii acesteia de legea penală, inculpatul admiţând implicit că o conduită de tipul celei descrise intră în sfera legii penale.

Reiterând specificul şi limitele recursului în casaţie şi subliniind că elementele ce ţin exclusiv de corecta încadrare juridică a faptei nu pot fi cenzurate în acest cadru, Înalta Curte apreciază necesar să evidenţieze, totuşi, particularităţile obiectului material al infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din C. pen. şi diferenţele implicite faţă de infracţiunea reţinută în speţă.

Făcând parte din categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei, sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri are ca obiect material mijloacele materiale de probă sau înscrisurile cu valoare probatorie, fie că este vorba de înscrisuri care, prin conţinutul lor, contribuie la aflarea adevărului (respectiv mijloace de probă scrise, în sensul art. 198 C. proc. pen.), fie de înscrisuri care consemnează conţinutul altor mijloace de probă şi au valoarea unor acte documentar-procedurale (de exemplu, declaraţia unui martor, rezultatul unei expertize).

Rechizitoriul nu intră în sfera înscrisurilor ca mijloace probatorii, întrucât el nu serveşte la lămurirea faptelor şi aflarea adevărului; actul de sesizare a instanţei are valoarea unui act procesual oficial învestit cu autoritatea emitentului, prin care se finalizează faza urmăririi penale şi se dispune sesizarea instanţei de judecată, dinamizându-se procesul penal.

Distrugerea rechizitoriului nu generează, prin urmare, o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, ci pentru relaţiile sociale ce iau naştere în sfera autorităţii, sub aspectul securităţii înscrisurilor sau a documentelor aflate în deţinerea unei autorităţi sau instituţii publice.

În ceea ce priveşte semnificaţia activităţii de predare a rechizitoriului întocmit iniţial în Dosarul nr. x/2008 de către procurorul I., contrar aprecierii recurentului inculpat, Înalta Curte consideră că remiterea actului procedural procurorului ierarhic superior, în vederea parcurgerii etapei verificărilor de legalitate şi temeinicie prevăzute de art. 327 C. proc. pen., echivalează cu aflarea respectivului înscris în deţinerea unităţii de parchet.

Invocând neîndeplinirea cerinţei de tipicitate a aflării înscrisului în păstrarea sau deţinerea unităţii de parchet, inculpatul A. tinde, în realitate, să supună cenzurii instanţei de casaţie aspecte esenţialmente de fapt, referitoare la suportul probator al concluziei instanţei de apel privind însăşi existenţa rechizitoriului în discuţie şi predarea sa spre verificare.

Or, baza factuală a acuzaţiilor ori suportul lor probator nu pot face obiect de cenzură în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, concluzia instanţei de apel în sensul că rechizitoriul a fost efectiv predat spre confirmare - expusă neechivoc la pagina 372 a deciziei recurate - bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Tocmai de aceea, pretinsele neregularităţi izvorâte din eventuala nerespectare a Regulamentului de ordine interioară al parchetelor sub aspectul circuitului documentelor şi evidenţelor administrative ori din evaluarea aspectelor factuale detaliate în cererea scrisă de recurs în casaţie nu pot fi cenzurate de către instanţa de casaţie.

În fine, măsura în care rechizitoriul era sau nu legal întocmit este irelevantă sub aspectul cerinţelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de 259 din C. pen., deoarece simpla distrugere a actului procedural în condiţiile reţinute în speţă este suficientă pentru reţinerea infracţiunii, fiind irelevant în ce măsură actul procesual al trimiterii în judecată pe care îl încorporează era sau nu unul conform cerinţelor legale.

Critica de nelegalitate a pedepsei circumscrisă formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. vizează modalitatea de stabilire a legii penale mai favorabile pentru infracţiunea prevăzută de art. 259 C. pen. şi eventuala incidenţă subsecventă a prescripţiei speciale, cauză de înlăturare a răspunderii penale.

Aceste aspecte nu pot face, însă, obiect de cenzură în recurs în casaţie, de vreme ce, pe de o parte, identificarea legii penale mai favorabile presupune un proces de apreciere globală a tuturor cauzelor şi circumstanţelor relevante în alegerea tratamentului sancţionator, adică a unor chestiuni de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii.

Pe de altă parte, având în vedere cazurile limitativ prevăzute de lege în care se poate exercita calea extraordinară de atac analizată, rezultă că, prin invocarea nelegalităţii pedepsei se poate tinde, în acest cadru, numai la înlăturarea greşitei aplicări a legii sub aspectul naturii sau duratei sancţiunii penale şi a tratamentului sancţionator, nicidecum la valorificarea unei cauze de înlăturare a răspunderii penale. Această ultimă ipoteză poate constitui temei pentru exercitarea unei alte căi extraordinare de atac, excedând, însă, situaţiilor care constituie motive legale de casare.

4. Cu privire la infracţiunea de şantaj

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, începând cu sfârşitul anului 2013, sub motivul că persoana vătămată B. întârzia stingerea unei datorii băneşti, inculpatul A. a exercitat presiuni care au degenerat în ameninţări şi insulte la adresa acesteia, solicitând să i restituie o diferenţă dintr-un împrumut nerestituit integral, respectiv suma de 7.700 RON. Conţinutul ameninţărilor proferate de inculpatul A. a fost grav, acesta prevalându-se de statutul său de magistrat procuror, ceea ce a creat persoanei vătămate o stare firească de temere.

