Inadmissibility of appeal against preliminary rejection of extraordinary appeal

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Încheierea penală nr. 22/F/CC/CP din data de 9 iunie 2020, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Piteşti a respins ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 43/F din 21 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2013 şi a obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul de cameră preliminară de la Curte a reţinut că prin Rezoluţia nr. 370/P/2012 din data de 6 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii B. şi C. - judecători la Tribunalul Vâlcea, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen. şi art. 259 C. pen., respectiv art. 260 C. pen., D. - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 266 C. pen., E., F. şi G. - avocaţi în cadrul Baroului Vâlcea, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 260 C. pen. şi a numiţilor H. şi I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 260 C. pen.

În motivare, procurorul a reţinut petentul A. a solicitat să se efectueze cercetări faţă de fostul procuror D. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 266 C. pen., întrucât prin rechizitoriul nr. x/1992 din 9 martie 1993 a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, în prealabil fiind arestat de procuror în respectiva cauză, deşi nu existau mijloacele de probă care să dovedească vinovăţia sa.

De asemenea, a solicitat să se efectueze cercetări faţă de magistratul judecător B., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi denunţare calomnioasă, întrucât prin plângerea formulată împotriva sa pentru infracţiunea de ultraj şi care a format obiectul dosarului nr. x/1992, a afirmat în mod mincinos că a fost victima unei infracţiuni de ultraj din partea sa cu prilejul instrumentării dosarului civil nr. x/1993, în care tatăl său a avut calitatea de intervenient şi îi reprezenta interesele în calitate de procurator, inclusiv faţă de avocaţii E., F. şi G. şi numiţii H. şi I., întrucât în declaraţiile date ca martori în cursul urmăririi penale şi la instanţa de judecată, nu au spus adevărul.

Din cercetările efectuate în cauză, s-a stabilit că prin Rechizitoriul nr. x/1992 din 9 martie 1993 al Procuraturii Locale Râmnicu Vâlcea, întocmit de către procuror D., s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de ultraj în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 239 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 41/1990.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că în dosarul civil nr. x/1992 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, la ultimul termen de judecată din 15 septembrie 1992, în timp ce şedinţa de judecată era în plină desfăşurare, inculpatul A. - procurator al tatălui său J., intervenient în respectivul dosar, a făcut afirmaţii defăimătoare faţă de completul de judecată format din judecătorii B. şi K., iar în după amiaza aceleiaşi zile, în jurul orelor 18, în timp ce partea vătămată B. se deplasa spre casă s-a manifestat violent faţă de acesta, fapt ce a determinat intervenţia martorilor L., I. şi C..

În dosarul nr. x/1992, în calitate de parte vătămată a figurat B., judecător la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, care a sesizat organele de urmărire penală în legătură cu faptul că în mod repetat a fost insultat, calomniat, ameninţat şi agresat fizic, în public şi prin mijloace de comunicare directă, pentru acte şi fapte îndeplinite în timpul funcţiunii ca funcţionar ce exercită autoritatea de stat de către numitul A., solicitând în aceste condiţii cercetarea şi trimiterea în judecată a acestuia pentru infracţiunea de ultraj.

S-a precizat aspectul că în respectiva cauză penală au fost audiaţi în calitate de martori numiţii C., E., F., G., H. şi I., referitor la săvârşirea infracţiunii de ultraj de către A. faţă de partea vătămată B..

Prin Rezoluţia nr. 370/P/2012 din 21 martie 2013 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti s-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani şi s-a constatat că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale, având în vedere data întocmirii rechizitoriului nr. x, respectiv 9 martie 1993 de către procurorul D. şi data pronunţării Sentinţei penale nr. 720 din 14 aprilie 1993 de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. x/1993, împlinindu-se astfel, termenul de prescripţie de 5 ani pentru infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen., art. 259 C. pen., art. 260 C. pen. şi art. 266 C. pen., fiind astfel în situaţia prevăzută de art. 10 lit. g) C. proc. pen.

Nemulţumit de soluţia adoptată, petentul a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, care prin rezoluţia din 19 decembrie 2012 dată în dosarul nr. x/2012, a respins ca neîntemeiată plângerea.

Împotriva rezoluţiei petiţionarul a formulat plângere, invocând dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. şi criticând actul procurorului pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Sentinţa penală nr. 43/F din 21 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2013, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul A., domiciliat în Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea, împotriva rezoluţiei nr. 370/P/2012 din data de 6 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, pe care a menţinut-o, ca fiind legală şi temeinică.

Împotriva sentinţei sus-precizate, A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată, în drept pe dispoziţiile art. 426 lit. a), b) C. proc. pen., înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 24 martie 2020, prin care a solicitat reevaluarea probatoriului şi condamnarea persoanelor la care se referă rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, la pedeapsa închisorii.

Analizând admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulate, prin raportare la dispoziţiile art. 426 C. proc. pen. şi art. 431 alin. (1) din acelaşi cod, Curtea a constatat că a fost învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare exercitate de contestatorul A. împotriva unei hotărâri prin care a fost soluţionată o plângere îndreptată împotriva unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale, şi care nu poate fi atacată pe calea contestaţiei în anulare, nefiind o hotărâre pronunţată de o instanţă de apel prin care să se fi soluţionat fondul cauzei, respectiv instanţa să se fi pronunţat cu privire la acţiunea penală sau civilă exercitată într-o cauză penală.

Împotriva acestei încheieri, contestatorul A. a formulat contestaţie, arătând, în esenţă, că este nemulţumit de soluţia dată de judecătorul de cameră preliminară.

Examinând contestaţia, cu prioritate sub aspectul admisibilităţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 4251 C. proc. pen., calea ordinară de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea prevede expres această cale de atac, prevederile acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.

Prin Încheierea penală nr. 22/F/CC/CP din data de 9 iunie 2020 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 43/F/21 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2013.

Potrivit art. 431 C. proc. pen. cu denumirea marginală Admiterea în principiu: (1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. (2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.

Din examinarea sistematică şi coroborată a dispoziţiilor art. 431 C. proc. pen. şi art. 432 din acelaşi cod, rezultă că hotărârea prin care se respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare, în procedura admiterii în principiu, este definitivă.

Prin Decizia nr. 5/HP din 4 martie 2015 (publicată în M.Of. nr. 248/10 aprilie 2015), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că:

"În concepţia C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 C. proc. pen., sunt hotărâri definitive nesupuse căii de atac a apelului. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art. 432 C. proc. pen.: a) dispoziţiile art. 431 C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate; b) spre deosebire dispoziţiile legale menţionate, prin art. 432 C. proc. pen. a fost reglementată procedura de judecare a contestaţiei în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar dispoziţiile alin. (4), potrivit cărora «Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă», sunt integrate în economia acestui text de lege. Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu".

Dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea contestaţiei a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate.

Prin urmare, se observă caracterul definitiv al hotărârii prin care instanţa respinge ca inadmisibilă în principiu contestaţia în anulare.

Aşadar, împotriva hotărârii pronunţate în procedura admisibilităţii în principiu, respinsă ca inadmisibilă, legea nu prevede posibilitatea exercitării niciunei căi de atac (apel sau contestaţie), calea de atac fiind dată de lege.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Astfel, dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României, iar încălcarea acestora atrage sancţiunea inadmisibilităţii.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Încheierii penale nr. 22/F/CC/CP din data de 9 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Încheierii penale nr. 22/F/CC/CP din data de 9 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 ianuarie 2021.

GGC - CL