Abuse of office liability requires explicit primary legislation, not internal job descriptions, under Constitutional Court Decision 405/2016

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 118 din 21 august 2018 a Judecătoriei Panciu s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de omisiunea sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 alin. (2) C. pen. (1968), cu aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. pen., la o pedeapsă de 1 (un) an închisoare.

În conformitate cu art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la considerarea ca executată a pedepsei principale stabilite.

În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat aceluiaşi inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 83 - 84 C. pen., s-a dispus amânarea aplicării pedepsei principale, stabilită pentru inculpat, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

S-a încredinţat supravegherea inculpatului Serviciului de Probaţiune Vrancea, care are obligaţiile prevăzute de art. 86 alin. (4) C. pen.

S-a dispus, de asemenea, amânarea aplicării pedepselor accesorii şi complementare faţă de inculpat. Totodată, s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 88 C. pen., referitoare la condiţiile revocării amânării aplicării pedepsei.

Pe de altă parte, în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată, prevăzută de art. 248 C. pen. (1968), raportat la art. 2481 C. pen. (1968), cu aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. pen.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/2012 din data de 25 iunie 2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, înregistrat pe rolul Judecătoriei Panciu sub nr. x/2013, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor B. şi C., pentru comiterea infracţiunii de participaţie improprie la tăiere fără drept de arbori şi participaţie improprie la sustragere de material lemnos, prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 108 alin. (1) lit. d), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 46/2008, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., respectiv de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 110 alin. (1) lit. d), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 46/2008, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen., a inculpatului A., pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată şi omisiunea sesizării organelor judiciare, prevăzute de art. 248 C. pen., raportat la art. 2481 C. pen. şi art. 263 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a inculpatului D., pentru comiterea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 alin. (1) şi (2) C. pen., şi a inculpatului E., pentru comiterea infracţiunilor de participaţie improprie la tăiere fără drept de arbori şi participaţie improprie la sustragere de material lemnos, prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 108 alin. (1) lit. d), alin. (2) lit. a) C. pen. din Legea nr. 46/2008, cu aplicarea art. 115 din Legea nr. 46/2008, respectiv de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 110 alin. (1) lit. d), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 46/2008, cu aplicarea art. 115 Legea nr. 46/2008 şi art. 33 lit. a) C. pen.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, în esenţă, ca stare de fapt, că în perioada 2009 - 2011, inculpaţii C. şi B., împreună cu funcţionari ai Cantonului Silvic nr. 10, din cadrul O.S. Soveja (inculpaţii A., D. şi E.), din punctul "F.", au fost implicaţi în tăierea ilegală şi sustragerea de material lemnos, în valoare totală de 1.435.619,92 RON.

Faptele nu au fost recunoscute de inculpaţi, nici la urmărirea penală şi nici la cercetarea judecătorească.

A constatat instanţa de fond că trimiterea în judecată a inculpaţilor şi sesizarea instanţei au fost făcute sub incidenţa vechiul C. proc. pen., la data de 26 iunie 2013, dată după care a intervenit succesiunea de legi penale, însă în procedura de cameră preliminară, reţinând că nu au fost formulate cereri şi excepţii de către inculpaţi şi nici din oficiu nu se impuneau a fi invocate, în temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a constatat, prin încheierea pronunţată la data de 8 aprilie 2014, legalitatea rechizitoriului cu nr. x, din data de 25 iunie 2013, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea (reţinându-se că au fost respectate dispoziţiile art. 328 C. proc. pen.), a administrării probelor (respectiv, audierea martorilor s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 114 - 123 C. proc. pen., iar audierea inculpaţilor s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 107 - 110 C. proc. pen.), precum şi a actelor de urmărire penală (constând în sesizarea organului de urmărire penală, rezoluţia de dispunere a începerii urmăririi penale a organului de cercetare penală, rezoluţia de confirmare a începerii urmăririi penale de către procurorul de caz, procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală şi referatul organului de cercetare penală cu propunerea de emitere a rechizitoriului, punerii în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor).

Din analiza ansamblului probator administrat în cauză, prima instanţă a reţinut că, în fapt, începând din anul 2009 cea mai mare parte a masei lemnoase provenind din exploatarea ilegală a pădurilor din judeţul Vrancea a putut fi pusă în valoare (transportată, prelucrată şi comercializată) de persoanele fizice sau juridice care au avut un asemenea obiect de activitate, în baza documentelor cu regim special ce le-au fost puse la dispoziţie de inculpatul B., acesta fiind ajutat în activitatea infracţională de inculpatul C.

În acest sens, inculpatul B. a înfiinţat două societăţi comerciale, respectiv, în anul 2009, G. SRL, cu sediul social în comuna Câmpuri, sat Feteşti, judeţul Vrancea, având ca administrator de drept pe soţia sa, H., iar în anul 2011, I. SRL cu sediul social în comuna Răstoaca, sat Răstoaca, judeţul Vrancea, având ca administrator de drept pe fiul său, J.

Ca şi mod de operare, inculpaţii B. şi C. au achiziţionat de la K. din mun. Braşov, jud. Braşov, documente cu regim silvic false, care ulterior au fost completate cu date nereale, atestând că SC G. SRL Câmpuri şi SC I. SRL Răstoaca s-au aprovizionat cu cantităţi însemnate de masă lemnoasă, de la mai multe societăţi comerciale sau ocoale silvice din ţară.

După ce inculpatul B., cu ajutorul inculpatului C., şi-a creat stocurile fictive de masă lemnoasă în gestiunea celor două societăţi comerciale, şi-a achiziţionat documente cu regim special (avize primare de însoţire, facturi fiscale şi chitanţiere) pentru a realiza operaţiuni de comercializare nereale.

Practic, mai multe persoane fizice sau juridice care extrăgeau ilegal lemn din pădurile de pe raza jud. Vrancea şi care aveau nevoie de documente specifice pentru transport, prelucrare şi comercializare "cumpărau" de la inculpatul B. asemenea înscrisuri, în special avize primare de însoţire. În acest mod cei care îşi procurau aceste documente cu regim special de la inculpatul B. justificau faptul că masa lemnoasă provenită din tăierea ilegală a unor arbori era cumpărată de la SC G. SRL Câmpuri sau de la SC I. SRL Răstoaca.

Pe de altă parte, inclusiv B. şi C. au coordonat operaţiuni de tăiere ilegală de arbori, în special pe raza Ocolului Silvic Soveja, iar pentru comercializarea masei lemnoase au folosit documente cu regim special de la cele două societăţi comerciale, profitând astfel de "intrările" fictive din gestiunea acestora.

Astfel, una dintre operaţiunile de amploare de tăiere ilegală de arbori şi de sustragere a masei lemnoase în care au fost implicaţi B. şi C., precum şi funcţionarii O.S. Soveja, s-a desfăşurat în perioada noiembrie 2009 - 2011, în cadrul Cantonului Silvic nr. 10, respectiv în punctul "F." (U.P. - I, u.a. - 93A) de pe raza comunei Câmpuri, jud. Vrancea.

În acest canton silvic până la data de 20 octombrie 2009 titular a fost pădurarul L., moment de la care postul a fost preluat de pădurarul E., şeful districtului din care face parte cantonul, fiind, în ambele perioade, inginerul D.

După preluarea cantonului de către inculpatul E. au început operaţiunile de tăiere ilegală de arbori, iar pentru a asigura aparenţa unei activităţi legale, persoanele implicate (E., B., C. sau muncitorii coordonaţi de ultimii doi), fără a se putea stabili care dintre acestea, au creat elementele specifice mărcilor silvice cum ar fi: cioplaje, amprente rotunde cu vopsea, folosindu-se de dispozitive originale sau improvizate. Mai mult decât atât, pentru a nu crea suspiciuni, aceştia au folosit vopsea de culoare verde corespunzătoare punerii în valoare de partizi în anul 2008, întrucât pentru fiecare an calendaristic, prin decizia Direcţiei Silvice Vrancea, erau stabilite culorile unice utilizate la punerile în valoare în pădurile de stat.

De altfel, cu ocazia verificărilor efectuate în teren de organele de poliţie şi funcţionari silvici, în ziua de 25 aprilie 2012, lângă cioata din specia fag inventariată cu nr. 1015 din U.P. - I Câmpuri, u.a. - 93, au fost descoperite mai multe bunuri (folosite la crearea însemnelor mărcilor silvice), aflate într-o sacoşă din plastic, respectiv o secure, un burete sintetic imprimat cu vopsea de culoare verde, un recipient din plastic (partea inferioară a unui bidon de ulei) şi un bidon de 0,5 litri în care se afla vopsea de culoare verde.

