Usurpation of functions and flagrant infringement: exclusion of conduct falling outside specific job duties and rejection of "immediate" detention following a thirty-minute interval

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 233 din data de 27 martie 2019, pronunţată de Judecătoria Rădăuţi în dosarul nr. x/2017, s-au hotărât, printre altele, următoarele:

În baza art. 396 alin. (1), (6) C. proc. pen., rap. la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. şi art. 159 şi art. 231 C. pen., s-a încetat procesul penal intentat inculpatului A. cu privire la săvârşirea infracţiunii de furt de folosinţă, prev. de art. 230, art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen., persoană vătămată fiind Şcoala Gimnazială cu clasele I - VIII "Ioan Vicoveanu" din Vicovu de Jos, prin reprezentant legal - director B., ca urmare a împăcării părţilor.

A fost respinsă solicitarea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunilor de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 189 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen. şi instigare la vătămare corporală, prev. de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 181 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen., pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen.

A fost schimbată încadrarea juridică a infracţiunilor de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 189 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen. şi instigare la vătămare corporală, prev. de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 181 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen. din 1969, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., în aceleaşi infracţiuni, cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen. din 1969.

A fost respinsă solicitarea inculpatului, prin apărător, de constatare a prescripţiei răspunderii penale cu privire la infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 189 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen. şi uzurparea funcţiei, prev. de art. 300 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la vătămare corporală, prev. de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 181 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 61 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4.000 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 61 alin. (2), (4) lit. c) C. pen., s-a constatat că amenda aplicată corespunde unui nr. de 200 zile - amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind de 20 RON.

S-a constatat că prin Sentinţa penală nr. 737 din data de 1 noiembrie 2017 a Judecătoriei Rădăuţi, definitivă prin Decizia penală nr. 6 din 8 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Suceava, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii continue de nerecuperare a prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, prev. de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, cu aplic. art. 61 C. pen., la pedeapsa de 3.000 RON amendă penală, infracţiunea fiind concurentă cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat în cauză.

În temeiul art. 61 alin. (2), (4) lit. c) C. pen., s-a constatat că amenda aplicată inculpatului corespunde unui nr. de 100 zile - amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind de 30 RON.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată inculpatului prin sentinţa penală anterior menţionată cu cea aplicată în cauză şi s-a aplicat acestuia pedeapsa cea mai grea, de 4.000 RON, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 1.000 RON, rezultând o pedeapsă de 5.000 RON amendă penală.

S-a constatat că inculpatul a achitat amenda penală în cuantum de 3.000 RON, conform chitanţei nr. x din 5 decembrie 2017 emisă de Trezoreria Rădăuţi, astfel că s-a dedus din pedeapsa rezultantă suma achitată, inculpatul urmând a achita restul de amendă penală, în sumă de 2.000 RON, căreia îi corespund un nr. de 100 zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind de 20 RON.

S-au pus în vedere inculpatului A. dispoziţiile art. 63 şi art. 64 C. pen., privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii sau cu obligarea la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

Prin aceeaşi hotărâre s-au pronunţată soluţii şi cu privire la inculpaţii C., D., E., F. şi G..

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, printre alţii, Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuţi şi inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 303 din data de 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-au decis, printre altele, următoarele:

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 233 din data de 27 martie 2019 a Judecătoriei Rădăuţi, dispunându-se obligarea apelantului inculpat la plata de cheltuieli judiciare către stat.

S-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuţi împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost desfiinţată, în parte, iar în rejudecare, printre altele:

S-au înlăturat din sentinţa apelată, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., dispoziţiile referitoare la aplicarea art. 63 şi art. 64 C. pen., art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen. şi la achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 189 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 300 C. pen. şi art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 181 alin. (1) C. pen. din 1969.

S-au calificat faptele deduse judecăţii în cazul inculpatului A. din infracţiunile de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal şi instigare la vătămare corporală, prev. de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 189 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 181 alin. (1) C. pen. din 1969, în infracţiunile de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal şi instigare la lovire sau alte violenţe, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 205 alin. (1) C. pen. şi, respectiv, de art. 47 C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) C. pen.

1. S-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 205 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară având acelaşi conţinut, pe o durată de 4 ani.

