Fiscal evasion conviction upheld against claim that fictive intra-community transactions caused no budgetary harm

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 155 din data de 18 octombrie 2019 a Tribunalul Maramureş, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (modificată prin O.U.G nr. 54/2010) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi a art. 5 din noul C. pen.

Au fost respinse despăgubirile civile solicitate de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Cluj-Napoca - A.J.F.P. Maramureş.

S-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurător luată asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A. până la concurenţa sumei de 571.355 RON prin încheierea penală nr. 238 din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2016.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond, în esenţă, a reţinut că inculpatul A., în calitate de administrator la SC "B." SRL Recea, a înregistrat în contabilitatea societăţii în perioada noiembrie 2010 - mai 2011, 14 facturi fiscale care arestă operaţiuni comerciale fictive - livrări intracomunitare de carne (facturile nr. x în care figurează ca şi furnizor de piept de pui dezosat SC "B." SRL, iar ca şi cumpărător SC C., produse care, conform facturilor nr. x, 5 noiembrie 2010 şi 12 noiembrie 2010 figurează ca fiind virate de la SC "D." SRL Bucureşti la SC "B." SRL; facturile nr. x tot pentru piept de pui dezosat în care figurează ca şi furnizor SC "B." SRL, iar ca şi cumpărător E.; facturile nr. x pentru aceleaşi cantităţi de piept de pui dezosat în care figurează ca şi vânzător C. şi ca şi cumpărător SC "B." SRL, fără a se fi dovedit faptul că acesta ar fi avut cunoştinţă de caracterul fictiv al acestor operaţiuni comerciale.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş.

Prin Decizia penală nr. 861/A/2020 din data de 20 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş împotriva sentinţei penale nr. 155 din data de 18 octombrie 2019 a Tribunalul Maramureş, pe care a desfiinţat-o cu privire la soluţia dată laturii penale şi civile a cauzei.

Astfel, pronunţând o nouă hotărâre, a fost înlăturată schimbarea încadrării juridice dispusă prin încheierea penală f.n. din data de 10 septembrie 2019 a Tribunalului Maramureş, menţinând încadrarea juridică a faptei în prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 10 din Legea nr. 241/2005, art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5.000 RON amendă penală, pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.

S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 631 C. pen. 1969 referitoare la înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în caz de sustragere cu rea-credinţă de la executarea amenzii.

S-a constatat recuperat integral prejudiciul cauzat părţii civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, în sumă de 239.088 RON, şi respinge restul pretenţiilor civile formulate de partea civilă menţionată.

S-a menţinut dispoziţia de ridicare a măsurii sechestrului asigurător.

În temeiul art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, la fond.

Totodată, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş împotriva aceleiaşi sentinţe.

În apel, în esenţă, instanţa a reţinut că probele administrate în cauză, în condiţii de legalitate şi loialitate, conduc la stabilirea dincolo de orice dubiu a comiterii de către inculpat a infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., raportat la cele patru facturi emise în luna noiembrie 2010 în condiţiile arătate în hotărâre.

Astfel, având în vedere data comiterii infracţiunii, precum şi faptul că inculpatul a achitat integral prejudiciul, instanţa de apel, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 10 din Legea nr. 241/2005, art. 5 C. pen., a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 5.000 RON amendă penală, pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.

Împotriva Deciziei din apel, 861/A/2020 din data de 20 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

La dosarul cauzei au fost depuse concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, precum şi de ANAF prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 28 septembrie 2020, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 23 octombrie 2020, dată până la care, de asemenea, a fost întocmit raportul asupra recursului în casaţie.

Prin Încheierea din data de 23 octombrie 2020, constatând că prezenta cerere de recurs în casaţie formulată de inculpat îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 4 decembrie 2020, s-au luat concluziile apărării recurentului inculpat şi ale parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanţa de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. şi-a întemeiat recursul în casaţie pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A., prin apărător, a susţinut în esenţă că raportat la starea de fapt reţinută de către instanţa de apel, inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, acţiunea prezumtiv evazionistă reproşată inculpatului nefiind aptă să producă un prejudiciu propriu şi direct bugetului de stat în forma reţinută de instanţa de apel, infracţiunea de evaziune fiscală fiind prin urmare lipsită de un element constitutiv esenţial - prejudiciul şi altfel spus, în opinia apărării, fapta nu este prevăzută de legea penală.