În acest context, s-a arătat că în pădurea din U.P. - I Câmpuri, u.a. - 93A, între anii 2008 - 2012 au fost puse în valoare şi exploatate următoarele partizi:

- 642/2008 (exploatată în anul 2009), în care operaţiunile de marcare au fost efectuate de către inculpatul D., cu dispozitivul de marcat cu indicativul "PS 252", folosindu-se vopsea de culoare verde pentru un număr de 80 de arbori cu un volum de 73 m.c.;

- 724/2010, în care operaţiunile de marcare au fost efectuate de către inginerul M., cu dispozitivul de marcat cu indicativul "PS 324", folosindu-se vopsea de culoare albastră pentru un număr de 95 arbori, cu un volum total de 262 m.c.;

- 810/2011, în care operaţiunile de marcare au fost efectuate de către inginerul N., cu dispozitivul de marcat cu indicativul "PS 279" folosindu-se vopsea de culoare neagră la marcare pentru un număr de 99 arbori, cu un volum total de 111 m.c.

Toate cele trei partizi de masă lemnoasă constituite în punctul "F." şi descrise mai sus au fost reprimite de angajaţii O.S. Soveja, fără a se constata tăieri ilegale de arbori.

De asemenea, în perioada anilor 2002 - 2005 au mai fost constituite şi alte partizi de masă lemnoasă, însă punea în valoare a acestora s-a făcut cu dispozitive de marcat cu alte caracteristici (diametrul cercului amprentei vizibil mai mare), dispozitive care în anul 2007 au fost retrase.

Întrucât în cursul anului 2008, când titular de canton era pădurarul L., a fost constituită partida de masă lemnoasă nr. 642, folosindu-se la marcare vopsea de culoare verde, în mod intenţionat autorii au utilizat vopsea de aceeaşi culoare, pentru a ascunde, pe de o parte, că operaţiunile de tăiere ilegală au avut loc după ce inculpatul E. a preluat cantonul, iar, pe de altă parte, să creeze convingerea că cioatele provin din exploatarea partizii menţionate anterior.

Pentru stabilirea activităţilor infracţionale, în perioada 17 aprilie 2012 - 3 mai 2012 a fost efectuat un control de către delegaţi ai R.N.P. - "Romsilva" şi lucrători din cadrul I.P.J. Vrancea, în prezenţa inculpaţilor E. şi D., situaţie în care au fost identificate un număr total de 1.335 cioate din diferite specii, care prezentau amprentele aparente ale unor mărci silvice.

Dintre cele 1.335 cioate marcate şi identificate, un număr de 1.089 prezentau vopsea de culoare verde, un număr de 83 prezentau vopsea de culoare albastră, 53 prezentau vopsea de culoare neagră, 109 prezentau doar amprenta circulară, fără a fi aplicată vopsea, iar o cioată prezenta marca unui dispozitiv pentagonal de inspecţie.

Excluzând cioatele care proveneau din partizile 642/2008, 724/2010 şi 810/2011, s-a constatat o diferenţă în plus de 1.009 cioate cu marcă silvică cu vopsea de culoare verde şi 109 cioate în plus ce prezentau amprenta posibilă a unui ciocan de marcat fără vopsea (toate din speciile fag şi răşinoase), fiind calculat de către specialiştii R.N.P.-"Romsilva" un volum de 3.780 m.c. masă lemnoasă provenită din tăieri ilegale, cu o valoare a pagubei de 1.435.619,92 RON (TVA inclusă), care depăşeşte de peste 50 de ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Tot în cadrul controlului arătat mai sus, au fost identificate şi inventariate şi un număr de 38 de cioate din speciile fag şi brad, care nu prezentau mărci silvice şi nici elemente specifice acestora, respectiv cioplaje, urme de vopsea ori amprente ale vreunui dispozitiv de marcat calculându-se un volum de 98,2 m.c. şi o valoare a pagubei de 14.614,30 RON, cercetările continuând pentru identificarea persoanelor care au tăiat arborii.

În continuare, organele de poliţie au stabilit că tăierile ilegale s-au realizat, începând din luna noiembrie 2009 şi până la sfârşitul anului 2011, de către echipe de muncitori angajaţi fără documente legale de către inculpaţii B. şi C. Aceşti doi inculpaţi şi-au împărţit sarcinile în coordonarea operaţiunilor, în sensul că inculpatul B. se deplasa cu muncitorii în pădure, unde realiza activităţile de exploatare a masei lemnoase, iar inculpatul C. se ocupa cu precădere de transportul, depozitarea şi valorificarea masei lemnoase.

Din echipele de muncitori au făcut parte următoarele persoane: O. - conducător taf, P. - legător sarcină, Q. - conducător auto, R. - conducător auto, S. - conducător taf, T. - conducător taf, U. - conducător ifron, V. - conducător taf, W. - conducător ifron, X. - fasonator mecanic, Y. - conducător taf şi Z. - fasonator mecanic, persoane faţă de care nu s-a putut stabili cu certitudine dacă au acţionat cu intenţie, cunoscând faptul că masa lemnoasă era exploatată ilegal, având în vedere că arborii tăiaţi prezentau elementele specifice mărcilor silvice.

De altfel, aceşti muncitori au fost folosiţi de B. şi C. la operaţiuni de exploatare a masei lemnoase şi în alte suprafeţe de pădure de pe raza Ocolului Silvic Soveja.

Lemnul recoltat ilegal a fost vândut de aceşti doi inculpaţi direct către anumiţi agenţi economici, cum ar fi SC AA. SRL Soveja, SC BB. SRL Buzău, SC CC. SRL Focşani, sau l-au transportat în depozitul pe care C. îl deţinea în comuna Câmpuri, judeţul Vrancea, de unde ulterior l-au valorificat, transporturile fiind efectuate cu avize de însoţire primare emise în numele SC G. SRL Câmpuri.

Operaţiunile de tăiere ilegală de arbori şi sustragere de material lemnos au fost înlesnite de către pădurarul E., care nu a întreprins niciun fel de demers pentru a opri aceste infracţiuni comise nemijlocit fără intenţie de angajaţii inculpaţilor B. şi C. Practic, simpla prezenţă a pădurarului E. la locul comiterii faptelor a fost de natură a întări convingerea numiţilor O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. şi Z. că activităţile pe care le prestau erau în conformitate cu normele silvice în vigoare.

În acelaşi timp, inculpatul A., care a îndeplinit în perioada 2007 - 2012 funcţia de şef al Ocolului Silvic Soveja, deşi avea cunoştinţă despre activităţile de exploatare a masei lemnoase din U.P. - I Câmpuri, u.a. - 93A, nu şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu conform fişei postului, în principal "de a exercita şi controla activitatea de pază a fondului forestier", pentru a împiedica tăierile ilegale de arbori şi sustragerea de material lemnos.

În acest sens, s-a avut în vedere că, în cursul anului 2010, fără a se putea stabili cu exactitate data, inculpatul A. s-a deplasat în punctul "F.", în U.P. - I Câmpuri, u.a. - 93, unde a oprit temporar activitatea de exploatare ilegală a masei lemnoase, solicitându-le inculpatului B. şi echipei de muncitori să părăsească fondul forestier. Cu toate acestea, în perioada ce a urmat exploatarea ilegală a continuat, fără ca A. să împiedice activitatea infracţională coordonată de inculpaţii B. şi C., nerespectând obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală.

La rândul său, inculpatul D., care a îndeplinit funcţia de şef de district, deşi nu s-a putut proba că a fost implicat direct în activităţile ilegale coordonate de către B. şi C., a manifestat neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, făcând posibilă comiterea infracţiunilor de tăiere ilegală de arbori şi sustragere de material lemnos, având drept urmare prejudicierea patrimoniului Direcţiei Silvice Vrancea cu suma totală de 1.435.619,92 RON (TVA inclusă).

Astfel, deşi operaţiunile de tăiere ilegală din U.P.-I Câmpuri, u.a. - 93A s-au desfăşurat pe perioadă de peste doi ani şi au fost de amploare, inculpatul D. nu şi-a îndeplinit între altele una dintre principalele sale atribuţii de serviciu, respectiv aceea de "a organiza, coordona şi controla permanent activitatea de pază desfăşurată de către pădurarii titulari de canton din raza sa de competenţă, purtând răspunderea în solidar cu aceştia pentru pagubele ce se aduc fondului forestier, ca urmare a neîndeplinirii atribuţiunilor de serviciu."

Cu titlu preliminar, instanţa de fond a arătat că are obligaţia pozitivă de a analiza aplicabilitatea în cauză a legii penale mai favorabile, in concreto, cu privire la fiecare inculpat în parte, adică aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 5 C. pen., indiferent de cererea părţilor, cerere care, din oficiu, a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor pe parcursul cercetării judecătoreşti şi în şedinţă publică şi care nu are în vedere aplicarea legii procesual-penale mai favorabile, ci aplicarea legii penale mai favorabile.

Sub acest aspect s-a arătat că aplicarea imediată a reglementărilor procesual penale este un principiu fundamental ce guvernează procesul penal, ce se aplică în toate situaţiile, cu excepţia derogărilor prevăzute expres şi limitativ de lege, de la care nu se poate deroga, iar art. 5 C. pen., se referă exclusiv la aplicarea normelor de drept substanţial, mai favorabile, ce se aplică în situaţia succesiunii de legi penale.

