Continuity of criminal liability for false accusations under amended penal code; rejection of cassation based on non-impunement

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 32 din 6 martie 2019, pronunţată de Judecătoria Topliţa, printre altele, în baza art. 268 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa amenzii în cuantum de 6.000 RON, corespunzător unui nr. de 300 zile - amendă, suma corespunzătoare unei zile - amendă fiind de 20 RON, amendă stabilită potrivit art. 61 alin. (1), (2), (3), (4) lit. c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.

În baza art. 273 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la câte o pedeapsă de 4.500 RON amendă, corespunzător unui nr. de 225 zile - amendă, suma corespunzătoare unei zile - amendă fiind de 20 RON, amendă stabilită potrivit art. 61 alin. (1), (2), (3), (4) lit. c) C. pen., pentru săvârşirea a două infracţiuni de mărturie mincinoasă.

În baza art. 38 alin. (1), (39) alin. (1) lit. c) C. pen., instanţa de fond i-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, constând în amendă în cuantum de 6.000 RON, la care a adăugat un spor de 3.000 RON (1/3 din totalul celorlalte pedepse), astfel că pedeapsa rezultantă este amenda în cuantum de 9.000 RON.

În baza art. 43 alin. (2) C. pen., a dispus ca pedeapsa stabilită prin hotărâre, constând în amendă în cuantum de 9.000 RON, să se adauge la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendare sub supraveghere (termen de încercare 6 ani), aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 36 din 6 iulie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, în Dosarul nr. x/2011 şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1481 din 29 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 1381, 1382 C. civ., a admis, în parte, acţiunea civilă promovată de partea civilă B. şi a obligat inculpaţii, în solidar, să-i plătească părţii civile suma de 10.000 RON cu titlu de daune civile.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, printre alţii, inculpatul A. şi partea civilă B.

Prin Decizia penală nr. 554/A din data de 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 32 din 6 martie 2019 a Judecătoriei Topliţa.

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul formulat de partea civilă B. şi, rejudecând cauza, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., coroborat cu art. 268 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare în Dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., coroborat cu art. 273 alin. (1) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., coroborat cu art. 273 alin. (1) C. pen., a mai fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă în Dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Topliţa.

În temeiul art. 96 alin. (1) C. pen., s-a revocat pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendare sub supraveghere (termen de încercare 6 ani), aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 36 din 6 iulie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în Dosarul nr. x/2011 şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1481 din data de 29 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

S-a constatat că infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin decizie sunt concurente, astfel că în temeiul art. 39 alin. (1) lit. b), raportat la art. 38 C. pen., s-a stabilit pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de 8 luni (1/3 din totalul celorlalte pedepse), stabilind o pedeapsă rezultantă parţială de 1 an şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 96 alin. (5) C. pen., raportat la art. 43 alin. (2) C. pen., la pedeapsa rezultantă parţială, s-a adăugat pedeapsa a cărei suspendare sub supraveghere a fost revocată, astfel că inculpatul A. fost condamnat, la pedeapsa finală de 4 ani şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata măsurii reţinerii de 24 de ore dintre 8 noiembrie 2011, orele 14:30 şi 9 noiembrie 2011, orele 14:30, dispusă prin ordonanţa de reţinere din 8 noiembrie 2011 în Dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi durata arestării preventive dintre 16 noiembrie 2011 - 6 iulie 2012, dispusă prin Încheierea penală nr. 4057 din 16 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1381, 1382 C. civ., s-a majorat cuantumul daunelor morale acordate părţii civile şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, să-i plătească părţii civile suma de 20.000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa penală apelată.

Împotriva Deciziei penale nr. 554/A din data de 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 24 august 2020.

Prin cererea de recurs în casaţie, s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, recurentul a arătat că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut, în mod greşit, data săvârşirii faptelor ca fiind 8 octombrie 2014, când a formulat plângere penală împotriva părţii civile, aspect care nu este real. Din documentele aflate la dosar, rezultă că a formulat plângere la data de 18 decembrie 2013 şi care a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 23 decembrie 2013, şi nu la data de 8 octombrie 2014.

