Concurrence of domestic drug trafficking and unauthorized cross-border introduction; objective typicity of introduction offense for co-recipient ensuring collection.

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 780 din 12 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. x/2018, printre altele, a fost respinsă ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu formulată de inculpaţii A. şi B. în sensul reţinerii în favoarea acestora a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) şi b) C. pen.

A fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de introducere, fără drept, în ţară de droguri de risc, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege, pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., exercitarea aceloraşi drepturi a fost interzisă şi ca pedeapsă accesorie.

A fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege, pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., exercitarea aceloraşi drepturi a fost interzisă şi ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului B. în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de 8 luni închisoare, stabilit conform art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală C. pen., acesta urmând să execute o pedeapsă de 3 ani şi 8 luni închisoare în regim de detenţie.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a dispus ca inculpatul B. să execute pedeapsa complementară rezultantă, constând în interzicerea exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a dispus ca inculpatul B. să execute pedeapsa accesorie rezultantă, constând în interzicerea exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege, de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută măsura controlului judiciar luată faţă de inculpatul B..

În temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, coroborat cu art. 112 alin. (1) lit. a) şi f) C. pen., s-a dispus confiscarea mai multor bunuri, printre care, de la inculpaţii A. şi B., cantitatea de 970 grame cannabis (Raport de constatare tehnico ştiinţifică nr. x din 04.08.2017) aflată la I.G.P.R. - D.C.J.S.E.O. - dovada serie x nr. x

Pentru a se pronunţa astfel, în urma analizării materialului probator administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti în fond, Tribunalul a reţinut, în esenţă, printre altele, că inculpaţii C., A. şi B., în baza unei înţelegeri prealabile, în data de 03 august 2017, s-au deplasat cu autoturismul cu nr. x în zona Gării Mari din municipiul Iaşi, de unde primul a preluat coletul format dintr-o cutie introdusă într-un sac de plastic de culoare albastru deschis, pe care se afla o bucată de hârtie cu inscripţia "C. - Iaşi - x", ce fusese expediat prin intermediul SC D. SRL şi în care se afla disimulată cantitatea de 1.000 grame cannabis, drog de risc prevăzut în Tabelul Anexă nr. III al Legii nr. 143/2000, republicată, colet pe care acesta l-a transportat de la locul unde parcase autoutilitara firmei de transport până la autoturismul în care se aflau ceilalţi doi inculpaţi, care au supravegheat zona. După ce coletul a fost lăsat pe bancheta din spate, cei trei s-au deplasat împreună până în zona magazinului E. Iaşi, unde inculpatul C. a coborât din autoturismul cu nr. x, iar inculpaţii A. şi B. şi-au continuat deplasarea, până imobilul în care locuiesc, având asupra lor coletul în care se afla cantitatea de 1.000 grame cannabis, droguri comandate anterior de A., fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de introducere, fără drept, în ţară de droguri de risc, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, şi trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa de fond a reţinut că toţi inculpaţii au acţionat cu intenţie directă, cunoscând conţinutul coletului şi urmărind producerea rezultatelor socialmente periculoase.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Iaşi, şi inculpatul B., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.

Astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Iaşi, a formulat critici cu privire la omisiunea instanţei de fond de a aplica inculpaţilor C. şi A. una dintre obligaţiile prevăzute de art. 93 alin. (2) C. pen. şi de a face verificări referitoare la condamnarea celui din urmă de către Tribunalul din Firenze pentru infracţiuni grave, precum trafic de persoane, sclavie, prostituţie juvenilă, aspect ce rezultă din fişa de cazier judiciar, împrejurare care ar fi putut atrage reţinerea stării de recidivă postexecutorie. Totodată, hotărârea a fost criticată şi din perspectiva greşitei individualizări a pedepselor aplicate în cauză, atât sub aspectul cuantumului (cu referire la toţi cei trei inculpaţi trimişi în judecată în cauză), cât şi al modalităţii de executare (în privinţa inculpaţilor C. şi A.).