Că este aşa rezultă din economia dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din Legea de punere în aplicare a C. proc. pen. nr. 255/2013.

Prima instanţă, sub aspectul dreptului substanţial, a dat eficienţă în cauză principiului mitior lex, reglementat în cuprinsul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. pen., potrivit căruia, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, şi a ţinut seama, totodată, de Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. pen.

În procesul de determinare a legii penale mai favorabile, in concreto, instanţa de fond, pentru a evita crearea în cauză a unei lex tertia, a ţinut seama de următoarele criterii: conţinutul infracţiunii; existenţa unor impedimente la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale; existenţa unor cauze de nepedepsire; natura şi limitele pedepsei; termenul de prescripţie.

În afara acestor criterii, prima instanţă a mai avut în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., modificată, care cuprinde numeroase dispoziţii tranzitorii.

În cazul succesiunii de legi penale în timp, analiza legii penale mai favorabile antesententiam trebuie realizată atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii, cu îndeplinirea a trei condiţii cumulative: succesiunea de legi să intervină între momentul comiterii faptei şi cel al condamnării definitiv, toate legile succesive să incrimineze fapta comisă de inculpat (continuitatea incriminării) şi legile succesive să incrimineze sau să sancţioneze diferit fapta comisă.

A mai arătat prima instanţă că art. 5 alin. (2) din noul C. pen. stipulează că regulile aplicării legii penale mai favorabile sunt incidente şi în cazul actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale ca urmare a soluţionării de către Curtea Constituţionale a unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor de judecată (control de constituţionalitate a posteriori), caz în care se va reţine aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 5 C. pen.

Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că obiectul reglementării art. 5 din C. pen. are în vedere "legea" penală mai favorabilă, şi nicidecum dispoziţiile sau normele penale mai favorabile, nefiind permisă combinarea dispoziţiilor sau normelor penale succesive, pentru că în caz contrar s-ar anula voinţa legiuitorului şi s-ar nesocoti art. 1 alin. (4) din Constituţie, dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie. Astfel, în Hotărârea Scoppola nr. 2 s-a reţinut de către Curtea de la Strasbourg că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto, adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche şi cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche fie legea nouă; după stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv mai favorabilă acuzatului.

Referitor la inculpatul A., instanţa de fond a reţinut, sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată, prevăzută de art. 248 C. pen. (1968), raportat la art. 2481 C. pen. (1968), că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 Curtea Constituţională a adus o dublă limitare incriminării: pe de o parte, a restrâns sfera actelor abuzive numai la cele prin care au fost încălcate atribuţiile de serviciu stipulate explicit în lege, ordonanţă a Guvernului sau ordonanţă de urgenţă a Guvernului, scoţând astfel din sfera incriminării actele nelegale sau defectuoase care au fost comise prin încălcarea atribuţiilor de serviciu stipulate în acte normative care nu constituie legislaţia primară (de pildă, H.G., Norme de aplicare, Regulamente interne, Ordine ale miniştrilor, etc.), iar, pe de altă parte, făcând referire la principiul minimei intervenţii, Curtea Constituţională a constatat că orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare.

A observat prima instanţă că, prin Decizia nr. 405/2016, Curtea Constituţională a constatat că legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu reprezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.

În concluzie, Curtea a reţinut că sarcina aplicării principiului ultima ratio aparţine, pe de o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea, şi a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din noul C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Prin urmare, Curtea a considerat că faptele care, prin efectul lor, sunt lipsite de importanţă ori sunt apte să atragă numai răspunderea disciplinară nu pot fi considerate fapte tipice de abuz în serviciu şi a scos din sfera incriminării penale încălcarea sarcinilor de serviciu prevăzute în fişa postului, ipoteză identică cu cea din speţă, în care s-a aflat şi inculpatul A.

Faţă de toate acestea, în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., prima instanţă a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, în forma calificată, prevăzută de art. 248 C. pen., raportat la art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Sub aspectul infracţiunii de omisiunea sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 alin. (2) C. pen. (1968), instanţa de fond a reţinut vinovăţia acestuia, deoarece chiar dacă inculpatul, în declaraţiile date atât la urmărirea penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească, a pretins că de mai multe ori a sesizat organele abilitate cu privire la tăierea şi furtul de material lemnos, din declaraţiile martorilor care au fost la faţa locului (declaraţia martorului U. - filele x şi urm. din dosarul de fond, T. şi DD. - dosarul de fond, R., Q., Z. şi Y. şi V. - dosarul de fond), rezultă fără nici un dubiu că, deşi a fost prezent la faţa locului, nu le-a atras atenţia inculpaţilor că exploatează masă lemnoasă în mod nelegal, ci chiar a permis să se facă acest lucru, fără a sesiza organele în drept, deşi era prevăzută o astfel de obligaţie în fişa postului.

A arătat prima instanţă că, atât în vechea reglementare, cât şi în prevederea art. 267 alin. (1) din noul C. pen., constituie infracţiunea de omisiunea sesizării organelor judiciare şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală.

S-a arătat că este de notorietate că funcţionarul public are posibilitatea să cunoască repede şi uşor săvârşirea unei infracţiuni la locul lor de muncă. De aceea, art. 291 C. proc. pen. prevede obligaţia pentru o persoană cu funcţie de conducere într-o unitate publică sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea în acea unitate a unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, să sesizeze de îndată organul de urmărire penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.

Prin omisiunea de a sesiza de îndată organul de urmărire penală se încalcă această îndatorire specială. Omisiunea sesizării constituie deci o faptă periculoasă, care aduce atingere activităţii de înfăptuire a justiţiei prin aceea că lipseşte organele de urmărire penală de una dintre principalele posibilităţi de a descoperi şi cerceta la timp pe infractori sau de a curma la timp o activitate infracţională în curs de executare şi uneori de a preîntâmpina săvârşirea altor infracţiuni.

Or, în speţă, inculpatul s-a prevalat de faptul că, întrucât la controlul de fond efectuat de organele silvice nu a rezultat nici o ilegalitate, s-a aflat în eroare de fapt cu privire la situaţia exactă din punctul "F.", U.A. 93 şi nu a înştiinţat organele de anchetă, însă din declaraţiile martorilor T., R. şi Y. reiese că acesta, în calitatea sa de şef de ocol silvic şi împreună cu pădurarul (inculpatul E.) şi şeful de district (inculpatul D.), au fost în pădure în U.A. 93, împreună cu inculpaţii C. şi B.

A mai susţinut inculpatul că totuşi ar fi anunţat şefii ierarhici despre ilegalităţile din punctul "F." instanţa de fond a reţinut că, chiar dacă această susţinere ar fi fost dovedită, obligaţia inculpatului ar fi fost aceea de a sesiza de îndată organul de urmărire penală, conform textului precitat, obligaţie pe care acesta nu şi-a îndeplinit-o.

În atare situaţie apărarea inculpatului a fost considerată ca lipsită de temei.

Examinând tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de omisiunea sesizării organelor judiciare, instanţa de fond a reţinut că infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei care implică îndeplinirea cu promptitudine de către funcţionarii publici a obligaţiei de a sesiza de îndată organul de urmărire penală cu privire la infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplinesc sarcinile şi că subiectul activ al infracţiunii este unul calificat. Aşadar, infracţiunea de omisiunea sesizării nu poate fi săvârşită decât de un funcţionar public.

Noţiunea de funcţionar public este definită în art. 175 alin. (1) C. pen. Astfel, prin funcţionar public, în sensul legii penale, înţelegem persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

Calitatea specială cerută făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei, adică în momentul în care acesta, deşi are posibilitatea de a sesiza organul judiciar, nu-şi îndeplineşte de îndată obligaţia pe care i-o impune legea. Nu săvârşeşte infracţiunea de omisiunea sesizării organelor judiciare funcţionarul public care a comis sau a participat la săvârşirea infracţiunii în legătură cu care a omis să sesizeze organele de urmărire penală, deoarece obligaţia denunţării, impusă funcţionarului public, priveşte infracţiuni săvârşite de alte persoane.

A mai observat prima instanţă că subiectul pasiv al infracţiunii este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite, iar elementul material al infracţiunii se realizează printr-o inacţiune, adică prin omisiunea sesizării organelor de urmărire penală. Este necesar ca urmările infracţiunii să se răsfrângă asupra activităţii serviciului respectiv; poate fi vorba de o faptă a unui funcţionar public sau a unei alte persoane.

Infracţiunea la care se referă art. 267 C. pen. poate fi o faptă consumată sau doar o tentativă pedepsită de lege sau o activitate de participare la comiterea acestora, în calitate de coautor, complice sau instigator.

Pentru existenţa infracţiunii se cere ca funcţionarul public să fi luat la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni dintre cele la care face referire art. 267 C. pen. şi să fi avut obligaţia conform atribuţiilor de serviciu să sesizeze organele judiciare.

Astfel, a subliniat instanţa de fond, invocarea de către funcţionarul public a faptului că nu a cunoscut autorul infracţiunii pe care trebuia să o aducă la cunoştinţa organelor de urmărire penală drept cauză care să excludă infracţiunea, nu poate fi acceptată.