S-a reţinut că, în contextul concret al cauzei, prin cuvintele, expresiile ameninţătoare folosite, calitatea deţinută şi modul în care a înţeles să recupereze o parte din bani, acţiunea inculpatului A. era obiectiv de natură să producă persoanei vătămate o stare de temere.

Fapta astfel reţinută realizează elementele de conţinut obiectiv ale infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susţinut, în esenţă, că atitudinea ce îi este imputată nu era aptă să lezeze valoarea socială ocrotită, prin aceea că victima, B., nu a fost pusă în situaţia de a adopta o conduită pe care nu o dorea, aceasta restituind datoria la care era obligată în cuantumul şi cu regularitatea dorite, fără a se simţi constrânsă. Făcându-se trimitere la particularităţile de vârstă şi personalitate ale persoanei vătămate, dar şi la relaţiile de amiciţie avute cu inculpatul, s-a apreciat că solicitările de restituire a diferenţei de împrumut, chiar pe un ton mai ridicat, nu erau susceptibile, în concret, a cauza acesteia o stare de temere.

Criticile recurentului inculpat A. astfel sintetizate antamează aspecte esenţialmente de fapt, referitoare la aptitudinea constrângerii exercitate asupra persoanei vătămate de a-i cauza acesteia, în mod real, o stare de temere.

Reiterând scopul şi limitele recursului în casaţie, Înalta Curte subliniază că evaluarea legalităţii hotărârii în acest cadru se raportează întotdeauna la starea de fapt reţinută cu autoritate de lucru judecat, temeinicia concluziilor formulate de instanţa de apel sub acest aspect ori relevanţa conţinutului informativ al probelor administrate neputând fi cenzurate de instanţa de casaţie.

Or, în speţă, ambele instanţe învestite cu judecarea cauzei în ciclul ordinar au reţinut că inculpatul A. a solicitat persoanei vătămate restituirea datoriei în termeni imperativi şi ameninţători, utilizând expresii cum ar fi "Nu ştii cu cine ai de a face", "Nu-ţi doresc să ai aşa un duşman ca mine", "Te distrug", "Nu scapi tu de mine în viaţa asta", "O să-ţi trimit controale la greu, întrucât toţi sunt prietenii mei", "Nu îmi trebuie banii tăi, dar de tine o să am eu grijă", expresii însoţite de înjurături şi jigniri.

Aceste afirmaţii repetate, făcute şi în contextul a numeroase controale ale instituţiilor statului la societatea persoanei vătămate, au creat o stare de temere acesteia din urmă, victima percepând ameninţările proferate ca fiind serioase şi realizabile, având în vedere şi funcţia de prim-procuror pe care o deţinea inculpatul la acea vreme.

Raportat la o atare stare de fapt, Înalta Curte constată că atitudinea şi expresiile repetate ale inculpatului au semnificaţia unor acte de constrângere morală a victimei să dea o sumă de bani, în scopul de a dobândi în mod injust folosul patrimonial echivalent. Actele de constrângere anterior descrise se circumscriu acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii de şantaj şi au aptitudinea limitării libertăţii morale a acesteia ca valoare socială ocrotită de lege, fiind realizate, prin urmare, toate cerinţele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni.

Reevaluarea trăsăturilor de personalitate ale persoanei vătămate ori ale particularităţilor relaţiei dintre părţi în unicul scop de a se cenzura aptitudinea constrângerii de a provoca, în concret, victimei o stare reală de temere, nu este posibilă în recurs în casaţie, deoarece ar echivala cu reaprecierea, de către instanţa de casaţie, a unor împrejurări factuale specifice cauzei şi rejudecarea fondului pentru a treia oară, în calea extraordinară de atac.

Critica referitoare la lipsa raportului de cauzalitate între actele de constrângere săvârşite de inculpatul A. şi remiterea sumelor de bani de către persoana vătămată nu se raportează pertinent la specificul infracţiunii de şantaj; fiind o infracţiune îndreptată în principal contra libertăţii morale, urmarea acesteia se concretizează în atingerea adusă acestui tip de valoare socială, iar nu relaţiilor sociale referitoare la patrimoniu, care constituie doar obiectul juridic adiacent al infracţiunii. Pe cale de consecinţă, în analiza cerinţei de tipicitate a legăturii de cauzalitate, trebuie avut în vedere dacă această legătură s-a realizat între activitatea de constrângere, pe de o parte, şi starea de temere produsă victimei, pe de altă parte, fiind irelevant în ce măsură persoana vătămată a satisfăcut sau nu pretenţiile făptuitorului.

În fine, aserţiunile recurentului A. referitoare la pretinsa încălcare a principiului non reformatio în pejus, prin schimbarea încadrării juridice a faptei de şantaj de către instanţa de apel, direct prin hotărârea definitivă, în prevederile art. 207 alin. (1), (3) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, nu se circumscriu unicului caz de recurs în casaţie invocat de recurent sub acest aspect, şi anume cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Aceste aserţiuni făcute tangenţial în motivarea cererii de recurs vizează, în realitate, exclusiv problema corectei încadrări juridice a faptei deduse judecăţii, chestiune care antrenează aspecte de temeinicie a hotărârii definitive şi nu poate fi cenzurată în recurs în casaţie prin prisma niciunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile recurentului inculpat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 20/A din data de 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 20/A din data de 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2020.

Procesat de GGC - LM