Totodată, inculpatul A. a mai arătat că plângerea penală formulată împotriva părţii civile a fost depusă în perioada în care noul C. pen. nu era în vigoare, acesta fiind cercetat şi condamnat pentru infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută şi pedepsită de art. 268 alin. (1) din C. pen., infracţiune care nu era prevăzută de C. pen. anterior.

Astfel, a susţinut că nu s-a analizat împrejurarea că faptele reţinute în sarcina sa au fost comise sub imperiul legii anterioare, iar infracţiunea pentru care a fost condamnat nu era prevăzută în C. pen. anterior, nefiind cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de denunţare calomnioasă, aşa cum era prevăzută în lege la data săvârşirii faptei, adică la data de 18 decembrie 2013 fiind, totodată, modificate datele privind săvârşirea faptei.

Un alt motiv invocat a vizat faptul că nu a avut posibilitatea de a se apăra şi de a-şi motiva apelul, iar condamnarea este nelegală, fiindu-i agravată situaţia în propriul apel, în sensul că a fost modificată hotărârea instanţei de fond prin care a fost condamnat la amendă penală şi i s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea.

Totodată, recurentul inculpat a susţinut că, în conformitate cu art. 3 din C. pen., care prevede că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare, organele de cercetare şi urmărire penală, dar şi instanţa de judecată aveau obligaţia de a face cercetări pentru infracţiunea de denunţare calomnioasă dacă se considera că acesta, prin plângerea depusă, a încălcat vreo normă de drept pentru care trebuia să fie tras la răspundere penală, iar aceasta era prevăzută de C. pen. anterior.

În acest sens, a considerat că, prin faptul de a depune o plângere penală pentru a se apăra în faţa legii faţă de unele măsuri abuzive sau ameninţări pe care aşa le-a perceput şi le percepe în continuare, fără ca acestea să fie nereale sau făcute cu rea credinţă, aşa cum rezultă din materialul probator, nu poate fi reţinută infracţiunea de denunţare calomnioasă, această faptă nefiind prevăzută de legea penală.

Deopotrivă, recurentul inculpat a făcut referire la dispoziţiile art. 4 din C. pen. care prevăd că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

Nu în ultimul rând, a arătat că nu a adus vreo învinuire mincinoasă faţă de partea civilă, ci doar s-a adresat organelor statului pentru că a perceput acţiunile lui ca fiind abuzive şi ameninţătoare la adresa sa, nefiind prima dată când a fost ameninţat de către acesta.

Având în vedere cele expuse mai sus, inculpatul A. a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea hotărârii atacate.

Ulterior, la data de 9 noiembrie 2020, recurentul inculpat a înaintat la dosarul cauzei completări cu privire la cererea de recurs în casaţie formulată.

Astfel, prin cererea completatoare, recurentul inculpat a arătat, în esenţă, că, în cauză nu s-a făcut aplicarea prevederilor art. 5 din C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile.

A mai susţinut că instanţele inferioare nu au analizat faptul că, de la data de 12 decembrie 2013 şi până la pronunţarea deciziei recurate, faţă de acesta, a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Totodată, recurentul inculpat a precizat că instanţa nu a avut în vedere nici faptul că partea vătămată B. a avut, în cadrul acestor procese ce au stat la baza dosarului în cauză, calităţile de agent constatator, martor, respectiv, jurist (a pus concluzii şi a susţinut cauza fiind reprezentant al IPJ Harghita, deşi nu are asemenea atribuţii) este parte vătămată şi parte civilă în cauză.

A mai considerat că organele de urmărire penală i-au respins probele cu rea credinţă, iar instanţa de judecată nu a analizat probatoriul administrat în cadrul cercetării judecătoreşti, rezumându-se doar la faptul că probatoriul a fost administrat în cadrul dosarelor constituite pe baza plângerii sale, dar şi a inculpatului C. şi nu a analizat în nici un fel propriul probatoriu administrat.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 441 din C. proc. pen., a solicitat suspendarea executării deciziei recurate.

La dosarul cauzei au fost depuse concluzii scrise de către partea civilă B., care a solicitat respingerea recursului în casaţie ca inadmisibil, şi de către inculpatul C.