Textul art. 267 alin. (1) C. pen. impune ca sesizarea să se facă de îndată. Dacă sesizarea se face cu întârziere sau după ce organele judiciare s-au sesizat, infracţiunea de omisiunea sesizării va exista, iar funcţionar public va fi pedepsit.

Interpretarea expresiei "de îndată" se face în raport de posibilitatea reală a funcţionarului de a afla despre săvârşirea acelei infracţiuni, iar după ce a luat cunoştinţă despre aceasta trebuie cercetat dacă nu cumva a fost împiedicat de anumiţi factori să sesizeze organul de urmărire penală.

În cazul în care sesizarea a fost făcută unor organe ale statului, altele decât cele prevăzute de textul suscitat (care nu sunt organe de urmărire penală), şi fără respectarea regulilor de procedură penală, infracţiunea prevăzută de art. 267 alin. (1) C. pen. de asemenea va exista. Aceasta înseamnă că singurele organe care vor trebui sesizate vor fi cele judiciare.

Cu privire la urmarea imediată, prima instanţă a arătat că aceasta constă, în primul rând, în starea de pericol care se creează pentru înfăptuirea justiţiei penale, iar în al doilea rând în împiedicarea desfăşurării în bune condiţii a activităţii instituţiilor prevăzute în art. 176 C. pen. Această urmare rezultă implicit din săvârşirea faptei.

A mai reţinut instanţa de fond că infracţiunea de omisiunea sesizării organelor judiciare, ca faptă ce constă într-o inacţiune, constituie infracţiune potrivit art. 16 alin. (6) C. pen., fie că este săvârşită cu intenţie, fie că este săvârşită din culpă. Intenţia poate fi directă sau indirectă, iar culpa la rândul său poate fi simplă (neglijenţă) sau cu previziune (uşurinţă).

Cât priveşte susţinerea petentului, în sensul că există eroare de fapt întrucât, la întocmirea controlului de fond nu au fost constatate ilegalităţi, prima instanţă nu a primit această apărare a inculpatului deoarece nu este conformă cu realitatea, în sensul că din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză reiese că acesta a fost de faţă în teren la momentul la care au fost făcute exploatările forestiere şi în calitatea sa de pădurar a asistat la tăierea ilegală, transportul şi comercializarea ilegală a materialului lemnos fără a sesiza organele de urmărire penală, deşi avea această obligaţie legală.

A învederat instanţa de fond că prin eroare se înţelege reprezentarea greşită, de către cel care săvârşeşte o faptă ilicită, a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau de cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii. Eroarea poate avea deci ca sursă fie o completă necunoaştere a unei stări de fapt, situaţii sau împrejurări ale realităţii, în care a avut loc săvârşirea faptei (ignoranţă absolută sau totală), fie o cunoaştere greşită, inexactă a unor astfel de date ale realităţii (ignoranţă relativă sau parţială).

În concluzie, prima instanţă a reţinut că faptele infracţionale comise de inculpaţii C. şi B. au fost comise şi cu acceptul inculpatului A., în sensul că, în calitate sa de şef de ocol silvic, a acceptat ca cei doi inculpaţi să taie, să transporte şi să comercializeze ilegal materialul lemnos, şi deşi ar fi trebuit şi ar fi putut să sesizeze organele judiciare, nu a respectat această obligaţie legală ce rezulta implicit din fişa postului, faptă ce îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă impuse de textul incriminator, nejustificată şi imputabilă inculpatului şi pentru care urmează să răspundă penal.

Examinând care este legea penală mai favorabilă aplicabilă acestui inculpat, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 263 alin. (2) din vechiul C. pen. prevăd o pedeapsă de la 6 luni la 7 ani închisoare, iar noul C. pen. sancţionează aceeaşi faptă, în art. 267 alin. (1), mult mai blând, cu pedeapsa de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Aşa fiind instanţa de fond a conchis că mai favorabilă este sub aspect sancţionator legea penală nouă, a cărei raţiune în esenţă este una preventivă, şi nu coercitivă.

Cât priveşte modalitatea de individualizare şi executare a pedepsei rezultante şi a răspunderii penale a inculpatului, prima instanţă a reţinut că amânarea aplicării pedepsei are acelaşi conţinut cu instituţia juridică a suspendării condiţionate, prevăzută în vechea codificare, însă pentru a nu se ajunge la lex tertia în speţă, instanţa, deşi fapta inculpatului este extrem de gravă, sub aspectul consecinţelor pe care le-a produs cu atât mai mult cu cât acesta cunoştea legislaţia în domeniu, fiind absolvent al unei facultăţi de drept, întrucât este infractor primar şi pe parcursul procesului a avut o atitudine cooperantă, prezentându-se la toate termenele de judecată, a constatat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele dispoziţiile art. 93 şi urm. din noul C. pen. şi a dispus amânarea aplicării pedepsei aplicate inculpatului.

În concluzie, instanţa de fond a apreciat că faptele celor cinci inculpaţi sunt de o gravitate foarte ridicată, nu numai sub aspectul prejudiciului extrem de ridicat produs în patrimoniul persoanei vătămate (Direcţia Naţională a Pădurilor "Romsilva" - Direcţia Silvică Vrancea), al prejudiciului adus fondului forestier şi mediului înconjurător, în general, ci şi sub aspectul complicităţii organelor poliţiei locale şi organelor silvice cu atribuţii de pază, control, administrare şi conducere a fondului silvic, care nu şi-au făcut datoria şi care au permis comiterea infracţiunilor.

Cât priveşte latura civilă a cauzei, prima instanţă a reţinut că, pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal, sau separat, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe o faptă ilicită constând într-o infracţiune;

- infracţiunea să fi produs un prejudiciu material sau moral persoanei (fizice sau juridice) care solicită despăgubirea;

- să existe o legătură de cauzalitate între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul produs;

- să existe vinovăţia făptuitorului în producerea prejudiciului.

A arătat instanţa de fond că, potrivit art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. S-a mai învederat că, atât în accepţiunea vechiul C. proc. pen., cât şi în aceea a noului C. proc. pen., acţiunea civilă poate fi alăturată celei penale în procesul penal, reprezentând o acţiune cu caracter accesoriu, dar poate fi exercitată şi separat, soluţia pronunţată de instanţă cu privire la modul de soluţionare a laturii penale fiind hotărâtoare. Poate avea calitatea de subiect activ al acţiunii civile persoana fizică sau juridică vătămată, care exercită acţiunea civilă în procesul penal şi care se constituie parte civilă şi care a suferit un prejudiciu ca urmare a infracţiunii.

A reţinut instanţa de fond că, în cauza Perez contra Franţei (hotărârea Marii Camere din 12 februarie 2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că procedura de constituire de parte civilă în procesul penal intră în sfera de aplicare a art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, de unde rezultă că partea civilă beneficiază de dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, dreptul la un proces public într-un termen rezonabil, egalitatea armelor, dreptul de a obţine o hotărâre motivată, dreptul la executarea hotărârii, etc.

Altfel spus, întrucât există constituire de parte civilă şi acţiune civilă alăturată celei penale pretenţiile civile ale persoanei vătămate fiind pe deplin recunoscute, instanţa de fond - faţă de dispoziţiile art. 25 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 1381 C. civ., raportat la art. 397 alin. (1) C. proc. pen. - a admis, pe cale de consecinţă, pretenţiile civile formulate de partea civilă Direcţia Naţională a Pădurilor "Romsilva" - Direcţia Silvică Vrancea, ca fiind întemeiate, şi i-a obligat, în solidar, pe inculpaţii B., C., A. şi E. la plata către aceasta a sumei de 1.435.619,92 RON, cu titlu de despăgubiri civile.

În fine, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de fond i-a obligat pe inculpaţii B., C., E. şi A. la plata a câte 3.000 RON, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în cauză, sumă în care a fost inclusă şi suma de câte 520 RON, reprezentând onorariul de avocat pentru apărare oficiu, cu privire la care s-a dispus a fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.

Împotriva Sentinţei penale nr. 118 din 21 august 2018 a Judecătoriei Panciu au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Panciu, partea civilă Direcţia Naţională a Pădurilor "Romsilva" - Direcţia Silvică Vrancea şi inculpaţii B., C., E. şi A.

Inculpatul EE. a solicitat să se constate nulitatea absolută a sentinţei penale apelate, raportat la lipsa de apărare a inculpatului E., dar şi la nemotivarea hotărârii. În privinţa celui de al doilea motiv de nulitate absolută, inculpatul a făcut trimitere la Decizia penală nr. 1410/2018 a Curţii de Apel Cluj, prin care s-a reţinut că hotărârea primei instanţe este lovită de nulitate absolută atunci când instanţa se rezumă la reiterarea aspectelor şi probatoriilor din actul de sesizare, fără a se face în mod complet şi concret administrarea unui nou probatoriu şi totodată o cercetare judecătorească. Or, noţiunea de proces echitabil presupune ca instanţa internă să examineze probatoriile esenţiale ale cauzei şi nu să se mulţumească cu o confirmare a rechizitoriului. Acest lucru s-a statuat şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin hotărârile pronunţate în cauzele Helle contra Finlandei şi Boldea contra României.