2. S-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la lovire sau alte violenţe, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 193 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară având acelaşi conţinut, pe o durată de 4 ani.

3. S-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uzurparea funcţiei, prev. de art. 300 C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară având acelaşi conţinut, pe o durată de 4 ani.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai mare, de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din celelalte pedepse cu închisoarea, respectiv 10 luni închisoare, precum şi pedeapsa amenzii calculată potrivit art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., respectiv 5.000 RON amendă penală, dispunându-se ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 5.000 RON amendă penală.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen. raportat art. 45 alin. (3) lit. a) şi art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe durata executării sau considerării ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) rap. la art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 4 ani, pedeapsă ce se va executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 7 rap. la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, republicată, cu referire la pct. 12 din Anexa 1 din Legea nr. 187/2012, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii profilului genetic în Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus informarea inculpatului asupra faptului că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului său genetic.

În temeiul art. 19 alin. (1), art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 1357 C. civ. şi art. 1382 C. civ., s-a dispus obligarea inculpatului A., în solidar cu ceilalţi coinculpaţi, la plata către Spitalul Municipal Rădăuţi, a sumei de 4.146,11 RON, înlăturându-se dispoziţia contrară din cuprinsul hotărârii atacate.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, care nu sunt contrare deciziei.

Împotriva Deciziei penale nr. 303 din 10 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casaţie, în termen legal, inculpatul A., prin apărători aleşi.

În motivarea căii de atac, apărarea a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în argumentarea căruia a susţinut că infracţiunile de uzurparea funcţiei, instigare la lipsire de libertate în mod ilegal şi instigare la lovire sau alte violenţe, pentru care a fost condamnat definitiv în apel, nu sunt prevăzute de legea penală, arătând, în esenţă, punctual, următoarele:

1. Referitor la infracţiunea de uzurparea funcţiei:

Recurentul inculpat A. a fost trimis în judecată, printre altele, pentru presupusa săvârşire a infracţiunii de uzurparea funcţiei, prev. de art. 300 C. pen., constând în aceea că, în calitate de primar al comunei Vicovu de Jos, ar fi solicitat şoferului H., angajat al Primăriei Vicovu de Jos, să-i înmâneze cheile de la autovehiculul tip microbuz marca z, pentru a transporta buletine de vot pentru alegeri din com. Salcea (Aeroport) către com. Vicovu de Jos.

Uzurparea funcţiei este o incriminare nouă, neavând corespondent în C. pen. din 1969, care, potrivit Expunerii de motive la Proiectul noului C. pen., se apropie, prin conţinut, de infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale (prev. de art. 240 C. pen. din 1969), dar prezintă, în raport cu aceasta, deosebiri esenţiale care au justificat incriminarea ei.

Deosebirea majoră poartă asupra obiectului juridic al infracţiunii, care, în cazul uzurpării de calităţi oficiale, constă în relaţiile sociale referitoare la autoritatea de stat, în timp ce la uzurparea funcţiei constă în relaţiile de serviciu.

Ca urmare, uzurparea funcţiei presupune din partea funcţionarului public o conduită abuzivă, în afara limitelor stabilite prin fişa postului, conduită ce are ca rezultat una dintre urmările specifice infracţiunii de abuz în serviciu. Raportat la aceste trăsături, se poate susţine că infracţiunea analizată reprezintă o formă specială de abuz în serviciu.

Prin urmare, condiţia esenţială pentru tipicitatea infracţiunii de uzurparea funcţiei este ca fapta funcţionarului public să nu intre în atribuţiile sale, iar conduita acestuia să fie una abuzivă.

Or, în cauză, recurentul inculpat A., în calitate de primar la data de 14 noiembrie 2014, avea obligaţia de a preda către preşedinţii secţiilor de votare materialele electorale ce trebuiau preluate de la Salcea, respectiv, de la Aeroportul "Ştefan cel Mare" Suceava, necesare alegerilor Preşedintelui României din data de 16 noiembrie 2014.