Inculpatul B. a solicitat, în principal, achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru comiterea infracţiunii de introducere în ţară de droguri de risc, apreciind că judecătorul fondului a interpretat greşit probatoriul administrat în cauză, fără a ţine seama de neconcordanţele dintre declaraţiile inculpatului C. şi cele ale martorilor audiaţi, iar, în subsidiar, stabilirea unor pedepse orientate către minim şi suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultate în urma contopirii. De asemenea, a învederat că reţinerea aceleiaşi situaţii de fapt care a fost recunoscută de inculpat cu prilejul solicitării de a fi judecat în procedura recunoaşterii învinuirii ar fi impus reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime şi a solicitat diminuarea acestor limite şi ca efect al reţinerii prevederilor art. 75 alin. (2) lit. a) şi b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen.

După rămânerea cauzei în pronunţare în apel, s-a dispus repunerea acesteia pe rol, iar, la termenul din 06 februarie 2019, s-a pus în discuţie modul de soluţionare a laturii penale, în sensul că instanţa de fond ar fi omis să se pronunţe cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 3 din Legea nr. 143/2000 pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, precum şi îndeplinirea în privinţa sa a condiţiilor pentru urmarea procedurii recunoaşterii învinuirii, atât reprezentantul parchetului, cât şi inculpatul B. solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare în integralitate.

Prin Decizia penală nr. 91 din 14 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Iaşi, împotriva Sentinţei penale nr. 780 din 12 iulie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi în acelaşi dosar, care a fost desfiinţată în privinţa inculpatului A., iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Iaşi numai în aceste limite.

Potrivit art. 424 alin. (4) C. proc. pen., s-a stabilit că ultimul act procedural rămas valabil, de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, este citirea actului de sesizare cu privire la inculpatul A..

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate cu privire la inculpaţii B. şi C..

S-a constatat că inculpatul C. a fost reţinut în cauză de la 04 august 2017 la 05 august 2017.

Totodată, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale, care a fost menţinută în privinţa sa.

Potrivit dispoziţiilor art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că măsura preventivă a controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul B. a încetat de drept la data pronunţării deciziei.

Pentru a decide astfel, analizând cu prioritare aspectele de nelegalitate care pot atrage desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea a reţinut, în primul rând, că judecătorul fondului a pronunţat condamnarea inculpatului A. pentru două infracţiuni de trafic de droguri de risc, deşi trimiterea în judecată a vizat doar o singură astfel de infracţiune, şi nu a soluţionat acuzaţia penală legată de introducerea, fără drept, în ţară de droguri de risc, infracţiune prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. În aceste condiţii, a considerat că se impune desfiinţarea sentinţei atacate sub acest aspect şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Totodată, raportat la conţinutul actului de sesizare şi la modul în care au fost expuse acuzaţiile aduse inculpatului A., Curtea a apreciat că declaraţia dată de acesta nu poate fi considerată ca fiind una de recunoaştere în integralitate a acuzaţiilor formulate împotriva sa.

În acest sens, s-a arătat că, din cuprinsul rechizitoriului, rezultă că ceea ce i se impută acestui inculpat este introducerea în ţară de droguri şi preluarea lor cu concursul inculpatului C. anume în vederea comercializării, pentru a obţine câştiguri ilicite, nicidecum achiziţionarea a 1000 grame de cannabis cu rol de somnifer, ca provizie pe termen lung. Totodată, aceluiaşi inculpat i se impută că ar fi acţionat astfel în baza unei înţelegeri prealabile cu ceilalţi doi inculpaţi, ceea ce implică, în mod necesar, ca şi cei doi să fi cunoscut ce s-a comandat, ce se afla în colet şi care era scopul achiziţionării drogurilor, respectiv comercializarea spre obţinerea de profit, aceste chestiuni ţinând de însăşi acuzaţiile aduse inculpatului. Cu toate acestea, judecătorul cauzei a avut în vedere ce urma să facă inculpatul cu cantitatea de cannabis comandată, modul în care a fost concepută şi dusă la executare activitatea infracţională, implicarea altor persoane, contribuţia concretă a acestora şi a inculpatului în respectiva activitate doar cu prilejul individualizării pedepsei în procedura recunoaşterii învinuirii. Or, inculpatul A. a negat că ar fi intenţionat comercializarea cantităţii de droguri, a susţinut că fratele său B. nu a avut nicio implicare şi că nici celălalt inculpat, C., nu ştia ce se afla, de fapt, în colet, aceste elemente fiind, în aprecierea Curţii, clar trasate în situaţia de fapt expusă în actul de sesizare şi esenţiale în determinarea periculozităţii inculpatului A. şi a gravităţii faptelor pentru care era judecat.