Prin concluziile formulate, inculpatul C. a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat de inculpatul A., casarea deciziei recurate, precum şi achitarea sa, apreciind, în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală, în raport de data săvârşirii acesteia. Astfel, inculpatul C. a susţinut că a depus plângere penală împotriva poliţistului D. la data de 12 decembrie 2013, motiv pentru care cercetările faţă de acesta trebuiau să se efectueze sub aspectul săvârşirii infracţiunii de denunţare calomnioasă reglementată de C. pen. anterior, iar acesta a fost condamnat pentru infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, faptă care nu era prevăzută de legea penală, la data săvârşirii, respectiv 12 decembrie 2013.

Prin Încheierea din data de 13 noiembrie 2020, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 554/A din data de 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi s-a trimis cauza completului nr. 10, în compunere de 3 judecători.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, a constatat că decizia penală recurată face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar calea de atac a fost formulată de către recurentul inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

Totodată, sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menţionate: numele şi prenumele părţii care a exercitat recursul în casaţie, semnătura titularului cererii, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestuia.

În raport de motivele invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că, formal, criticile acestuia se circumscriu, doar în parte, cazului de recurs în casaţie invocat - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv numai cele referitoare la neprevederea în legea penală a faptei pentru care a fost condamnat, precum şi cele privind neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare a infracţiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare, recursul în casaţie fiind admisibil în principiu numai sub aceste aspecte.

Celelalte critici vizând judecarea apelului în lipsa inculpatului sau agravarea situaţiei acestuia în calea ordinară de atac nu pot fi circumscrise, în conţinut, cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., motiv pentru care nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual.

În ceea ce priveşte precizările suplimentare invocate ulterior, în cadrul cererii completatoare din data de 09 noiembrie 2020, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a reţinut că prevederile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. suprapun termenul în care calea de atac poate fi motivată peste termenul de exercitare a recursului în casaţie, atât în privinţa duratei, cât şi a momentului de la care începe să curgă, astfel că toate cerinţele de conţinut pentru cererea de recurs în casaţie trebuie întrunite cumulativ încă de la data formulării căii de atac, în interiorul termenului prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., textul de lege nepermiţând complinirea vreuneia dintre aceste cerinţe în afara termenului de exercitare a căii extraordinare de atac. Mai exact, din interpretarea dispoziţiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., care stabilesc că motivarea căii de atac trebuie să se facă în chiar cuprinsul cererii de declarare a recursului, rezultă că motivarea, precizarea sau completarea cererii de recurs în casaţie se poate realiza numai în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de lege.

În consecinţă, precizările, modificările sau completările aduse cererii de recurs în casaţie în afara termenului de exercitare a căii de atac nu pot fi avute în vedere de către instanţa de control judiciar, întrucât au fost făcute cu încălcarea termenului prevăzut de lege în care puteau fi formulate, potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., fiind lovite de nulitate.

Prin urmare, invocarea de către recurentul inculpat A. în cadrul cererii completatoare transmise instanţei supreme la data de 9 noiembrie 2020, a unor alte motive decât cele formulate prin cererea de recurs în casaţie nu pot fi avute în vedere de către instanţa de control judiciar, întrucât aceste completări au fost făcute după expirarea termenului de 30 de zile de la data comunicării hotărârii instanţei de apel în care inculpatul putea exercita calea de atac. De altfel, aceste critici dezvoltate de către recurentul inculpat nici nu se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi niciunui alt caz de recurs în casaţie dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Faţă de considerentele anterior prezentate, în baza art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis în principiu recursul în casaţie numai sub aspectul criticilor de nelegalitate ce vizează condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului inculpat A. privind suspendarea executării Hotărârii nr. 554/A din data de 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, s-a apreciat că se impune discutarea acesteia în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, de către instanţa care judecă recursul în casaţie, în compunere de 3 judecători, conform art. 441 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie declarat de inculpatul A., în limitele mai sus precizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, notează că potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, instanţa supremă verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se cenzurează exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, se constată că potrivit C. proc. pen. recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi de apel (situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, precum şi stabilitatea situaţiilor juridice rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecinţe grave, excluzând reexaminarea faptelor şi probelor deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casaţie într-o cale de atac ordinară.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Analizând motivele invocate de recurentul inculpat circumscrise criticii privind condamnarea sa pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte constată că acestea vizează două aspecte.