Aşadar, s-a menţionat că, având în vedere configuraţia obiectivă a faptei căreia îi lipseşte prejudiciul, fapta nu ar fi putut fi comisă de către inculpatul A. cu scopul special al prejudicierii bugetului de stat. Având în vedere inaptitudinea obiectivă a conduitei de a produce un prejudiciu, fapta reţinută în sarcina inculpatului este implicit lipsită de existenţa scopului special, respectiv fapta nu a fost comisă în scopul prejudicierii bugetului de stat.

În acest sens, în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, apărarea inculpatului a analizat starea de fapt reţinută de instanţa de apel. Astfel, a susţinut apărătorul recurentului că din starea de fapt reţinută de către instanţa de apel reiese că instanţa de control judiciar a apreciat că bugetul de stat ar fi fost prejudiciat prin faptul că A. ar fi achiziţionat marfa de la D. pe care apoi ar fi livrat-o fictiv intracomunitar şi, prin urmare, şi-ar fi dedus în mod nelegal TVA-ul aferent facturilor de achiziţie a mărfii de la D. Implicit, instanţa de apel a reţinut că acesta a fost şi scopul fraudulos în care a acţionat inculpatul. S-a arătat că, de fapt, într-o atare ipoteză nu se poate discuta despre un prejudiciu produs direct de către B. bugetului de stat şi, implicit, nici despre scopul specific unei fapte de evaziune fiscală - prejudicierea bugetului de stat.

S-a mai arătat că raportat la aceste achiziţii de la D., într-adevăr B. a plătit către prima TVA-ul aferent iar, corespondent, D. a colectat TVA-ul. Aşadar, raportat la aceste operaţiuni, TVA-ul dedus de B. se compensează cu TVA-ul colectat de către D. care, în situaţia unui comportament adecvat fiscal, trebuia plătit de D. la bugetul de stat.

Totodată, s-a menţionat că prejudiciul este direct imputabil D. şi nu societăţii B.. Nu poate fi imputată o faptă de evaziune fiscală unei societăţi (B. SRL) pentru simplul motiv că societatea colectoare nu şi-a onorat obligaţia fiscală. Mai mult, B. a revândut (cel puţin scriptic) marfa către C. la un preţ la care a realizat profit, încasând în conturile proprii preţul aferent livrării intracomunitare, şi astfel cheltuiala realizată cu achiziţia de la D. a fost una producătoare de profit (ceea ce înseamnă că deducerea TVA-ului a fost corectă din punct de vedere fiscal - conform art. 145 Codul fiscal în vigoare la momentul tranzacţiilor).

De asemenea, prin recursul în casaţie formulat, s-a arătat că B. ar fi avut drept de deducere în condiţiile în care chiar marfa achiziţionată de la D. a produs venit pentru B. - care a primit preţul livrării intracomunitare, l-a înregistrat în contabilitate şi în declaraţiile sale de venit, iar instanţa de apel nu a reţinut că aceşti bani ar fi ieşit în vreun fel din patrimoniul B. S-a susţinut că în aceste condiţii activitatea de livrare intracomunitară presupus fictivă către C. SRL nu ar fi avut cum să producă un prejudiciu constând în valoarea TVA-ului pe care B. l-a dedus urmare a achiziţiei de la D.

S-a mai precizat că eventualul prejudiciu care ar fi putut intra în discuţie în speţă ar fi fost acela constând în presupusul TVA colectat de către B. urmare a valorificării pe piaţa internă a mărfurilor prezumtiv livrate intracomunitar către C.. Acesta nu este însă prejudiciul la care se raportează instanţa de apel în decizia sa, iar instanţa de recurs nu poate reţine răspunderea penală raportat la o altă stare de fapt faţă de cea reţinută de instanţa de apel. Oricum, chiar şi în această ipoteză de vânzare "la negru" în plan naţional a mărfii achiziţionate de la D., care oricum nu a fost reţinută de instanţa de apel sau probată de către acuzare, TVA-ul dedus urmare a achiziţiilor rămâne unul corect dedus în acord cu dispoziţiile fiscale aplicabile.