Prin urmare, Curtea a constatat că inculpatul A. nu a recunoscut în totalitate faptele pentru care a fost trimis în judecată, aşa cum impun dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., astfel încât, în cazul său, în mod greşit prima instanţă a reţinut că era admisibilă cererea de a fi judecat în procedura recunoaşterii învinuirii. Pe cale de consecinţă, având în vedere că, în ceea ce îl priveşte pe acest inculpat, în faţa primei instanţe nu a avut loc o cercetare judecătorească, iar limitele de pedeapsă între care s-au stabilit sancţiunile aplicate au fost reduse, în mod nejustificat, cu o treime, potrivit art. 396 alin. (10) C. proc. pen., s-a apreciat că, pentru a nu-l priva pe acesta de un grad de jurisdicţie, se impune desfiinţarea sentinţei în privinţa sa şi trimiterea cauzei spre rejudecare la fond, ultimul act valabil, de la care procesul penal îşi reia cursul, fiind citirea actului de sesizare.

Curtea a considerat, însă, neîntemeiate solicitările inculpatului B. şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, de desfiinţare a sentinţei penale apelate în întregime şi trimitere a cauzei spre rejudecare cu privire la toţi inculpaţii.

Sub acest aspect, s-a arătat că, în mod corect, a fost admisă solicitarea inculpatului C. de a fi judecat în procedura recunoaşterii învinuirii, întrucât, raportat la conţinutul declaraţiei date de acesta în faţa primei instanţe, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

De asemenea, s-a apreciat că respectarea drepturilor procesuale ale inculpatului A. nu reclamă, în concret, participarea la procedură, în aceeaşi calitate, de inculpat, şi a fratelui său, B., de vreme ce, în privinţa acestuia din urmă, s-a efectuat cercetare judecătorească, în cadrul căreia toţi avocaţii şi inculpaţii au avut posibilitatea de a adresa întrebări atât lui, cât şi martorilor audiaţi. Pe de altă parte, Curtea a considerat că extinderea efectelor desfiinţării sentinţei, date fiind temeiurile acestei soluţii, care îl privesc exclusiv pe A., şi asupra fratelui său, ar fi nejustificată şi excesivă şi din punctul de vedere al acestuia din urmă. În acest sens, au fost avute în vedere cele declarate de A. cu privire la implicarea fratelui său, vizând disculparea sa de orice legătură cu cantitatea de cannabis, precum şi posibilitatea pe care B. a avut-o, în faţa primei instanţe, de a lămuri prin orice probe ar fi considerat necesar să le propună, în ce a constat implicarea sa.

Ca urmare, Curtea a dispus desfiinţarea sentinţei numai cu privire la inculpatul A., urmând ca, în rejudecarea cauzei, prima instanţă să aibă în vedere motivele trimiterii indicate anterior, dar şi solicitarea procurorului de recunoaştere, pe cale incidentală, a sentinţei prin care acest inculpat a fost condamnat în Italia, în vederea clarificării existenţei stării de recidivă postexecutorie, chestiune ce ar putea avea consecinţe atât asupra cuantumului eventualei pedepse, cât şi a modalităţii de executare a acesteia.

Deopotrivă, Curtea a constatat că, exceptând aspectele deja tratate cu privire la inculpatul A., judecata în primă instanţă s-a desfăşurat cu respectarea tuturor normelor de procedură penală incidente, iar soluţia dispusă asupra laturii penale ce îi vizează pe inculpaţii B. şi C. a fost dată în deplină consonanţă cu materialul probator administrat şi cu respectarea dispoziţiilor de drept material şi procesual incidente în speţă, nefiind identificate elemente de nelegalitate sau de netemeinicie. Astfel, prima instanţă a procedat în mod temeinic, echitabil şi imparţial la analiza, interpretarea şi evaluarea tuturor mijloacelor de probă, inclusiv din perspectiva susţinerilor şi apărărilor inculpaţilor, precum şi la explicarea problemelor de drept invocate, într-o manieră convingătoare, susceptibilă a înlătura orice dubiu cu privire la existenţa faptelor, la comiterea acestora de către inculpaţi şi la vinovăţia acestora.