Pe de altă parte, inculpatul a susţinut că este greşit temeiul de drept în baza căruia s-a dispus achitarea sa pentru infracţiunea de abuz în serviciu, apreciind că acesta ar fi trebuit să fie acela prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există). La instanţa de fond, prin probatoriile administrate, inculpatul a demonstrat că este vorba, de fapt, despre inexistenţa faptei imputate, ţinând seama despre erorile strecurate în fişa postului. A mai arătat inculpatul că se impune achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. pentru că, în perioada de referinţă, nu a avut niciodată obligaţii de pază directă a pădurilor, aceste obligaţii revenind pădurarilor, iar nu şefului de ocol.

Cu privire la infracţiunea de omisiunea sesizării organelor de urmărire penală, care ar presupune cunoaşterea desfăşurării unor activităţi ilicite de către inculpaţii C. şi B., inculpatul a solicitat achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întemeindu-şi această cerere pe declaraţia martorului FF., care a precizat că "era imposibil chiar şi pentru o persoană de specialitate cu mare experienţă în domeniul silvic să aprecieze sau să cunoască faptele, că în parcela respectivă - este vorba de parcela x - s-au desfăşurat activităţi ilegale, acestea nefiind evidente nici măcar pentru o persoană cu foarte multă experienţă". Totodată, în faţa instanţei de apel au fost audiaţi martorii GG., care a arătat că "nu ştiu cine şi nici nu se ştie cine, ce organe de control anume au făcut astfel de descindere în teren şi astfel de tăieri. Nu l-am văzut, nu ştiu nimic despre domnul HH.", şi M., care a spus că "Nu ştiu nimic despre această perioadă şi nici despre tăierea sau sustragerea în masă a acestor materiale". A mai susţinut inculpatul că, în calitatea pe care o avea, nu avea abilitatea de a face acea sesizare, cu atât mai mult cu cât în perioada respectivă s-au făcut controale, atât de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, cât şi de către Romsilva, prin persoane de specialitate.

În ceea ce priveşte infracţiunea de omisiunea sesizării, inculpatul A. a mai invocat prescripţia răspunderii penale, faţă de dispoziţiile Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 155 din noul C. pen.

Pe latură civilă, inculpatul a arătat că nu este de acord cu achitarea prejudiciului, atât timp cât solicită achitarea sa pentru ambele infracţiuni.

Prin Decizia penală nr. 1227/A din data de 30 octombrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Panciu, de partea civilă Regia Naţională a Pădurilor - "Romsilva", prin Direcţia Silvică Vrancea şi de inculpaţii B., C., A. şi E., a fost desfiinţată, în parte, Sentinţa penală nr. 118 din 21 august 2018 a Judecătoriei Panciu şi, în rejudecare, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. a fost înlăturată din sentinţa penală apelată dispoziţiile vizând soluţionarea acţiunii penale în privinţa acestuia.

În baza art. 248 C. pen. (1968), raportat la art. 2481 C. pen. (1968), cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1968), raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. (1968), şi cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi la pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (1968), pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. (1968), i-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (1968).

În temeiul art. 861 C. pen. (1968) şi art. 71 alin. (5) C. pen. (1968), în referire la art. 862 C. pen. (1968), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor principală şi accesorie aplicate inculpatului A. pe durata unui termen de încercare de 6 ani.

Potrivit art. 863 C. pen. (1968), pe durata termenului de încercare stabilit, inculpatul A. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele ce vor fi fixate, la Serviciul de Probaţiune Vrancea;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

I s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, raportat la art. 864 C. pen. (1968), referitoare la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul săvârşirii unor infracţiuni intenţionate în cursul termenelor de încercare sau în cazul neexecutării, cu rea-credinţă, a obligaţiilor civile stabilite prin prezenta hotărâre.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de omisiunea sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 alin. (2) C. pen. (1968), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Galaţi a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, Curtea a apreciat că, în linii mari, contrar susţinerilor formulate de inculpaţi, aceasta este corectă, rezultând cu certitudine din mijloacele de probă administrate în cauză.

Astfel, în perioada 17 aprilie 2012 - 3 mai 2012 a fost efectuat un control de către delegaţi ai R.N.P.-"Romsilva" şi lucrători din cadrul I.P.J. Vrancea, în prezenţa inculpaţilor E. şi D., ocazie cu care au fost identificate un număr total de 1.335 cioate din diferite specii, care prezentau amprentele aparente ale unor mărci silvice. Dintre cele 1.335 cioate marcate şi identificate, un număr de 1.089 prezentau vopsea de culoare verde, un număr de 83 prezentau vopsea de culoare albastră, 53 prezentau vopsea de culoare neagră, 109 prezentau doar amprenta circulară, fără a fi aplicată vopsea, iar o cioată prezenta marca unui dispozitiv pentagonal de inspecţie.

Excluzând cioatele care proveneau din partizile 642/2008, 724/2010 şi 810/2011, s-a constatat o diferenţă în plus de 1.009 cioate cu marcă silvică cu vopsea de culoare verde şi 109 cioate în plus ce prezentau amprenta posibilă a unui ciocan de marcat fără vopsea (toate din speciile fag şi răşinoase), fiind calculat de către specialiştii R.N.P.-"Romsilva" un volum de 3.780 mc masă lemnoasă provenită din tăieri ilegale, cu o valoare a pagubei de 1.435.619,92 RON (TVA inclusă), care depăşeşte de peste 50 de ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Tot în cadrul controlului arătat mai sus, au fost identificate şi inventariate şi un număr de 38 de cioate din speciile fag şi brad, care nu prezentau mărci silvice şi nici elemente specifice acestora, respectiv cioplaje, urme de vopsea ori amprente ale vreunui dispozitiv de marcat calculându-se un volum de 98,2 mc şi o valoare a pagubei de 14.614,30 RON, cercetările continuând pentru identificarea persoanelor care au tăiat arborii.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că tăierile ilegale s-au realizat, începând din luna noiembrie 2009 şi până la sfârşitul anului 2011, de către echipe de muncitori angajaţi fără documente legale de către inculpaţii B. şi C. Aceşti doi inculpaţi şi-au împărţit sarcinile în coordonarea operaţiunilor, în sensul că inculpatul B. se deplasa cu muncitorii în pădure, unde realiza activităţile de exploatare a masei lemnoase, iar inculpatul C. se ocupa cu precădere de transportul, depozitarea şi valorificarea masei lemnoase. Aceste aspecte rezultă cu prisosinţă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care au prezentat pe larg modalitatea de lucru a inculpaţilor (O. - conducător taf, P. - legător sarcină, Q. - conducător auto, R. - conducător auto, S. - conducător taf, T. - conducător taf, U. - conducător ifron, V. - conducător taf, W. - conducător ifron, X. - fasonator mecanic, Y. - conducător taf şi Z. - fasonator mecanic). Faţă de aceşti martori nu s-a putut stabili cu certitudine dacă au acţionat cu intenţie, respectiv dacă au cunoscut faptul că masa lemnoasă era exploatată ilegal, având în vedere că arborii tăiaţi prezentau elementele specifice mărcilor silvice.

În dezacord cu instanţa de fond, Curtea a apreciat că în cauza de faţă nu sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale (referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu), respectiv dispoziţiile Deciziei nr. 518 din 26 septembrie 2017 a Curţii Constituţionale (referitoare la infracţiunea de neglijenţă în serviciu), sarcinile de serviciu nesocotite de inculpaţii cu statut de personal silvic fiind prevăzute prin lege, iar nu de un act normativ secundar, aşa cum a reţinut prima instanţă.

Astfel, potrivit art. 102 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, în forma în vigoare la momentul comiterii faptelor, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură organizează şi realizează prin personalul propriu împuternicit şi prin personalul împuternicit de la structurile teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură:

a) controlul aplicării şi respectării regimului silvic în fondul forestier naţional;

b) controlul modului în care se aplică şi se respectă normele specifice în vegetaţia forestieră din afara fondului forestier;

c) controlul circulaţiei materialelor lemnoase, al instalaţiilor de prelucrat şi al spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase;

d) controlul circulaţiei produselor nelemnoase din fondul forestier naţional.

De asemenea, art. 117 din acelaşi act normativ (actual, art. 111), prevedea că, pe lângă organele de urmărire penală sunt competente să constate faptele prevăzute la art. 106 - 113 personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi al structurilor sale teritoriale cu specific silvic, personalul silvic din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi al structurilor sale teritoriale, personalul silvic din cadrul ocoalelor silvice private autorizate, precum şi personalul împuternicit din cadrul Jandarmeriei Române, în vreme ce art. 118 alin. (1) (actual, art. 112 alin. (1) stipula că personalul silvic prevăzut la art. 117 are competenţa să identifice şi să inventarieze, în locurile unde se află, materialele lemnoase provenite din săvârşirea unor fapte ce pot fi calificate ca infracţiuni silvice.