Prin urmare, pentru motive arătate în cererea formulată, apărarea inculpatului A. a solicitat în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie şi achitarea recurentului A. pentru fapta de evaziune fiscală reţinută în sarcina sa, cu consecinţa respingerii acţiunii civile formulată de ANAF.

Analizând recursul în casaţie formulat de recurentul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate efectuată de instanţa de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 10 din Legea nr. 241/2005 şi art. 5 C. pen., la pedeapsa amenzii penale în sumă de 5.000 RON.

Recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie, criticile acestuia fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin cererea de recurs în casaţie, în temeiul cazului de casare invocat, se reţine că apărarea inculpatului A. a susţinut în concret faptul că în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate constând în producerea unui prejudiciu bugetului de stat.

În esenţă, pentru motivele invocate prin cererea formulată, anterior menţionate, s-a arătat că în forma reţinută de instanţa de apel, acţiunea prezumtiv evazionistă imputată inculpatului A. nu este aptă să producă un prejudiciu propriu şi direct bugetului de stat.

Astfel, s-a arătat că din starea de fapt reţinută de către instanţa de apel reiese că instanţa de control judiciar a apreciat că bugetul de stat ar fi fost prejudiciat prin faptul că B. ar fi achiziţionat marfa de la D. pe care apoi ar fi livrat-o fictiv intracomunitar şi prin urmare şi-ar fi dedus în mod nelegal TVA-ul aferent facturilor de achiziţie a mărfii de la D. S-a susţinut că atâta timp cât marfa achiziţionată de D., chiar şi fictiv, a fost folosită pentru livrarea intracomunitară către C., raportat la operaţiunea de achiziţie, B. avea dreptul la deducerea TVA-ului.

S-a mai arătat că raportat la operaţiunile astfel realizate, TVA-ul dedus de B. se compensează cu TVA-ul colectat de către D. care, în situaţia unui comportament adecvat fiscal, trebuia plătit de aceasta din urmă bugetului de stat.

Concluzionând, apărarea recurentului inculpat A. a susţinut că activitatea de livrare intracomunitară presupus fictivă către C. SRL nu ar fi avut cum să producă un prejudiciu constând în valoarea TVA-ului pe care B. l-a dedus urmare a achiziţiei de la D.

În raport de motivele de recurs în casaţie astfel formulate, de dispoziţiile incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală - conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând obiectul analizei prezentei căi de atac.

Obiectul cenzurii instanţei de casaţie este limitat la chestiuni de drept, circumscrise, în speţă, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a susţinerilor potrivit cărora fapta reţinută în sarcina inculpatului nu este prevăzută de lege.

În concret, din cuprinsul recursului în casaţie, rezultă că susţinerile inculpatului A. subsumate noţiunii de aplicare a greşită a legii în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, sunt raportate de apărare la o apreciere proprie a stării de fapt din prezenta cauză, întrucât în opinia recurentului inculpat fapta nu ar fi putut fi comisă de inculpat cu scopul producerii unui prejudiciu bugetului de stat, întrucât aşa cum s-a arătat în cauză, B. a plătit TVA-ul aferent, iar implicit D. l-a colectat. Astfel, s-a arătat că A. SRL ar fi avut drept de deducere în condiţiile în care chiar marfa achiziţionată de la D. a produs venit pentru B. care a primit preţul livrării intracomunitare, l-a înregistrat în contabilitate şi în declaraţiile sale de venit.

Examinând cauza, instanţa de casaţie constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate.

Ca situaţie de fapt, instanţa de apel a reţinut că inculpatul A., în calitate de administrator al SC B. Recea, în perioada noiembrie 2010 - mai 2011, s-a sustras de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat prin înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni comerciale fictive, respectiv livrări intracomunitare de produse din carne către C. şi E., precum şi a unor achiziţii intracomunitare de produse din carne de la C., fără a avea loc transferuri efective ale bunurilor, ci doar un circuit scriptic al documentelor, prejudiciul cauzat bugetului de stat fiind în sumă totală de 858.355 RON.

