Scope of cassation review: factual determination of statutory penalty mitigation in drug trafficking convictions

Asupra prezentului recurs în casaţie, constată următoarele:

a. Prin Sentinţa penală nr. 21 din data de 13 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-au hotărât următoarele:

În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi k) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, în varianta oferirii/vânzării/deţinerii, în formă continuată.

În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi k) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de introducere în ţară de droguri de mare risc.

În baza art. 38, art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 2 luni închisoare reprezentând o treime din totalul celeilalte pedepse, urmând ca în final acesta să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 2 luni închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi k) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi k) C. pen., pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut arestul preventiv faţă de inculpatul A., iar în baza art. 72 alin. (1) C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi a arestării preventive începând cu data de 18.10.2019 la zi.

În baza art. 112 lit. f) C. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea specială a drogurilor de mare risc rămase în urma efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice, respectiv: 4 comprimate MDMA (dovada seria x); 540 comprimate MDMA; 31 comprimate MDMA; 60 comprimate MDMA cu păstrarea de contraprobe.

În baza art. 112 lit. e) C. pen. coroborat cu art. 16 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea specială de la inculpat a sumei de 1.500 de RON obţinută în urma vânzării drogurilor din data de 17.10.2019.

În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus distrugerea drogurilor de mare risc supuse confiscării.

În baza art. 18 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus includerea inculpatului A. într-un program terapeutic specific consumatorilor de droguri, derulat în sistemul penitenciar.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, în vederea stabilirii profilului său genetic şi a stocării acestuia în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008 s-a dispus ca inculpatul să fie informat cu privire la faptul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului său genetic.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A.

b. Prin Decizia penală nr. 319/A din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 21 din data de 13 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, dispunându-se obligarea apelantului la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Prin aceeaşi decizie, în baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive, începând cu data de 18.10.2019 la zi.

Pentru a decide astfel, instanţa a notat, sub aspectul împrejurărilor faptice de interes pentru soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, însuşite de inculpatul A., confirmând că acesta a oferit/vândut, în data de 16.10.2019 un comprimat, în 17.10.2019 - 51 de comprimate, în 17.10.2019 - 10 comprimate, în 18.10.2019 - 100 de comprimate şi, totodată, a deţinut, în vederea traficării, la domiciliul părinţilor săi, cantitatea de 640 de comprimate, toate acestea conţinând ca substanţă activă 3,4-ETHYLENEDIOXYMETAMFETAMINE (MDMA), reprezentând droguri de mare risc, pe care le-a introdus în ţară prin punctul de trecere a frontierei Petea, din Olanda, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., respectiv, introducerea în ţară de droguri de mare risc, prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, aflate în concurs.

Totodată, evaluând critica inculpatului A. vizând omisiunea aplicării prevederilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, instanţa de apel a apreciat-o ca neîntemeiată, reţinând în acest sens că, în pofida demersurilor suplimentare efectuate în apel pentru a se stabili dacă, consecutiv formulării denunţului de către inculpat, au fost realizate şi celelalte condiţii cumulative pentru incidenta textului mai sus amintit, din Adresa nr. x/2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Satu Mare a rezultat că, chiar dacă s-a reuşit identificarea persoanelor vizate de denunţul inculpatului, datele existente până în prezent nu au fost în măsura să conducă şi la tragerea la răspundere penală a acestora, astfel că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile legale menţionate.

*

Împotriva Deciziei penale nr. 319/A din data de 25 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat B..

În motivarea căii de atac, inculpatul A. a invocat cazurile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 1 septembrie 2020, sub nr. x/2019, fixându-se termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 16 octombrie 2020.

Prin încheierea din 16 octombrie 2020, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, iar pe cele prev. de art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., numai sub aspectul cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. şi exclusiv prin raportare la critica vizând neaplicarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a admis-o, în principiu, în limitele menţionate, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia.

În acest context, redând în continuare acele critici formulate de recurentul inculpat A., în raport de care s-a dispus soluţia parţială de admitere în principiu a cererii de recurs în casaţie, Înalta Curte constată că acestea vizează faptul că i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât nu s-au reţinut în favoarea sa, în mod injust, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000.