Pe de altă parte, din economia dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, dar şi cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) lit. a), b), c) şi f), alin. (12), alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, reiese că legiuitorul a înţeles să supună întreg personalul silvic, indiferent de funcţia pe care o ocupă, unui regim identic şi unitar în ceea ce priveşte atribuţiile specifice conferite acestei categorii, şi anume exercitarea autorităţii publice.

În opinia Curţii, prin dispoziţiile legale mai sus evocate se instituie, practic, obligaţia oricărui lucrător silvic (aşadar, inclusiv în sarcina inculpaţilor A. şi D.) de a proteja integritatea fondului forestier, în raza sa de competenţă, iar încălcarea acestei obligaţii este de natură a atrage răspunderea penală pentru infracţiunea de abuz/neglijenţă în serviciu.

În speţă, dacă în privinţa inculpatului A., astfel cum deja s-a arătat, există probe certe în privinţa împrejurării că acesta cunoştea faptul că în punctul de lucru "F." se efectuau tăieri ilegale de arbori (mărturia inculpatului E. fiind decisivă în acest sens), nu acelaşi lucru se poate afirma despre inculpatul D., referirile la acesta ale persoanelor audiate în cauză fiind unele vagi, imprecise şi cu caracter general. În sarcina acestui inculpat nu se poate reţine infracţiunea de neglijenţă în serviciu prin prisma faptului că, în cursul lunii iunie 2011, deşi ar fi parcurs suprafaţa de pădure din raza unităţii amenajistice 93A, nu ar fi constatat că în zonă s-au efectuat exploatări masive de arbori, care depăşeau 1.000 de fire pe picior, pe de o parte pentru că verificarea s-a efectuat în vederea reprimirii partizii nr. 724/2010 (în care masa lemnoasă a fost achiziţionată prin licitaţie de la Direcţia Silvică Vrancea de către II. SRL Câmpuri şi în exploatarea căreia nu s-au ridicat probleme de tăieri ilegale de arbori), iar, pe de altă parte, pentru că în cauză nu se poate stabili cu certitudine dacă la data controlului tăierile nelegale erau evidente, astfel cum se susţine în actul de inculpare.

În ceea ce priveşte infracţiunea de omisiunea sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 alin. (2) din C. pen. anterior, reţinută în sarcina inculpatului A., Curtea a reţinut că, din probele administrate în cauză acest inculpat a cunoscut încă de la începutul activităţii infracţionale faptul că în unitatea amenajistică 93A se efectuează tăieri ilegale de arbori, aspect precizat de inculpatul E., care a declarat că, atunci când s-a deplasat la sediul Ocolului Silvic Soveja pentru a discuta cu inculpatul A., acesta i-a spus să-şi vadă de treabă şi să-i lase pe angajaţii inculpaţilor C. şi JJ. să termine de exploatat lemnul din punctul "F.". Împrejurarea că inculpatul A. nu a luat măsurile necesare pentru a stopa activitatea infracţională a inculpaţilor C. şi B. se circumscrie elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu, iar nu celei de omisiunea sesizării organelor judiciare, întrucât sesizarea organelor judiciare cu privire la o activitate ilegală pe care a girat-o ar fi echivala cu o autodenunţare.

Prin urmare, ajungând la concluzia că inculpatul A. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248, raportat la art. 2481 din C. pen. anterior, comisă în legătură directă cu infracţiunile pretins nedenunţate, Curtea - în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - a dispus achitarea acestui inculpat pentru comiterea infracţiunii de omisiunea sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 alin. (2) din vechiul C. pen.

Referitor la individualizarea pedepsei ce urmează a fi stabilite în sarcina inculpaţilor din prezenta cauză, Curtea a reţinut că procesul de individualizare judiciară a pedepsei urmăreşte finalitatea de a concretiza o sancţiune proporţională cu gravitatea faptei comise şi, în acelaşi timp, de a atinge deziderate de ordin public, cum ar fi reinserţia socială a inculpatului, formarea în conştiinţa acestuia a unei atitudini de respect faţă de normele de drept şi de valorile ocrotite de lege, dar şi de constrângere a inculpatului şi de apărare socială împotriva acestui gen de infracţiuni. Toate aceste deziderate, de ordin public, sunt atinse într-o măsură semnificativă de trecerea timpului, cu alte cuvinte, tragerea la răspundere penală a unei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni, cunoaşte maximum de eficienţă atunci când intervine cu promptitudine, în orice caz însă într-o perioadă rezonabilă. Aşa fiind, sancţionarea inculpaţilor după aproximativ 9 - 10 ani de la comiterea faptelor nu mai poate interveni cu aceeaşi exigenţă şi cu aceleaşi rezultate pentru represiunea penală, în acest caz prevenţia generală ce însoţeşte o pedeapsă fiind considerabil diminuată datorită trecerii unui interval destul de mare de timp.

Astfel, cu privire la inculpatul A. Curtea, ca urmare a reţinerii şi a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. din 1968, i-a aplicat o pedeapsă principală de 3 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen. (1968), raportat la art. 2481 C. pen. (1968), alături de pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. (1968) pe o perioadă de 2 ani.

Observând că inculpatul A. se află la primul impact cu legea penală, Curtea a apreciat că scopurile şi funcţiile pedepsei aplicate acestuia pot fi realizate şi fără executarea efectivă a acesteia, însă în condiţiile unei stricte supravegheri în perioada imediat următoare, de către serviciul specializat de probaţiune. Constatând că inculpatul s-a prezentat în faţa instanţelor de fond şi de control judiciar, pe tot parcursul procesului penal, şi că în privinţa acestuia sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 861 din C. pen. anterior, Curtea a dispus în privinţa acestuia suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor principală şi accesorie, pe durata unui termen de încercare ce va fi calculat în conformitate cu dispoziţiile art. 862 din vechiul C. pen., termen care va începe să curgă de la data prezentei decizii penale. De asemenea, s-a impus inculpatului ca pe durata termenului de încercare ce va fi stabilit să se supună unor obligaţii a căror supraveghere va fi încredinţată Serviciului de Probaţiune Galaţi. De asemenea, s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 864 în referire la art. 83 şi 84 din C. pen. anterior, privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, în sensul că, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în interiorul termenului de încercare ce va fi stabilit, pedeapsa aplicată în prezenta cauză se va executa alături de pedeapsa ce îi va fi aplicată pentru noua infracţiune, respectiv în sensul că se poate dispune executarea efectivă a pedepsei dacă până la împlinirea termenului de încercare nu va acoperi, cu rea-credinţă, despăgubirile la plata cărora va fi obligat.

În legătură cu latura civilă a cauzei, Curtea a menţinut dispoziţia de obligare a inculpatului A. la plata de despăgubiri, prin activitatea sa infracţională acesta contribuind în mod direct la producerea prejudiciului constatat în cauză.

Împotriva Deciziei penale nr. 1227/A din data de 30 octombrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, la data de 22 iunie 2020, a formulat recurs în casaţie inculpatul A.

Prin cererea de recurs în casaţie, inculpatul A., prin apărător, a susţinut că Decizia penală atacată, nr. 1227/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi este nelegală pentru motivul arătat la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul A. a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

Recurentul inculpat A. a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că fapta inculpatului constând în aceea că, în calitate de şef al Ocolului Silvic Soveja, nu a luat măsurile necesare pentru a stopa activitatea infracţională a inculpaţilor C. şi B., constând în tăieri ilegale de arbori şi sustragere de material lemnos, întruneşte elementele constitutive ale abuzului în serviciu contra intereselor publice, întrucât, cu intenţie, nu a îndeplinit un act la care era obligat potrivit atribuţiilor de serviciu stabilite într-un act normativ primar.

De asemenea, a menţionat că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că prin raportare la fapta concretă reţinută în sarcina inculpatului A., Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale nu este incidentă, întrucât obligaţiile de serviciu încălcate de acesta în exercitarea funcţiei de Şef de ocol erau prevăzute în acte normative primare, respectiv Codul silvic, Statutul personalului silvic şi Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice.

A arătat că pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu este necesar ca funcţionarul public să-şi exercite în mod abuziv atribuţiile de serviciu, fie printr-o inacţiune, neîndeplinirea unui act prin încălcare legii, fie printr-o acţiune, îndeplinirea prin încălcarea legii a unui act care trebuie sa aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei persoane/a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

S-a reţinut în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma inacţiunii, respectiv nu a îndeplinit un act la care era obligat potrivit atribuţiilor sale de serviciu.

În ceea ce priveşte atribuţiile de serviciu încălcate, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut că sarcinile de serviciu nesocotite de inculpat sunt prevăzute de lege, iar nu de un act normativ secundar, aşa cum reţinuse prima instanţă, Judecătoria Panciu. .

În opinia apărării, atribuţiile de serviciu ale şefului de ocol silvic nu sunt prevăzute în legislaţia primară.