Totodată, judecătorul fondului a realizat o analiză şi o evaluare judicioasă şi completă a întregului material probator strâns în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, pe baza căruia a reţinut o situaţie de fapt corectă, conformă cu realitatea obiectivă ce rezultă din probatoriul administrat. Astfel, în considerentele sentinţei penale au fost prezentate, într-o manieră dezvoltată, argumentele care au stat la baza soluţiei de condamnare a fiecăruia dintre cei doi inculpaţi, fiind explicitate condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor reţinute, atât în ce priveşte elementul material şi celelalte componente ale laturii obiective, cât şi vinovăţia, sub forma intenţiei, reţinută în sarcina inculpaţilor.

S-a mai arătat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că erau îndeplinite condiţiile pentru judecarea inculpatului C. în procedura recunoaşterii învinuirii, dată fiind poziţia procesuală adoptată în concret de acesta, verificarea de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor procedurii abreviate fiind una efectivă şi corectă. De asemenea, s-a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă şi efectivă aplicare a criteriilor prevăzute de art. 74 C. pen.. În urma propriei analize, Curtea a reţinut că acest inculpat prezintă şanse reale de îndreptare şi a înţeles gravitatea consecinţelor comportamentului antisocial adoptat, atât prin propriul contact cu rigorile legii penale, cât şi prin conştientizarea situaţiei celorlalţi doi inculpaţi, astfel încât nu este necesară executarea efectivă a pedepsei rezultante pentru atingerea scopurilor acesteia, context în care a considerat că pedepsele aplicate au fost dozate în limitele legale şi în mod corespunzător. Pe lângă conduita sa procesuală sinceră, Curtea a avut în vedere împrejurarea că acest inculpat era folosit practic de inculpatul B. şi de fratele acestuia pentru a diminua riscurile preluării coletului, contribuţia sa efectivă la activitatea infracţională dedusă judecăţii fiind mai puţin gravă, nu el având rolul de iniţiator sau de coordonator, în ciuda aspectelor reţinute privind implicarea sa anterioară în traficul de droguri, care nu au făcut în mod direct obiectul probaţiunii.

În privinţa inculpatului B., Curtea a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a ajuns la concluzia existenţei condiţiilor legale pentru stabilirea vinovăţiei pentru ambele infracţiuni reţinute în sarcina sa. Prima instanţă a făcut o analiză atentă şi efectivă a probelor administrate în ceea ce îl priveşte, reţinând, în mod corect, situaţia de fapt ce rezulta din analiza coroborată a declaraţiilor date de inculpatul C. şi de martorii audiaţi şi a lipsei de plauzibilitate şi de susţinere a versiunii susţinute de fraţii A, B şi C.. S-a subliniat că, din declaraţiile martorilor F. şi G., a rezultat că inculpatul C. mai fusese în trecut folosit de inculpatul B. pentru distribuirea de droguri de risc, astfel încât susţinerile inculpaţilor A, B şi C. în sensul că numai A. ştia ce se afla în colet, date fiind modul în care a fost pregătită şi efectuată preluarea coletului, precauţiile adoptate, apar neverosimile. S-a mai arătat că declaraţiile inculpatului C. şi ale celor doi martori au fost, în mod corect, considerate de prima instanţă ca fiind susţinute şi de datele informatice rezultate în urma efectuării percheziţiei informatice pe telefonul mobil al inculpatului C..

În aprecierea Curţii, cunoaşterea conţinutului coletului şi a semnificaţiei reale a preluării acestuia rezultă, dincolo de orice dubiu, din probatoriul administrat în cauză, care a fost analizat efectiv şi corect de prima instanţă. S-a arătat, astfel, că nu poate fi primită versiunea apărării, în sensul că B. era un simplu şofer sau însoţitor al fratelui său, care nu s-a preocupat de sursele de venit ale acestuia şi i-a ignorat trecutul infracţional, cu atât mai mult cu cât A. a ales să îi rişte fratelui său libertatea implicându-l atât de direct în preluarea unui colet despre al cărui conţinut doar el ştia că era reprezentat de o cantitate apreciabilă de cannabis. Ca urmare, s-a apreciat că afirmaţiile inculpatului B., în sensul că soluţia dată acţiunii penale în ceea ce îl priveşte s-ar baza pe probabilităţi, nu au susţinere în considerentele sentinţei apelate şi nici în probatoriul administrat.