În primul rând, recurentul a susţinut că a fost condamnat pentru infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen., infracţiune care nu era prevăzută în vechiul C. pen., în condiţiile în care a comis fapta anterior intrării în vigoare a noului C. pen. (respectiv la data de 23 decembrie 2013 şi nu la 08 octombrie 2014, cum eronat a reţinut instanţa de apel).

În al doilea rând, recurentul a arătat că, în concret, fapta comisă - constând în formularea unei plângeri penale împotriva măsurilor apreciate ca având caracter abuziv, precum şi împotriva ameninţărilor ce i-au fost adresate de partea civilă - nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, în condiţiile în care, din materialul probator, a rezultat că nu a adus învinuiri mincinoase părţii civile, făcute cu rea-credinţă.

Ambele susţineri ale recurentului inculpat A. sunt neîntemeiate.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că cenzurarea, în drept, a motivelor recurentului inculpat, se va realiza prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată.

Referitor la situaţia de fapt, se constată că instanţa de fond, în urma analizării materialului probator administrat pe parcursul procesului penal, a reţinut "săvârşirea faptelor de către inculpaţi în modalitatea descrisă în rechizitoriu". Totodată, curtea de apel, în urma propriului demers analitic a probelor administrate în cauză, a constatat că "starea de fapt a fost corect reţinută de prima instanţă". Prin urmare, activitatea infracţională descrisă în actul de sesizare a fost însuşită întocmai de instanţele de fond şi de apel, care nu au modificat conţinutul rechizitoriului pe acest aspect.

În concret, din considerentele hotărârii atacate rezultă că, în urma evenimentului rutier petrecut pe raza mun. Topliţa, strada x, la data de 11 decembrie 2013, când inculpatul C. a fost surprins de organele de poliţie conducând autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x fără a avea încheiată o poliţă de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie şi având inspecţia periodică ITP expirată, acesta a fost sancţionat contravenţional.

În scopul înlăturării răspunderii inculpatului C. pentru faptele contravenţionale comise de acesta, au fost formulate atât plângeri penale împotriva organelor de poliţie, cât şi plângeri la instanţa civilă împotriva proceselor-verbale de contravenţie.

Astfel, la data de 6 ianuarie 2014, inculpatul C. a depus o plângere penală împotriva agentului de poliţie D. pentru comiterea infracţiunilor de ameninţare, lovire sau alte violenţe şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2014, declinat spre competentă soluţionare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Topliţa şi înregistrat sub nr. x/2014. Acest din urmă dosar a fost soluţionat prin ordonanţa procurorului din data de 26 iunie 2015 prin care s-a dispus clasarea cauzei faţă de agentul şef principal de poliţie D., constatându-se că faptele de purtare abuzivă şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor nu există. Plângerea petentului C. împotriva ordonanţei de clasare a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea nr. 64 din data de 10 noiembrie 2015 a Judecătoriei Topliţa.

Totodată, la data de 8 ianuarie 2014, inculpatul C. a contestat sancţionarea sa contravenţională de către organele de poliţie, solicitând anularea proceselor-verbale de contravenţie, plângerile contravenţionale fiind înregistrate în Dosarul nr. x/326/2014 al Judecătoriei Topliţa. Cu ocazia soluţionării cauzei, instanţa a constatat comiterea infracţiunilor de audienţă şi, prin încheierea din data 17 iunie 2014, a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Topliţa pentru efectuarea de cercetări faţă de A. sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă, iar prin încheierea din data de 18 noiembrie 2014 a sesizat aceeaşi unitate de parchet pentru efectuarea de cercetări faţă de E. sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă. Prin Sentinţa civilă nr. 183 din 24 februarie 2015, Judecătoria Topliţa a respins plângerea petentului C. Prin Decizia nr. 139 din 25 februarie 2016, Tribunalul Harghita a admis, în parte, plângerea contravenţională formulată de petentul C. şi a anulat, în parte, unul dintre procesele-verbale de contravenţie, cu privire la contravenţia prev. de art. 64 din Legea nr. 136/1995, menţinând în rest procesele-verbale de contravenţie.