În concluzie, a susţinut că instanţa de apel nu a reţinut încălcarea unor obligaţii concrete şi punctuale aferente funcţiei de şef de ocol silvic a inculpatului, care să-l oblige pe acesta la un anume comportament, respectiv la îndeplinirea unui anumit act prevăzut expres de textele de lege citate, ci la încălcarea unei obligaţii generale de a asigura, împreună cu tot celălalt personal silvic din România, cu autoritatea centrală şi teritorială care răspunde de silvicultură, precum şi cu personalul împuternicit din cadrul Jandarmeriei Române, integritatea fondului silvic.

Astfel, prevederile art. 102 din Legea nr. 46/2008 nu se referă la personalul silvic din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, cum era inculpatul în calitate de şef al Ocolului Silvic Soveja, ci la autoritatea centrală care răspunde de silvicultură şi la personalul împuternicit din cadrul structurilor sale teritoriale.

A mai arătat că prevederile art. 117 din Legea nr. 46/2008 se referă la competenţa constatării infracţiunilor silvice şi de către personalul silvic, pe lângă organele de urmărire penală ori Jandarmeria Română.

Art. 24 alin. (1) lit. a), b), c) şi f), alin. (12), alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice se referă la calitatea de agent constatator în vederea constatării faptelor contravenţionale silvice pe care o are personalul silvic.

A susţinut apărătorul recurentului că toate aceste prevederi legale nu constituie însă obligaţii de serviciu punctuale ale postului de şef de ocol silvic, obligaţiile de serviciu ale şefului de ocol silvic fiind cele prevăzute la art. 11 din H.G. nr. 997/1999.

S-a menţionat că din citirea coroborată a actelor normative rezultă că atribuţiile generale personalului silvic prevăzute în Codul Silvic, respectiv Legea privind sancţionarea contravenţiilor silvice, de constatare a săvârşirii unor infracţiuni respectiv contravenţii, ori de identificare şi inventariere a materialelor lemnoase provenite din săvârşirea unor fapte ce pot fi calificate ca infracţiuni sau contravenţii silvice, sunt stabilite în sarcina personalului cu atribuţii de pază, respectiv a pădurarului titular de canton şi a şefului de district. Şeful de ocol silvic exercită o funcţie managerială, de coordonare generală a activităţii de pază şi activităţii în general a personalului silvic.

Potrivit art. 6 lit. e), f) şi h) din Regulamentul de paza a fondului forestier pădurarul este cel care încheie acte de constatare a contravenţiilor şi infracţiunilor silvice şi ţine evidenţa acestora în condica de serviciu, identifică cioatele arborilor tăiaţi ilegal şi locurile arborilor scoşi din pământ şi le înregistrează în condica de serviciu şi depune la sediul ocolului silvic, în termen de 5 zile de la data încheierii, actele de constatare a contravenţiilor şi infracţiunilor silvice.

În concluzie, prin motivele de recurs în casaţie formulate, s-a precizat că fapta concretă reţinută de către instanţa de apel a fi săvârşită de inculpatul A., respectiv aceea că, în calitate de şef al Ocolului Silvic Soveja nu a luat măsurile necesare pentru a stopa activitatea infracţională a inculpaţilor C. şi B., constând în tăieri ilegale de arbori şi sustragere de material lemnos, nu este prevăzută în niciun act normativ principal.

De asemenea, s-a mai menţionat că atribuţiile de serviciu trebuie să fie concrete, nu generice.

În consecinţă, recurentul inculpat A. a solicitat admiterea recursului în casaţie şi achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. 1968, raportat la art. 2481 C. pen. 1968, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. 1968, raportat la art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. 1968 şi cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 11 septembrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1227/A din 30 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, cauza fiind trimisă completului C5, în vederea judecării pe fond a recursului în casaţie.

Examinând recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1227/A din data de 30 octombrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că acesta este întemeiat având în vedere următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte notează că potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., recursul în casaţie este calea extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurent în cererea de recurs în casaţie, acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută de art. 16 lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată de art. 437 alin. (1) pct. 7 din acelaşi Cod (Decizia nr. 78/RC/2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv (Decizia nr. 442/R/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., verificarea tipicităţii faptei în calea extraordinară a recursului în casaţie implică analizarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, respectiv dacă se realizează o corespondenţă deplină între fapta comisă şi tiparul de incriminare corespunzător infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, Înalta Curte verificând doar corespondenţa formală între elementele faptice reţinute în hotărârile recurate şi conţinutul constitutiv al infracţiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte reţine că, în speţă, s-a reţinut ca situaţie de fapt, cu titlu definitiv, faptul că inculpatul A., în calitate de şef al Ocolului Silvic Soveja, nu a luat măsurile necesare pentru a stopa activitatea infracţională a inculpaţilor C. şi B., constând în tăieri ilegale de arbori şi sustragere de material lemnos.

Înalta Curte constată că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, modificarea soluţiei dată de prima instanţă fiind determinată de efectele Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale şi de lipsa prevederii în legea penală a neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu prin raportare la obligaţii regăsite în acte normative infralegale sau documente interne ale angajatorului. Acesta a făcut ca instanţa de apel să constate că acuzaţia adusă recurentului inculpat îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice.

În aceste condiţii, analiza instanţei de apel s-a cantonat în a a stabili dacă, prin raportare la fapta concretă reţinută în sarcina inculpatului A., Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale este aplicabilă în cauză, analizând obligaţiile de serviciu încălcate de acesta în exercitarea funcţiei exercitate.

În acest sens, instanţa de apel a considerat că Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale nu este incidentă în cauză întrucât obligaţiile de serviciu încălcate de inculpatul A. în exercitarea funcţiei de Şef al ocolului silvic Soveja erau prevăzute în acte normative primare, respectiv Codul silvic, Statutul personalului silvic şi Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice (art. 102 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, art. 117 din acelaşi act normativ, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, dar şi cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) lit. a), b), c) şi f), alin. (12), alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice), iar nu de un act normativ secundar, aşa cum a reţinut prima instanţă.

În acest punct de analiză, instanţa de recurs urmează a verifica dacă obligaţiile de serviciu reţinut a fi încălcate prin hotărârea instanţei de apel sunt prevăzute în acte normative cu putere de lege.

Potrivit art. 248 din C. pen. anterior, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice constă în "Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia" şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5.

Prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016), a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Rezultă, aşadar, că potrivit normei de incriminare, astfel cum a fost reconfigurată cu efect obligatoriu prin deciziile Curţii Constituţionale, constituie infracţiunea de abuz în serviciu doar încălcarea unor atribuţii prevăzute prin lege emisă de Parlament, ori prin ordonanţe sau prin ordonanţe de urgenţă emise de Guvern.

Din perspectiva condiţiei de tipicitate a elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu constând în neîndeplinirea unui act ori îndeplinirea acestuia în mod defectuos, Înalta Curte apreciază că trebuie identificată obligaţia de serviciu care a fost încălcată, implicit, dispoziţia legală care prevede conduita corespunzătoare ce trebuia urmată de către inculpat, în raport de care, comportamentul acestuia a fost considerat a fi o neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu.

Suplimentar, urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, atribuţia de serviciu în exercitarea căreia se afla inculpatul şi pe care acesta a încălcat-o trebuie să fie prevăzută expres de lege, noţiune înţeleasă ca act adoptat de Parlamentul României, sau ordonanţă (simplă sau de urgenţă) emisă de Guvernul României.

În considerentele acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a stabilit cu claritate care este sensul sintagmei "îndeplineşte prin încălcarea legii", ce intră în elementul material al laturii obiective a infracţiunii de neglijenţă în serviciu: "ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice (parag. 61 din Decizia nr. 405/2016).

În lumina celor statuate prin deciziile Curţii Constituţionale, neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară (legi şi ordonanţe ale Guvernului), şi nu prin acte de nivel inferior (hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, fişa postului).

Procedând la analiza dispoziţiilor invocate prin decizia atacată, ca temei al obligaţiei corelative nerespectate de către inculpat, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 102 din Legea nr. 46/2008 (Codul Silvic), Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură organizează şi realizează prin personalul propriu împuternicit şi prin personalul împuternicit de la structurile teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură:

a) controlul aplicării şi respectării regimului silvic în fondul forestier naţional;

b) controlul modului în care se aplică şi se respectă normele specifice în vegetaţia forestieră din afara fondului forestier;

c) controlul circulaţiei materialelor lemnoase, al instalaţiilor de prelucrat şi al spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase;

d) controlul circulaţiei produselor nelemnoase din fondul forestier naţional.

De asemenea, art. 117 (art. 111 anterior) din acelaşi act normativ prevede că pe lângă organele de urmărire penală sunt competente să constate faptele prevăzute la art. 106 - 113 personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi al structurilor sale teritoriale cu specific silvic, personalul silvic din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi al structurilor sale teritoriale, personalul silvic din cadrul ocoalelor silvice private autorizate, precum şi personalul împuternicit din cadrul Jandarmeriei Române.