Referitor la rolul inculpatului în introducerea în ţară a drogurilor de risc, Curtea a reţinut că acesta nu a fost nici pe departe unul de persoană care s-ar fi aflat pur şi simplu în preajmă, aşa cum a susţinut avocatul său ales, în realitate din probatoriul administrat rezultând că inculpatul s-a comportat ca un destinatar final al coletului, asemenea fratelui său, contribuţia sa fiind importantă tocmai în asigurarea preluării fără riscuri a coletului, printr-o altă persoană, cu privire la care s-a probat că ar fi primit şi anterior droguri de risc spre comercializare de la B.. În aceste condiţii, în opinia Curţii, apare clar că finalitatea urmărită de inculpaţii A, B şi C., prin acţiunile lor, era aceeaşi, anume de face rost de bani prin comercializarea ulterioară a conţinutului coletului. S-a mai arătat că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că B. a avut o contribuţie de coautor, iar nu de complice, care a reprezentat o componentă a părţii finale a activităţii de introducere a drogurilor în ţară, partea cea mai riscantă pentru inculpaţi, aceea a preluării coletului de la curier, din moment ce inculpatul A. nu ar fi putut acţiona de unul singur în maniera în care a făcut-o.

Totodată, s-a apreciat că prima instanţă a realizat şi în privinţa inculpatului B. o legală şi justă individualizare a pedepselor aplicate, pedeapsa rezultantă principală fiind stabilită în mod legal şi corespunzător gravităţii activităţii infracţionale, nepunându-se problema executării acesteia altfel decât în regim de detenţie. În acest sens, au fost avute în vedere gravitatea în concret a faptelor reţinute în sarcina inculpatului şi împrejurările în care au fost săvârşite, probele din care rezultă implicarea sa anterioară în activităţi similare, faptul că era, în mod evident, la curent cu trecutul infracţional al fratelui său şi putea aprecia suficient gravitatea consecinţelor urmării unui traseu comportamental similar, contribuţia sa efectivă importantă, constând atât în asigurarea transportului, activitate cu privire la care se poate presupune că era obişnuit dată fiind situaţia fratelui său, cât şi în asigurarea preluării coletului de o altă persoană, anume C., condiţii în care s-a apreciat că apelul inculpatului sub acest aspect este vădit nefondat. Având, însă, în vedere vârsta inculpatului, faptul că a fost atras în activitatea infracţională de un frate mai mare cu o vastă experienţă infracţională, Curtea a apreciat că pedepsele în cuantumul stabilit de prima instanţă sunt de natură să asigure atât funcţia de sancţionare, cât şi cea preventiv-educativă.

Pentru aceste considerente, Curtea a menţinut dispoziţiile sentinţei apelate cu privire la inculpaţii B. şi C..

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul B., prin avocat ales, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a învederat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală întrucât infracţiunea de introducere, fără drept, în ţară de droguri de risc nu există în materialitatea sa, în condiţiile în care nicio conduită a sa nu întruneşte elementul material al infracţiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Astfel, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că nu a participat în niciun fel, cu nicio formă de vinovăţie, la introducerea în ţară a drogurilor şi nici nu a cunoscut conţinutul coletului ridicat, ci doar a condus maşina în care se afla împreună cu fratele său, inculpatul A., de la Gara Mare din Iaşi la domiciliul lor comun, deci nu a existat niciun element de extraneitate care să atragă respectiva încadrare juridică. În opinia sa, trebuia reţinută doar infracţiunea de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

În plus, a arătat că în persoana sa nu se regăseşte niciuna din calităţile speciale reţinute în doctrină şi jurisprudenţă pentru autorul infracţiunii, respectiv nu a fost cărăuş, expeditor, destinatar ori persoană fără de care introducerea în ţară să nu fie eficientă etc. Mai mult, a învederat că în sarcina sa nu s-a reţinut o faptă materială directă, nemijlocită, ci soluţia de condamnare are la bază coroborarea unor prezumţii simple judiciare, raţionament care a fost constatat în jurisprudenţă ca fiind esenţialmente eronat şi incorect, sens în care a făcut trimitere la Decizia penală nr. 341 din 3 iulie 2018 a Curţii de Apel Oradea.