Recurentul inculpat A. a formulat plângere penală împotriva comandantului Poliţiei mun. Topliţa, comisar şef de poliţie B. solicitând cercetarea acestuia pentru comiterea infracţiunilor de ameninţare şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, plângere adresată şi înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 23 decembrie 2013. Plângerea a fost înaintată organului de urmărire penală competent, respectiv Parchetul de pe lângă Judecătoria Topliţa, fiind înregistrată la această unitate de parchet la 18 februarie 2014, cauza fiind apoi preluată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, fiind înregistrat Dosarul cu nr. x/2014 Prin Ordonanţa procurorului nr. 35/P/2014 din data de 30 aprilie 2014 s-a dispus clasarea cauzei faţă de comisarul şef de poliţie B., constatându-se că fapta de abuz în serviciu nu există. Cu privire la infracţiunea de purtare abuzivă, s-a reţinut că nu s-au utilizat de către B. cuvinte jignitoare la adresa persoanei vătămate, iar expresiile utilizate nu realizează elementele specifice ameninţării. Plângerea petentului A. împotriva ordonanţei de clasare a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Încheierea nr. 325 din data de 9 septembrie 2014 a Judecătoriei Topliţa.

În acelaşi scop, inculpaţii au făcut declaraţii nereale în momentul audierii acestora, în calitate de martori, atât în cele două cauze penale menţionate anterior, cât şi în faţa instanţei civile, după cum urmează: recurentul inculpat A. - în Dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Topliţa şi în cadrul Dosarului civil nr. x/2014 al Judecătoriei Topliţa; inculpatul E. - în Dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Topliţa, în cadrul Dosarului penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi în cadrul Dosarului civil nr. x/2014 al Judecătoriei Topliţa; inculpatul F. - în Dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Topliţa şi în cadrul Dosarului penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş; inculpatul C. - în cadrul Dosarului penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş.

În esenţă, după expunerea detaliată a situaţiei de fapt, prezentată în sinteză anterior şi analiza vastului material probator administrat atât la urmărirea penală cât şi în etapa procesuală a cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a concluzionat că, din mijloacele de probă, "rezultă, fără dubiu, că inculpaţii, cu rea-credinţă au formulat plângeri, respectiv au făcut declaraţii necorespunzătoare adevărului, pe care cu intenţie l-au denaturat, făcându-se astfel vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost cercetaţi şi apoi trimişi în judecată", concluzie reiterată şi de instanţa de apel.

De asemenea, instanţele au achiesat susţinerilor acuzării în sensul că "s-a dorit denaturarea adevărului pentru ca numitul C. să nu fie tras la răspundere pentru faptele contravenţionale săvârşite şi mai ales pentru faptul că s-a urmărit acuzarea şi tragerea la răspundere pe nedrept a doi lucrători de poliţie pentru fapte de abuz în serviciu şi purtare abuzivă, fapte care în realitate nu au existat."

Din ansamblul activităţii infracţionale ce a făcut obiectul cauzei relevat mai sus, în prezentul recurs în casaţie este contestată doar o parte a acesteia, respectiv, acţiunea inculpatului A., circumscrisă infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen., de formulare a unei plângeri penale împotriva comandantului Poliţiei mun. Topliţa, comisarul şef de poliţie B., pe care l-a acuzat de "fapte de abuz în serviciu şi purtare abuzivă, fapte care în realitate nu au existat".

Cu privire la acest segment al acuzaţiei aduse recurentului inculpat A., instanţa de apel a concluzionat, în urma analizării materialului probator (declaraţii de martori, înregistrarea audio a discuţiei dintre inculpatul A. şi partea civilă) că recurentul se face vinovat de comiterea infracţiunii "(...) prin acuzaţiile neadevărate formulate prin plângerea penală (...)".