Art. 118 alin. (1) (art. 112 alin. (1) anterior) stipula că personalul silvic prevăzut la art. 117 are competenţa să identifice şi să inventarieze, în locurile unde se află, materialele lemnoase provenite din săvârşirea unor fapte ce pot fi calificate ca infracţiuni silvice.

În ceea ce priveşte dispoziţiile invocate de instanţa de apel ca legislaţie primară din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 24 alin. (1) lit. a), b), c) şi f), alin. (12), alin. (2) şi alin. (3).

Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice:

(1) Au obligaţia şi dreptul să efectueze controlul, să constate contravenţiile silvice şi să aplice sancţiunile prevăzute în prezenta lege următorii agenţi constatatori:

a) personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi al structurilor sale teritoriale cu specific silvic, împuternicit în acest scop;

b) personalul silvic din cadrul administratorilor fondului forestier proprietate publică a statului - pentru contravenţiile silvice săvârşite în fondul forestier pe care îl administrează/prestează servicii silvice sau pe care îl preia în vederea administrării/asigurării serviciilor silvice, precum şi pentru exercitarea controlului aplicării normelor privind circulaţia materialelor lemnoase;

c) personalul silvic din cadrul structurilor de rang superior şi al ocoalelor de regim - pentru contravenţiile silvice săvârşite în fondul forestier pe care îl administrează/prestează servicii silvice, precum şi pentru exercitarea controlului aplicării normelor privind circulaţia materialelor lemnoase;

f) personalul silvic din cadrul structurilor de administrare a parcurilor naţionale şi a parcurilor naturale, împuternicit în acest scop - pentru contravenţiile silvice săvârşite în parcul pe care îl administrează, precum şi pentru exercitarea controlului aplicării normelor privind circulaţia materialelor lemnoase;

(11) Oprirea în trafic, pe drumurile publice, a autovehiculelor, în vederea exercitării controlului circulaţiei materialului lemnos, se efectuează cu respectarea competenţelor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi de către agenţii constatatori prevăzuţi la art. 24 alin. (1) lit. a); oprirea în trafic, pe drumurile publice, a autovehiculelor, în vederea exercitării controlului circulaţiei materialului lemnos, de către agenţii constatatori prevăzuţi la art. 24 alin. (1) lit. a) se realizează în baza unei metodologii aprobate prin ordin comun al autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi al autorităţii publice centrale pentru afaceri interne.

(2) Agenţii constatatori prevăzuţi la alin. (1) lit. a) - c) şi f) îndeplinesc o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi primesc o legitimaţie de control de la instituţia din care fac parte.

(3) Legitimaţia de serviciu a agenţilor constatatori prevăzuţi la alin. (1) lit. d), e) şi g) constituie legitimaţia de control, prevăzută de prezenta lege.

Analizând aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că atribuţiile de serviciu ale inculpatului nu sunt reglementate în mod expres prin lege. Dispoziţiile legale invocate - art. 102, art. 117, 118 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, respectiv art. 24 alin. (1) lit. a), b), c) şi f), alin. (12), alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 171/2010 - nu prevăd actul de conduită imputat inculpatului A., nu fac trimitere la obligaţii de serviciu punctuale ale postului de şef de ocol silvic, ci reglementează cadrul general de desfăşurare a activităţilor silvice, prezentând împuterniciri legale pe care în general le au întreg personalul silvic, precum şi celelalte autorităţi cu responsabilităţi în domeniul silviculturii.

De asemenea, Înalta Curte arată că atribuţiile de serviciu a căror neîndeplinire este reţinută trebuie să fie unele concrete, şi nu generice, nefiind întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu atunci când se reţine de către instanţa de apel încălcarea unei obligaţii cu caracter absolut general, întrucât nu permite identificarea în legislaţia principală a obligaţiei de serviciu corespunzătoare acestei obligaţii.

Drept urmare, nu pot fi interpretate în niciun caz în sensul impunerii în sarcina şefului de ocol silvic a obligaţiei de serviciu constând în efectuarea de acţiuni/controale necesare pentru a stopa activitatea de tăieri ilegale de arbori şi sustragere de material lemnos, aceste obligaţii regăsindu-se în fişa postului.

Astfel, aceste dispoziţii legale la care a făcut trimitere instanţa de apel şi pe care şi-a întemeiat soluţia de condamnare, nu prevăd conduita cu privire la care s-a reţinut omisiunea inculpatului şi, implicit, conduita faţă de care a fost stabilită neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu, aşa încât nu răspund condiţiei de predictibilitate statuată prin deciziile Curţii Constituţionale, ca cerinţă obligatorie pentru atragerea răspunderii penale.

Plecând de la premisa că adoptarea unor acte de reglementare secundară vine să detalieze legislaţia primară şi nu se poate realiza decât în limitele şi potrivit legislaţiei primare care le ordonă, se constată că prevederile din fişa postului nu pot adăuga la lege şi nu pot suplini lipsa de precizie a acesteia.

Lipsa prevederii în lege a îndatoririi de serviciu, chiar în condiţiile existenţei unor prevederi în acte normative infralegale sau documente interne ale angajatorului (fişa postului), face ca acuzaţia adusă inculpatului să nu îndeplinească condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice.

Astfel, instanţa de recurs constată că fapta inculpatului A., care a îndeplinit în perioada 2007 - 2012 funcţia de şef al Ocolului Silvic Soveja, deşi avea cunoştinţă despre activităţile de exploatare a masei lemnoase din U.P.-I Câmpuri, u.a. - 93A, nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu conform fişei postului, în principal "de a exercita şi controla activitatea de pază a fondului forestier", pentru a împiedica tăierile ilegale de arbori şi sustragerea de material lemnos, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice.

Faţă de cele reţinute, se constată că dispoziţiile din Legea nr. 46/2008 şi Legea nr. 171/2010, invocate a fi încălcate de către inculpat, sunt prea generale şi că actul de conduită imputat inculpatului nu este prevăzut de lege, ci de acte cu putere inferioară legii, care nu se încadrează în categoria actelor normative care pot constitui temei al răspunderii penale pentru infracţiunea de abuz în serviciu, astfel cum au fost stabilite prin Decizia nr. 405/2016 şi nr. 392/2017 ale Curţii Constituţionale.

În concluzie, neîndeplinirea de către inculpatul A. a unei atribuţii de serviciu impusă prin fişa postului nu are semnificaţie penală, impunându-se achitarea acestuia sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice. Fapta reţinută în sarcina inculpatului nu corespunde condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prev. de art. 248 C. pen. anterior, putând constitui temei al răspunderii civile sau al răspunderii disciplinare, fără să constituie o faptă prevăzută de legea penală.

De altfel, chiar prin deciziile Curţii Constituţionale mai sus-menţionate s-a stabilit că "incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc., fiind improprii în realizarea acestui deziderat. În sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Însă, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual" (parag. 68, 69 din Decizia nr. 405/2016).

Astfel, întrucât Curtea Constituţională a considerat că faptele care, prin efectul lor, sunt lipsite de importanţă ori sunt apte să atragă numai răspunderea disciplinară nu pot fi considerate fapte tipice de abuz în serviciu şi a scos din sfera incriminării penale încălcarea sarcinilor de serviciu prevăzute în fişa postului, ipoteză identică cu cea din speţă, în care s-a aflat şi inculpatul A., Înalta Curte va constata că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1227/A din data de 30 octombrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, va casa decizia recurată numai în ceea ce priveşte condamnarea recurentului inculpat A. şi obligarea acestuia la plata de cheltuielilor judiciare şi, rejudecând, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 248 C. pen. (1968) raportat la art. 2481 C. pen. (1968), cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1968), raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. (1968), şi cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi, pe cale de consecinţă, va înlătura dispoziţia privind obligarea inculpatului A. la plata cheltuielilor judiciare.

În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., va lăsa nesoluţionată latura civilă cu privire la obligarea în solidar a inculpatului A. alături de inculpaţii B. şi C. la plata sumei de 1.435.619,92 RON, cu titlu de despăgubiri civile, către partea civilă Direcţia Naţională a Pădurilor "Romsilva" - Direcţia Silvică Vrancea.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1227/A din data de 30 octombrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează decizia recurată numai în ceea ce priveşte condamnarea recurentului inculpat A. şi obligarea acestuia la plata de cheltuielilor judiciare, rejudecând, în baza dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 248 C. pen. (1968) raportat la art. 2481 C. pen. (1968), cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1968), raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. (1968), şi cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi înlătură dispoziţia privind obligarea inculpatului A. la plata cheltuielilor judiciare.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., lasă nesoluţionată latura civilă cu privire la obligarea în solidar a inculpatului A. alături de inculpaţii B. şi C. la plata sumei de 1.435.619,92 RON, cu titlu de despăgubiri civile, către partea civilă Direcţia Naţională a Pădurilor "Romsilva" - Direcţia Silvică Vrancea.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2020.

Procesat de GGC - LM