S-a menţionat că din probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti a reieşit că pentru luna decembrie 2010 mărfurile achiziţionate intracomunitar de la "C.", potrivit denumirii produselor şi a cantităţilor facturate, sunt aceleaşi cu cele livrate intracomunitar către "E." şi, în această situaţie, nu s-a creat un prejudiciu în ceea ce priveşte impozitul pe profit, întrucât în urma înregistrărilor contabile efectuate SC B. a obţinut profit.

Instanţa de control judiciar a constatat însă că în ceea ce priveşte cele patru facturi de livrare intracomunitară către C. din luna noiembrie 2010, acestea au ca obiect mărfuri a căror sursă de provenienţă este internă, au fost în valoare totală de 996.200 RON, au ca obiect exact aceleaşi mărfuri achiziţionate la aceeaşi dată de la SC D. SRL, la valoarea totală de 979.400 RON, deşi SC D. SRL nu a depus decont de TVA în luna noiembrie 2010, nedeclarând aceste livrări către firma inculpatului.

Astfel s-a reţinut că prin achiziţia mărfurilor aparent livrate intracomunitar, ce figurează ca fiind efectuată de la SC D. SRL, SC B. a dedus taxa pe valoarea adăugată în sumă de 239.088 RON, reprezentând 24% din suma de 996.200 RON.

S-a menţionat că probele administrate în cauză, în condiţii de legalitate şi loialitate conduc la stabilirea dincolo de orice dubiu a comiterii de către inculpat a infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., raportat la cele patru facturi emise în luna noiembrie 2010 în condiţiile mai sus arătate.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere faptul că inculpatul era administratorul de fapt şi de drept SC B., astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, constatându-se totodată ca fiind pe deplin dovedit faptul că acesta avea cunoştinţă de livrările intracomunitare şi de activitatea de intermediere, inculpatul fiind cel care semna contractele de intermediere, astfel cum s-a reţinut din probele administrate.

Aşadar, sub acest aspect, s-au avut în vedere faptul că inculpatul era administratorul unui SRL, reţinând că acesta avea anumite obligaţii: trebuie sa menţină gestiunea firmei; este responsabil de patrimoniul firmei (mijloacele fixe, stocurile, creanţele de la client dar şi datoriile). S-a mai menţionat că:

"Administratorul are responsabilitatea de a garanta întru totul desfăşurarea legală a activităţii economice şi realizarea obiectelor de activitate; Administratorul reprezintă societatea. În această calitate verifică şi semnează documente oficiale în locul asociatului unic sau al asociaţilor. Acest drept nu se poate transmite decât dacă acest lucru este prevăzut în Actul constitutive; Administratorul are datoria de a prelua şi de a păstra documentele oficiale privind înfiinţarea societăţii comerciale; Acesta este responsabil pentru organizarea şi conducerea contabilităţii firmei. El răspunde pentru bilanţul firmei, contul de profit şi pierderi, garantează plata dividendelor şi asigură repartizarea acestora; Are obligaţia de a menţine corect registrele cerute de lege: registrul jurnal, registrul inventar, cartea mare, dar şi un registru al socităţilor. Are rol executiv în firmă, fiind purtătorul voinţei sociale a acesteia. Întocmeşte astfel toate actele şi faptele necesare punerii în practică a acţiunilor. Are obligaţia de a convoca adunarea asociaţilor la sediul social şi de a participa la toate adunările generale ale asociaţilor, la consiliile de administraţie şi la organele de conducere similare ale acestora. La aceste adunări, administratorul are rol executiv, spre deosebire de asociat, care are rol decizional."