Având în vedere elementele factuale reţinute în hotărârea atacată, pe de o parte, dar şi specificitatea criticilor formulate de recurentul inculpat, pe de altă parte, Înalta Curte va analiza întrunirea condiţiilor de tipicitate obiectivă atât ale infracţiunii anterioare de denunţare calomnioasă, cât şi ale infracţiunii în vigoare la acest moment de inducere în eroare a organelor judiciare, în raport de fapta, în materialitatea sa, astfel cum a fost descrisă şi reţinută în cauză.

Potrivit art. 259 alin. (1) din C. pen. anterior, prin infracţiunea de denunţare calomnioasă era incriminată învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anume persoană, faptă care era pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

C. pen. în vigoare a incriminat, în art. 268 alin. (1), infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare constând în sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Se constată că, în forma prevăzută în alin. (1) al art. 259 din C. pen. anterior, elementul material al laturii obiective a infracţiunii de denunţare calomnioasă consta în învinuirea mincinoasă, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anume persoană. Aşadar, învinuirea trebuia să privească o persoană determinată, să se refere la săvârşirea unei infracţiuni, aceasta să fie făcută prin denunţ sau plângere şi să aibă caracter mincinos, adică necorespunzătoare realităţii.

Potrivit art. 268 alin. (1) teza a II-a din C. pen., elementul material al laturii obiective a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare constă în sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, în legătură cu săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală. Şi în acest caz, învinuirea trebuie să privească o persoană determinată, să se realizeze prin formularea unei plângeri sau a unui denunţ. Totodată, învinuirea cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală trebuie să fie mincinoasă, neadevărată.

Din analiza conţinutului celor două texte legale precitate rezultă că infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare nu este o infracţiune nouă, aceasta regăsindu-se şi în reglementarea anterioară în infracţiunea de denunţare calomnioasă, activităţile incriminate în dispoziţiile art. 259 alin. (1) din C. pen. anterior continuând să fie incriminate în noul C. pen. în prevederile art. 268 alin. (1) teza a II-a. Prin urmare, se constată că în C. pen. în vigoare, infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în varianta normativă incriminată în teza a II-a a alin. (1) al art. 268, legiuitorul a preluat dispoziţiile din vechea reglementare, existând o continuitate a incriminării faptei astfel cum a fost comisă de recurentul inculpat.

Aşadar, fapta comisă de inculpatul A., în materialitatea sa, astfel cum a fost reţinută, îndeplineşte elementele de tipicitate obiectivă atât ale infracţiunii de denunţare calomnioasă prev. de art. 259 alin. (1) din vechiul C. pen., cât şi a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare prev. de art. 268 alin. (1) (teza a II-a) din noul C. pen.

Prin urmare, susţinerea recurentului inculpat că fapta reţinută în sarcina sa nu era prevăzută ca infracţiune de legea penală nu poate fi primită.

În contextul celor arătate, omisiunea instanţei de fond de a analiza succesiunea de legi penale în timp - în condiţiile în care a reţinut comiterea faptei la data de 23 decembrie 2013, deci sub imperiul C. pen. anterior, dar a dispus condamnarea inculpatului A. şi aplicarea unei pedepse mai favorabile acestuia prevăzută exclusiv de C. pen. în vigoare, respectiv pedeapsa amenzii - nu produce consecinţe juridice cu privire la întrunirea condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat. De altfel, aplicarea legii penale mai favorabile nu face obiectul prezentei căi extraordinare de atac şi nici nu a reprezentat motiv de critică în cererea de recurs în casaţie formulată.

Totodată, nici inexactităţile cuprinse în decizia penală cu privire la data formulării plângerii de către inculpatul A. împotriva părţii civile B. - instanţa de apel a reţinut, iniţial, data de 8 octombrie 2014 şi apoi, data de 06 ianuarie 2014 - nu pot influenţa soluţia de condamnare pronunţată în cauză, menţionarea eronată a două date diferite privind depunerea unui unic act procesual de sesizare a organelor de urmărire penală fiind, cel mai probabil, rezultatul unor erori materiale. Din considerentele deciziei penale rezultă, în mod cert, că instanţa de apel nu a modificat situaţia de fapt, aspectele factuale reţinute fiind identice cu cele descrise în actul de sesizare şi hotărârea instanţei de fond. Prin urmare, instanţa de apel a pronunţat soluţia de condamnare cu privire la fapta cu care a fost sesizată şi, în consecinţă, a apreciat că nu există erori în interpretarea probatoriului sau în interpretarea momentelor săvârşirii faptei.