A precizat că nu urmăreşte reaprecierea probatoriului, cu consecinţa achitării sale, ci constatarea de către instanţa de recurs a faptului că a fost condamnat pentru o faptă care există doar în drept, în mod formal şi abstract, nu şi în fapt, neputând fi caracterizată şi individualizată în realitatea obiectivă. În acest sens, a făcut trimitere la Decizia nr. 325/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca urmare, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi a sentinţei primei instanţe şi, în rejudecare, achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. Totodată, a solicitat suspendarea în tot a hotărârii atacate, în baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen., şi punerea sa de îndată în libertate.

Prin încheierea din camera de consiliu din 13 iunie 2019, Înalta Curte, apreciind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul B. împotriva Deciziei penale nr. 91 din 14 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, cauza fiind trimisă, în vederea judecării recursului în casaţie, Completului nr. 4 şi fixându-se termen de judecată în şedinţă publică la data de 19 septembrie 2019.

Totodată, în baza art. 441 C. proc. pen., a fost respinsă cererea recurentului de suspendare a executării hotărârii atacate, având în vedere că acesta nu a indicat motivele ce fundamentează solicitarea şi că nu au fost identificate, din oficiu, aspecte care să justifice o asemenea măsură procesuală.

La termenul din 19 septembrie 2019, faţă de lipsa dosarului în care s-a pronunţat hotărârea atacată, s-a dispus emiterea unei adrese către Tribunalul Iaşi, secţia penală, pentru a înainta Dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Iaşi, împreună cu toate dosarele componente, şi amânarea cauzei la 31 octombrie 2019, când au avut loc dezbaterile pe fondul căii extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul B. ca fiind nefondat, pentru motivele expuse în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, reţine că, prin prisma acestuia, instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putinţă de tăgadă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

Deopotrivă, în condiţiile în care recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se pot analiza şi aspectele privind neîntrunirea condiţiilor cerute de lege subiectului activ, în acele cazuri în care, pentru existenţa infracţiunii, legiuitorul prevede o cerinţă suplimentară, şi anume ca autorul faptei să fie unul calificat, de vreme ce în lipsa calităţii speciale a acestuia fapta concret săvârşită nu s-ar mai suprapune peste descrierea din norma de incriminare (în acest sens sunt şi deciziile penale nr. 224/RC din 02 octombrie 2014, nr. 64/RC din 16 februarie 2015, nr. 140/RC din 21 aprilie 2016, nr. 138/RC din 28 martie 2017, nr. 304/RC din 27 septembrie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În speţă, recurentul inculpat B. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că fapta de introducere în ţară de droguri de risc, fără drept, pentru care a fost condamnat nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute în norma de incriminare [art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000], atât din perspectiva elementului material al laturii obiective şi a calităţii cerută subiectului activ, cât şi din punct de vedere al vinovăţiei cerută de lege pentru existenţa infracţiunii.