Astfel, potrivit art. 34 alin. (1) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, în forma în vigoare la data de 14 noiembrie 2014, "Buletinele de vot, ştampilele de control şi ştampilele cu menţiunea "VOTAT", formularele pentru încheierea proceselor-verbale, copiile de pe listele electorale, tabelele prevăzute la art. 9 şi celelalte materiale necesare desfăşurării procesului electoral se preiau de către prefect, împreună cu preşedintele biroului electoral judeţean sau al biroului electoral al sectorului municipiului Bucureşti, pe bază de proces-verbal, şi se păstrează în încăperi speciale, încuiate şi sigilate. Aceste materiale se distribuie, prin intermediul primarilor, preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare, pe bază de proces-verbal, cel mai târziu cu două zile înaintea alegerilor".

Totodată, potrivit art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 370/2004, "Cu două zile înainte de data alegerilor, birourile electorale ale secţiilor de votare primesc, pe bază de proces-verbal, de la birourile electorale judeţene sau de la birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, prin intermediul primarilor, următoarele:

a) două copii de pe listele electorale permanente (...);

b) buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea "VOTAT"

c) formularele tabelelor prevăzute la art. 9, formularele pentru încheierea proceselor-verbale, alte imprimate şi materiale necesare desfăşurării procesului electoral, precum şi un buletin de vot anulat (...).

După primire, materialele prevăzute la alin. (1) lit. a) - c) se sigilează de către preşedinţii birourilor electorale ale secţiilor de votare şi se păstrează, până la transportul lor la localurile secţiilor de votare, sub pază, într-un singur spaţiu pus la dispoziţie de primarul unităţii administrativ-teritoriale în care acestea îşi desfăşoară activitatea".

De altfel, faptul că recurentul inculpat avea obligaţia de a asigura transportul preşedinţilor de votare în vederea preluării de la aeroport a buletinelor de vot s-a reţinut chiar de către instanţa de apel, prin decizia recurată, la fila x.

Aşadar, fapta recurentului de se deplasa cu microbuzul, împreună cu preşedinţii secţiilor de votare şi un reprezentant M.A.I., până la Aeroportul "Ştefan cel Mare" din Salcea, pentru a ridica buletinele de vot, intra în atribuţiile lui de primar, în contextul alegerilor prezidenţiale.

Această situaţie de fapt este clar confirmată de martorii audiaţi în cauză, respectiv, I. (declaraţia din 28 mai 2015), J. (declaraţia din 28 mai 2015), K. (declaraţiile din 28 mai 2015 şi 18 ianuarie 2019) şi L. (declaraţia din 28 mai 2015).

Pe de altă parte, chiar prima instanţă a reţinut că "şoferul microbuzului nu este funcţionar public şi nu îndeplineşte niciun act care poate face obiectul infracţiunilor prev. de art. 297 sau art. 300 din C. pen. Simplul fapt material de a conduce microbuzul şcolii fără acordul directorului (...) poate constitui cel mult infracţiunea prev. de art. 230 alin. (1) rap. la art. 229 alin. (1) lit. d) din C. pen.".

În consecinţă, prin conducerea microbuzului şcolar, recurentul nu a uzurpat funcţia şoferului, cât timp microbuzul era destinat transportului elevilor, iar atribuţia şoferului era de a transporta elevi. Altfel spus, întrucât fapta recurentului nu a constat în conducerea microbuzului şcolar în vederea transportării elevilor, act care nu intra în atribuţiile sale, nu se poate susţine că acesta ar fi uzurpat atribuţiile şoferului, nefiind, prin urmare, îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii analizate.

2. Referitor la infracţiunea de instigare la lipsire de libertate:

Prin rechizitoriu, recurentul inculpat A. a fost trimis în judecată pentru presupusa săvârşire a infracţiunii de instigare la lipsire de libertate, prev. de art. 25 rap. la art. 189 alin. (2) C. pen. din 1969, constând în aceea că, la data de 28 iunie 2012, la îndemnul său verbal, coinculpaţii E., D., F., C. şi G. ar fi transportat persoana vătămată în incinta unei clădiri, unde aceasta a fost ţinută împotriva voinţei sale.

Tot în rechizitoriu s-a reţinut că "în acel interval de timp, inculpatul A. a sunat la serviciul 112, anunţând poliţia despre ameninţarea exercitată asupra sa de către persoana vătămată M.".