În acest sens, recurentul inculpat a arătat că, în urma denunţului făcut, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Satu Mare a reuşit să identifice persoanele vizate de sesizare, ceea ce este un pas important în demersul organelor judiciare de angajare a răspunderii penale a acestora. Or, faptul că nu există încă o hotărâre de condamnare a persoanelor denunţate nu îi este imputabil, organelor de urmărire penală revenindu-le sarcina de a finaliza şi a dispune trimiterea în judecată a acestora.

La termenul fixat pentru dezbaterea recursului în casaţie pe fond, 13 noiembrie 2020, Înalta Curte a primit concluziile apărării şi ale reprezentantului Ministerului Public asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual penală.

Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

Concluzia este aceeaşi nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci şi a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator.

Este cazul manifestării de voinţă a recurentului inculpat A. intervenită pe parcursul procesului penal, orientată spre obţinerea unui tratament sancţionator mai blând, manifestare al cărei conţinut obiectiv nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casaţie, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reţinute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoaşterii acestuia direct pe calea recursului în casaţie.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că unica critică formulată de recurentul inculpat A. în recurs în casaţie (şi în raport de care s-a admis în principiu prezenta cale extraordinară de atac) vizează faptul că în cauză nu s-a făcut aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000, deşi, în opinia recurentului, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de acest text de lege.

Această critică nu aduce în discuţie veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 15 din Legea nr. 143/2000, " Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 - 9, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege".

Acest text de lege instituie o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă cu efect direct asupra procesului judiciar de individualizare a pedepsei, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta, categoria de fapte vizate de denunţ, stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă, etc.

În consecinţă, reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 15 din Legea nr. 143/2000 constituie o chestiune de apreciere a instanţei de fond/apel, aceasta fiind singura în măsură să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a denunţat şi a facilitat sau nu identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.

Raportat la această constatare, Înalta Curte notează că, prin prezentul demers judiciar, recurentul inculpat A. nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de recurs în casaţie legalitatea pedepsei ce i-a fost aplicată, cu titlu definitiv, în cauză, prin raportare la particularităţile faptice reţinute prin decizia recurată, ci tinde la o reevaluare a însuşi conţinutului acestor particularităţi şi a interpretării date lor, în scopul recunoaşterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancţionator.

Sub acest aspect se impune a se observa că instanţa de apel a cenzurat în mod explicit critica recurentului inculpat A. referitoare la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, concluzionând că nu sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă a cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzută de textul de lege precitat, pentru argumentele detaliat redate la filele x din cuprinsul deciziei recurate.

Or, dacă argumentaţia factuală asupra acestei chestiuni, reţinută, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel, este sau nu conformă cu datele concrete ale cauzei, constituie un aspect care nu poate face obiectul cenzurii în actualul cadru procesual.

A solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel sub aspectul criticat echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea pedepsei aplicate recurentului, prin raportare la datele particulare ale speţei, ci înseşi datele în discuţie, ceea ce excede scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate prin art. 433 şi 447 C. proc. pen.

Aşa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului judecăţii în recurs în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Limitarea la chestiuni exclusiv de drept a demersului analitic al instanţei de recurs în casaţie este confirmată de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, exemplificativă în materia de referinţă fiind Decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017 a instanţei supreme (publicată pe www.x.ro), potrivit căreia "cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să cenzureze reţinerea sau nereţinerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reţinută o astfel de cauză".

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte constată că pedepsele aplicate recurentului inculpat A., de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi de 5 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, stabilite conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen., se află în limite legale inclusiv în ipoteza reţinerii eventualei cauze de reducere a pedepsei prev. de art. 15 din Legea nr. 143/2000, situaţie în care limitele de pedeapsă s-ar plasa între 1 an şi 8 luni - 4 ani închisoare, în cazul infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, respectiv, între 2 ani şi 4 luni - 5 ani închisoare, în cazul infracţiunii prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Pentru considerentele prezentate, constatând că aspectele invocate de recurentul inculpat A. în recurs în casaţie nu reprezintă, în fapt, împrejurări referitoare la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că acestea nu se circumscriu cazului invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ prevăzut de lege, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 319/A din data de 25 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va dispune ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, să fie plătit din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 319/A din data de 25 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2020.

GGC - NN