În acest sens, se observă că, sub aspect obiectiv, recurentul a învederat, pe de o parte, că fapta nu conţine niciun element de extraneitate, astfel că nu poate fi reţinută săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, ci doar a celei reglementată de art. 2 alin. (1) din actul normativ, iar, pe de altă parte, că nu a avut niciuna dintre calităţile speciale cerute autorului infracţiunii, respectiv nu a fost cărăuş, expeditor, destinatar ori persoană fără de care introducerea în ţară să nu fie eficientă etc.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea inculpatului B. pentru aceea că împreună cu inculpaţii A. şi C. şi în baza unei înţelegeri prealabile, în data de 03 august 2017, s-au deplasat cu autoturismul cu nr. x în zona Gării Mari din municipiul Iaşi, de unde cel din urmă a preluat un colet expediat din Spania format dintr-o cutie introdusă într-un sac de plastic de culoare albastru deschis, pe care se afla o bucată de hârtie cu inscripţia "C. - Iaşi - x", ce fusese expediat prin intermediul SC D. SRL şi în care se afla disimulată cantitatea de 1.000 grame cannabis, drog de risc prevăzut în Tabelul Anexă nr. III al Legii nr. 143/2000, colet pe care l-a transportat de la locul unde parcase autoutilitara firmei de transport până la autoturismul în care se aflau ceilalţi doi inculpaţi, care au supravegheat zona. După aşezarea coletului pe bancheta din spate, cei trei s-au deplasat împreună până în zona magazinului E. Iaşi, unde C. a coborât din autoturism, iar inculpaţii B. şi A. şi-au continuat deplasarea, până la imobilul în care locuiesc, având asupra lor coletul în care se afla cantitatea de 1.000 grame cannabis, droguri comandate anterior de A.. S-a apreciat că aceste fapte întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de introducere, fără drept, în ţară de droguri de risc, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, şi trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Instanţa de apel a stabilit, cu titlu definitiv, că faptele există şi au fost comise de acuzat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, iar încadrarea juridică dată în rechizitoriu este cea corectă.

Aşadar, instanţele de fond au reţinut în sarcina inculpatului B. două fapte distincte, prima constând în introducerea în ţară, fără drept, de droguri de risc, concretizată în participarea, ca destinatar de fapt, împreună cu fratele său (cel care a comandat drogurile prin legăturile pe care le avea şi care suferă de o serie de patologii grave, fiind imobilizat în scaunul rulant) şi un al treilea inculpat (al cărui nume era menţionat pe colet ca destinatar), la preluarea de la firma de transport internaţional a coletului expediat din Spania conţinând substanţele interzise la deţinere, iar cea de-a doua în traficul de droguri de risc, săvârşită prin deţinerea şi transportarea respectivului colet cu maşina pe care o conducea de la Gara Mare Iaşi la adresa de domiciliu a celor doi fraţi.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice reţinute şi configurarea legală a infracţiunii reglementată de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că fapta de introducere în ţară de droguri de risc, fără drept, pentru care a fost condamnat, astfel cum a fost reţinută de către instanţele inferioare în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întruneşte toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, constituie infracţiune şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

Totodată, prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, a fost incriminată infracţiunea de trafic de droguri de risc, constând în cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369/18.05.2017, s-a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acţiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin şi pe teritoriul României, fără drept, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 3 din acelaşi act normativ, în concurs formal (ideal). În considerentele acestei decizii s-a arătat că "nu se poate reţine că traficul intern de droguri este absorbit de infracţiunea de trafic internaţional de droguri de risc/mare risc, întrucât este vorba despre texte normative diferite, de modalităţi diferite de săvârşire, respectiv o acţiune complexă de introducere în ţară de droguri, în ipoteza traficului internaţional, iar, în cazul traficului intern de droguri, o acţiune distinctă de transport al drogurilor de risc/mare risc pe teritoriul României". Totodată, s-a reţinut că introducerea în ţară de droguri, fără drept, nu necesită în mod obligatoriu transportul de droguri, ci se poate efectua prin expedierea unui colet sau prin intermediul unei alte persoane.

În sensul celor statuate în decizia mai sus menţionată, este şi jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (Deciziile nr. 4150 din 11 decembrie 2009, nr. 5596 din 02 decembrie 2003, nr. 3559 din 02 noiembrie 2012, nr. 1137 din 12 aprilie 2012, publicate pe site-ul www.x.ro), dar şi cea a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 26 iulie 2018, în considerentele căreia s-a precizat că textul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 întruneşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi este în acord cu exigenţele principiului legalităţii incriminării, reglementat de art. 23 alin. (12) din legea fundamentală şi art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale).

Având în vedere aceste consideraţii, precum şi faptul că, astfel cum s-a arătat anterior, în sarcina inculpatului B. s-a reţinut săvârşirea a două infracţiuni distincte, având obiect material diferit, Înalta Curte constată că fapta de introducere în ţară de droguri de risc, fără drept, pentru care a fost condamnat recurentul are o existenţă de sine stătătoare, nefiind absorbită în conţinutul constitutiv al infracţiunii reglementată de art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, aşa cum a susţinut apărarea, ci a fost săvârşită în concurs ideal cu aceasta din urmă.