Conform art. 205 alin. (1) C. pen., infracţiunea analizată constă în lipsirea sau restricţionarea în mod ilegal a libertăţii de mişcare a unei persoane. Prin urmare, astfel cum a statuat doctrina (Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, Ed. CH.Beck, Bucureşti, 2018, p. 111) "condiţia esenţială a elementului material al infracţiunii este ca lipsirea de libertate să fie ilegală, nepermisă de lege (să nu existe vreun caz în care legea să permită privarea de libertate a victimei)".

Or, din probele administrate în cauză (ordonanţa de clasare din data de 11 decembrie 2015, declaraţiile martorilor N. (din 28 iunie 2012), O. (din 21 martie 2019), P. (din 4 februarie 2019), Q. (din 15 noiembrie 2018), R. (din 3 iulie 2012 şi 28 septembrie 2012), S. (din 28 septembrie 2012 şi 15 noiembrie 2018), T. (din 3 iulie 2012 şi 28 septembrie 2012) şi U. (din 3 iulie 2012 şi 24 august 2012) rezultă că persoana vătămată M. a comis infracţiunea de ultraj, acest aspect fiind reţinut ca atare şi de instanţa de apel.

Acesta este contextul în care persoana vătămată M. a fost îndepărtată din sediul vechi al primăriei, pentru o perioadă foarte scurtă de timp şi doar pentru a fi predată organelor de poliţie. Această împrejurare este confirmată de declaraţiile inculpaţilor D. (din 2 noiembrie 2017 şi 30 octombrie 2017), C. (din data de 30 octombrie 2017), G. (declaraţie de martor din data de 28 iunie 2012 şi de învinuit şi inculpat din 20 iulie 2012), declaraţiile martorilor V. (din 27 octombrie 2017), W. (din 2 noiembrie 2017) şi X. (din data de 27 octombrie 2017 şi 18 ianuarie 2019).

Doctrina relevantă în materie susţine faptul că "nu este tipică fapta persoanei care prinde pe autorul unei infracţiuni flagrante dacă aceasta este condusă într-un interval rezonabil de timp în faţa autorităţilor" (Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, Ed. CH.Beck, Bucureşti, 2018, p. 111).

Or, aşa cum rezultă şi din probele administrate în cauză, inclusiv procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit la data de 4 februarie 2020, locul în care au fost aşteptate organele de poliţie se afla situat la o distanţă de cca 10 metri de sediul vechi al primăriei, în care se afla şi sediul Poliţiei com. Vicovu de Jos. Faptul că persoana vătămată M. a fost transportată în sediul în construcţie al primăriei, pentru a se aştepta venirea organelor de poliţie, a fost motivat de împrejurarea că, pe de o parte, sediul poliţiei era încuiat, agenţii de poliţie fiind într-o misiune în altă localitate, iar pe de altă parte, în sediul vechi al primăriei se desfăşurau activităţi specifice, evenimentul având loc în timpul programului de funcţionare al instituţiei.

Instanţa de apel a reţinut sub acest aspect că "infracţiunea la care au făcut referire inculpaţii şi prima instanţă se consumase în urmă cu 30 de minute, aspect care exclude caracterul legal al lipsirii de libertate" şi că "săvârşirea infracţiunii de ultraj avusese loc cu aproximativ 40 de minute înainte şi nu la momentul la care inculpatul A. i-a determinat pe ceilalţi inculpaţi din prezenta cauză să lipsească de libertate pe persoana vătămată".

Totodată, a notat că "dacă este logic şi firesc ca o persoană care săvârşeşte o infracţiune să fie reţinută în acel moment în scopul predării sale organelor de poliţie, iar obligaţia incumbă oricărui cetăţean, nu aceeaşi este situaţia în cauza de faţă, în care infracţiunea la care au făcut referire inculpaţii şi prima instanţă se consumase în urmă cu 30 de minute, aspect care exclude caracterul legal al lipsirii de libertate". Altfel spus, motivarea instanţei de apel are la bază faptul că reţinerea persoanei vătămate nu s-a făcut "în acel moment" al săvârşirii de către aceasta a infracţiunii de ultraj, ci la 30 de minute după consumarea acestei infracţiuni.