Prin urmare, în concret, în cauză s-a reţinut că prin cele patru facturi de livrare intracomunitară către C. din luna noiembrie 2010, ce au avut ca obiect mărfuri a căror sursă de provenienţă era internă, (în valoare totală de 996.200 RON), au ca obiect exact aceleaşi mărfuri achiziţionate la aceeaşi dată de la SC D. SRL, la valoarea totală de 979.400 RON, deşi SC D. SRL nu a depus decont de TVA în luna noiembrie 2010, nedeclarând aceste livrări către firma inculpatului şi astfel, prin achiziţia mărfurilor aparent livrate intracomunitar, ce figurează ca fiind efectuată de la SC D. SRL, SC B. a dedus TVA în sumă de 239.088 RON, reprezentând 24% din suma de 996.200 RON.

Aşa fiind, instanţa de apel a constatat că fapta inculpatului A. constituie infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., raportat la cele patru facturi emise în luna noiembrie 2010 şi făcând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, reţinându-se că acesta a achitat integral prejudiciul, s-a dispus aplicarea unei sancţiuni pecuniare.

În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) - caz invocat de recurentul inculpat A. în susţinerea căii de atac - se constată că acesta nu este incident în cauză.

Acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de încriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, instanţa de apel a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dispunând condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii penale în sumă de 5.000 RON.

În speţă, recurentul inculpat A., prin motivele dezvoltate în susţinerea căii extraordinare de atac, a făcut referire la starea de fapt reţinută prin hotărârea de condamnare care în opinia apărării este de natură a evidenţia lipsa caracterului penal al faptei reţinute în sarcina sa, invocând în apărare faptul că prin modalitatea în care s-au efectuat tranzacţiile intracomunitare în cauză nu s-a creat un prejudiciu bugetului de stat.

Or, aşa cum au fost formulate, criticile recurentului inculpatul sunt raportate de către acesta la o situaţie de fapt proprie, prin recursul în casaţie formulat recurentul A. neinvocând aspecte care să vizeze legalitatea hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, ci în realitate au fost prezentate critici ce ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţa de apel a reţinut pe baza probelor din dosar starea de fapt şi vinovăţia sa în săvârşirea infracţiunii pentru care s-a dispus soluţia de condamnare.

Solicitarea de achitare formulată de apărarea recurentului, astfel cum a fost formulată, tinde la o reanalizarea situaţiei de fapt, ce nu poate fi analizată prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Prin urmare, criticile recurentului inculpat formulate sub acest aspect sunt neîntemeiate.

Recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

În temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute şi nici asupra elementelor laturii subiective.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate în recurs în casaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte notează că prin decizia recurată s-a reţinut ca fiind dovedită starea de fapt reţinută în actul de sesizare, constând în aceea că, în concret, recurentul inculpat A. s-a sustras de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, prin înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni comerciale fictive, respectiv livrări intracomunitare de produse din carne către SC C., fără a avea loc transferul efectiv al produselor. Astfel, în cauză, s-a reţinut că marfa a rămas pe teritoriul României, operaţiunile privind livrarea intracomunitară fiind fictive, iar inculpatul, în calitatea sa de administrator al SC B. Recea, avea cunoştinţă de aceste livrări fictive, iar prejudiciul reţinut în cauză a constat în contravaloarea TVA-ului, în sumă de 239.088 RON, dedus de SC B.

Ca atare, în mod corect a apreciat instanţa de apel asupra tipicităţii faptei deduse judecăţii, astfel că toate criticile formulate de recurentul inculpat prin motivele recursului în casaţie, în principal împrejurarea că prin tranzacţiile intracomunitare aşa cum au fost efectuate nu s-a creat un prejudiciu bugetului de stat, vizează în realitatea o stare de fapt diferită de cea deja reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi care astfel nu poate face obiectul cenzurii instanţei de casaţie.

În fine, toate argumentele apărării aduse în susţinerea căii extraordinare de atac de faţă vizează prejudiciul reţinut în speţă, or acest aspect ţine de situaţia de fapt stabilită în cauză, solicitându-se în realitate o nouă interpretare a stării de fapt în condiţiile expuse de apărarea inculpatului - situaţie care însă aşa cum s-a arătat excede analizei instanţei supreme prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 861/A din data de 30 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, ca nefondat.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 861/A din data de 30 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2020.

Procesat de GGC - LM