În plus, se observă că, în privinţa rolului inculpatului B. în introducerea în ţară a drogurilor de risc, la fila x din decizie s-a arătat că "acesta nu a fost nici pe departe unul de persoană care s-ar fi aflat pur şi simplu în preajmă, (...), în realitate din probatoriul administrat rezultând că inculpatul s-a comportat ca un destinatar final al coletului, asemenea fratelui său, contribuţia sa fiind importantă tocmai în asigurarea preluării fără riscuri a coletului, printr-o altă persoană, tocmai una cu privire la care s-a probat că ar fi primit şi anterior droguri de risc spre comercializare de la B., din acest punct de vedere apărând clar, în opinia Curţii, că finalitatea urmărită de inculpaţii A, B şi C., prin acţiunile lor, era aceeaşi, anume de a face rost de bani prin comercializarea ulterioară a conţinutului coletului. Contribuţia lui B. a reprezentat o componentă a părţii finale a activităţii de introducere a drogurilor în ţară, partea cea mai riscantă pentru inculpaţi, aceea a preluării coletului de la curier, din acest punct de vedere în mod corect prima instanţă considerând că această contribuţie a fost una de coautor, şi nu de complice, din moment ce inculpatul A. nu ar fi putut acţiona de unul singur în maniera în care a făcut-o".

Ca urmare, contrar susţinerilor apărării, câtă vreme instanţa de apel a reţinut că introducerea în ţară a drogurilor nu putea avea loc fără contribuţia inculpatului B., care s-a comportat ca un destinatar final al coletului, asemenea fratelui său, fapta ce i-a fost imputată recurentului întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, atât sub aspectul elementului material al laturii obiective, cât şi al calităţii de subiect activ. Sub acest ultim aspect, se impune a se sublinia că, în practica instanţei supreme, s-a statuat că legea nu are în vedere exclusiv sancţionarea celui care în mod nemijlocit introduce în ţară drogurile (cărăuşul), ci şi a celui care le expediază sau căruia îi sunt adresate, întrucât fără acţiunea acestora din urmă transportul nu ar fi posibil sau nu ar avea finalitate (Decizia nr. 3547 din 04 noiembrie 2008, publicată pe site-ul www.x.ro).

Înalta Curte observă, astfel, în contextul existenţei corespondenţei între activitatea ilicită imputată şi tiparul normei de incriminare, că, prin susţinerile referitoare la lipsa elementului de extraneitate şi a calităţii speciale cerute autorului infracţiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, recurentul contestă, în realitate, situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţele de fond şi apel, care, însă, aşa cum s-a arătat anterior, nu mai poate fi repusă în discuţie prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

În ceea ce priveşte criticile vizând neîntrunirea elementelor de tipicitate subiectivă prevăzute de norma de incriminare, Înalta Curte constată că, prin susţinerile formulate sub acest aspect, în sensul că nu a cunoscut conţinutul coletului transportat în maşina pe care o conducea, recurentul inculpat B. tinde, în realitate, la reaprecierea probelor administrate în cauză cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalităţii hotărârii atacate.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care au ajuns instanţele de fond şi apel cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul şi la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii de introducere în ţară de droguri de risc, fără drept, pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Pentru aceleaşi motive, nu pot fi analizate, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac şi a cazului de casare invocat [art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.], nici criticile referitoare la interpretarea eronată a probatorului (prin folosirea de prezumţii care nu se coroborează cu probele administrate în cauză) şi reţinerea unei situaţii de fapt incorecte, finalitatea recursului în casaţie nefiind aceea de a supune cauza penală unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situaţia de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că fapta de introducere în ţară de droguri de risc, fără drept, pentru care a fost condamnat inculpatul B. întruneşte toate elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 91 din 14 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 15 februarie 2019 a aceleiaşi instanţe.

Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, în sumă de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul B. împotriva Deciziei penale nr. 91 din 14 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 15 februarie 2019 a aceleiaşi instanţe.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2019.

GGC - GV