Or, în condiţiile în care art. 293 şi art. 310 C. proc. pen. folosesc trei adverbe diferite "de îndată", "imediat" şi "în momentul", este evident că nu numai infracţiunea flagrantă, ci şi infracţiunea cvasi-flagrantă dă dreptul oricărei persoane la prinderea făptuitorului.

Conform doctrinei (Volonciu Nicolae, colectiv, Noul C. proc. pen., Adnotat, Editura Universul Juridic), "Imediat după săvârşire înseamnă cât mai aproape de momentul săvârşirii (de exemplu, momentul părăsirii încăperii de către cel ce comisese un furt). Această apropiere în timp nu a putut fi determinată de lege, în mod uniform, pentru toate cazurile ce se pot ivi în practică, astfel că urmează să se stabilească de la caz la caz de către organele judiciare, pe baza datelor concrete ale cauzei. Pentru existenţa stării de flagrantă nu este suficientă numai descoperirea faptei în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, ci este necesară şi prinderea făptuitorului în acel moment sau imediat după aceasta".

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că fapta anterior descrisă ar reprezenta infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cu motivarea că numai prinderea făptuitorului "în acel moment" al infracţiunii flagrante ar face aplicabile prevederile art. 310 C. proc. pen., în condiţiile în care şi prinderea făptuitorului imediat după săvârşirea infracţiunii reprezintă infracţiune cvasi-flagrantă sau flagrantă prin asimilare şi face aplicabile dispoziţiile legale anterior menţionate.

Or, în contextul concret al cauzei, astfel cum rezultă din decizia recurată - persoana vătămată a adresat recurentului "ameninţări cu moartea", ceilalţi inculpaţi "l-au încătuşat pe M." în momentul în care "inculpaţii susţineau ca victima are asupra sa o armă, iar primarul, inculpatul A., anunţase la numărul 112 că este ameninţat cu moartea cu o armă" apelul la 112 a fost făcut de recurent în momentul în care persoana vătămată era deja scoasă din sediul primăriei; persoana vătămată era conflictuală - intervalul de timp de "aproximativ 30 de minute" reţinut de instanţa de apel se încadrează în noţiunea de "imediat" după săvârşirea infracţiunii de ultraj, având în vedere împrejurările săvârşirii acestei infracţiuni.

Altfel spus, intervalul de timp de "aproximativ 30 de minute" între momentul ameninţărilor cu moartea ("l-a înjurat şi ameninţat pe primar că-1 omoară şi că-i aruncă creierii pe pereţi") şi momentul în care făptuitorul a fost prins, reprezintă "imediat după săvârşirea faptei", context în care lipsirea de libertate a persoanei vătămate M. se circumscrie luării unor măsuri faţă de făptuitor, în sensul art. 310 C. pen., neavând, prin urmare, caracter ilegal.

În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii analizate, în cauză se impunea menţinerea soluţiei de achitare dispusă faţă de recurent în primă instanţă.

3. Sub aspectul infracţiunii de instigare la lovire sau alte violenţe:

Cu privire la această infracţiune, în raport cu care prima instanţa a pronunţat o soluţie de achitare a recurentului, instanţa de apel a reţinut că "această faptă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie a intenţiei indirecte prevăzută de art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen. Astfel, în momentul în care inculpatul A. i-a determinat pe ceilalţi inculpaţi din prezenta cauză să îl lipsească de libertate pe M. a prevăzut că această acţiune concertată a celor cinci inculpaţi este de natură să producă suferinţe fizice persoanei vătămate, însă i-a fost indiferent rezultatul".

De asemenea, instanţa de apel reţine că "faptele inculpatului A., care, la data de 28 iunie 2012, în jurul orelor 11:40, i-a determinat pe inculpaţii (...) să-l ducă pe persoana vătămată M. într-o clădire goală, unde să-l împiedice să plece pentru aproximativ 25 de minute, timp în care victima a fost agresată, provocându-i-se suferinţe, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la infracţiunea de lipsire de libertate (...) şi instigare la săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe (...)"

Totodată, a reţinut că" A. era pe holul de la parterul sediului primăriei, iar din curtea interioară a clădirii se auzeau strigăte şi chiar cuvântul "Au", însă primarul nu a făcut niciun gest pentru a se duce spre locul de unde se auzeau strigătele şi să vadă ce s-a întâmplat, împrejurare ce denotă indiferenţa inculpatului A. cu privire la faptul că inculpaţii pe care el i-a determinat să-l reţină pe M. îl rănesc pe acesta".