Referitor la cel de al doilea motiv de recurs în casaţie invocat de inculpatul A., Înalta Curte îl apreciază, de asemenea, nefondat.

Cu titlu preliminar, notează că analiza instanţei supreme în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, în cazul motivului invocat de recurentul inculpat A., respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se limitează la verificarea corespondenţei formale între elementele faptice reţinute în hotărârile recurate şi conţinutul constitutiv al infracţiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt. Prin urmare, criticile recurentului vor fi analizate, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată.

Deşi instanţele de judecată nu au realizat o analiză exhaustivă a elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A., acest aspect nu împiedică verificarea criticilor formulate de inculpat, recursul în casaţie oferind cadrul procesual adecvat unei analize, în drept, a elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii contestate de recurent.

Astfel, rolul instanţei de casaţie nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale atacate, ci în baza demersului analitic, instanţa de casaţie verifică, în drept, dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

În continuare, efectuând propriul demers analitic în drept, singurul abilitat de dispoziţiile procedurale în sarcina instanţei de recurs, în raport de situaţia stabilită definitiv în calea ordinară de atac, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă reglementate în norma de incriminare.

Din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel rezultă că a fost stabilit caracterul mincinos al învinuirii pe baza probelor administrate în cauză. De asemenea, învinuirea a fost formulată printr-o plângere penală, a vizat o persoană determinată, iar plângerea a cuprins suficiente elemente pentru tragerea la răspundere penală, astfel încât toate elementele privind tipicitatea obiectivă sunt îndeplinite atât cu privire la infracţiunea prevăzută în actuala reglementare, cât şi în ceea ce priveşte infracţiunea reglementată în legea penală anterioară, elementele constitutive ale laturii obiective ale infracţiunilor fiind comune ambelor codificări penale.

Contestarea de către recurentul inculpat a reţinerii caracterului nereal al învinuirilor aduse părţii civile nu poate fi evaluată în actualul cadru procesual întrucât este rezultatul aprecierii instanţei de apel asupra materialului probator administrat în cauză. Or, aşa cum s-a arătat anterior în considerentele prezentei hotărâri, instanţa de casaţie nu poate modifica situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv în decizia penală recurată şi nici nu poate proceda la reevaluarea materialului probator deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casaţie într-un al doilea apel.

Nici criticile recurentului inculpat, relative la exercitarea dreptului de liber acces la justiţie, nu pot fi primite întrucât acestea antamează chestiuni ce ţin de latura subiectivă a infracţiunii, care excedează analizei căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, nefiind aspecte de nelegalitate, ci de temeinicie a hotărârii atacate.

În raport de cele arătate, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurentul inculpat A. sunt neîntemeiate, astfel că recursul în casaţie formulat de acesta urmează a fi respins ca atare. Pe cale de consecinţă, cererea recurentului de suspendare a executării pedepsei nu poate fi primită, fiind rămasă fără obiect.

Referitor la solicitarea condamnatului C., cuprinsă în concluziile scrise ataşate la dosar, de achitare cu privire la infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, pe motivul că a fost condamnat pentru faptă care nu era prevăzută de legea penală la săvârşirii acesteia, Înalta Curte constată că nu poate fi analizată în cadrul procesual pendinte.

Astfel, condamnatul nu a formulat cale de atac în prezenta cauză, cererea acestuia fiind inserată în cadrul concluziilor depuse cu privire la cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.

Totodată, solicitarea condamnatului C. nu poate fi examinată nici prin extinderea efectelor recursului în casaţie declarat de inculpatul A., nefiind incidente prevederile art. 443 din C. proc. pen., având în vedere, pe de o parte, soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză cu privire la calea de atac exercitată de recurentul A., şi, pe de altă parte, caracterul distinct al acuzaţiilor aduse lui C., acesta nefiind participant la comiterea aceleiaşi fapte criticate de A.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 554/A/10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar conform art. 275 alin. (6) din acelaşi cod, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 554/A din data de 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2020.

Procesat de GGC - LM