Prin urmare, instanţa de apel a pronunţat o soluţie de condamnare a recurentului pentru instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, reţinând, în fapt, că, prin instigarea la săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, acesta a prevăzut că, pentru a lipsi persoana vătămată de libertate, ceilalţi inculpaţi vor exercita loviri şi alte violenţe asupra acesteia.

Altfel spus, în sarcina recurentului s-a reţinut instigarea implicită la loviri sau alte violenţe inerente lipsirii de libertate în mod ilegal a persoanei vătămate.

Or, instigarea implicită la o infracţiune nu este o faptă prevăzută de legea penală întrucât "activitatea de determinare se poate realiza numai printr-o acţiune (licită sau ilicită), iar nu printr-o inacţiune" (Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală, Ed. CH.Beck, Bucureşti, 2018, p. 328).

Conform art. 47 C. pen., "Instigator este persoană care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală".

Or, faptul că recurentul ar fi instigat pe ceilalţi inculpaţi la săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal nu poate poate constitui implicit şi instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, doar cu motivarea că acesta nu ar făcut niciun gest şi "ar fi dat dovadă de indiferenţă".

Pe de altă parte, în jurisprudenţă s-a statuat că suferinţele inerente activităţii ilicite de lipsire ilegală de libertate sunt absorbite în conţinutul acestei infracţiuni (CA. Bucureşti, Decizia nr. 1542 din 23 octombrie 2009) şi că, în cazul în care instigarea s-a referit la o infracţiune mai uşoară, iar instigatul a săvârşit o infracţiune mai gravă, instigatorul va răspunde pentru infracţiunea la care a instigat, iar instigatul va răspunde pentru infracţiunea comisă (C. A. Craiova, dosar nr. x/2001 în Pascu, P. Buneci, Noul C. pen., Partea generală şi C. pen. Partea generală în vigoare. Prezentare comparativă, Ed. Universul juridic. Bucureşti, 2010, p. 335).

În consecinţă, în cauză, lovirile sau alte violenţe săvârşite de ceilalţi inculpaţi în vederea lipsirii de libertate a persoanei vătămate M. nu constituie fapte prevăzute de legea penală, întrucât reprezintă elementul material al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

În concluzie, în considerarea argumentelor invocate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale recurate şi, în principal, rejudecarea cauzei, iar pe fond, dispunerea achitării inculpatului, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru infracţiunile de uzurparea funcţiei, instigare la lipsire de libertate în mod ilegal şi instigare la lovire sau alte violenţe.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 2 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o, în principiu, şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul fixat în cauză, 15 ianuarie 2021, apărătorii aleşi ai recurentului inculpat au susţinut fidel motivele scrise de recurs în casaţie, concluziile acestora şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind detaliat redate în încheierea de la acelaşi termen, când instanţa a stabilit termen pentru pronunţare la data de 29 ianuarie 2021.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reţine că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile concret formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

1. Cu privire la infracţiunea de uzurparea funcţiei

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată raportat la infracţiunea analizată constă, în esenţă, în aceea că, la data de 14 noiembrie 2014, inculpatul A. - care, în calitate de primar al comunei Vicovu de Jos, trebuia să asigure transportul preşedinţilor secţiilor de votare la aeroportul Salcea pentru a prelua buletinele de vot pentru scrutinul care trebuia să aibă loc a doua zi - a condus pe drumurile publice dintre comunele Vicovu de Jos şi Salcea microbuzul marca z, cu numărul de înmatriculare x, proprietatea Şcolii cu clasele I - VIII din Vicovu de Jos.

În acest sens, i-a solicitat lui H., angajat al primăriei Vicovu de Jos în funcţia de conducător auto al autoturismului anterior menţionat, cheile acestei maşini, iar în faţa refuzului martorului de a i le preda, i-a amintit că este primarul comunei şi că el a adus autovehiculul de la Bucureşti.

Ulterior, a luat cheile de contact de la martorul H., fără să obţină acordul conducerii Şcolii cu clasele I - VIII din Vicovu de Jos, şi a condus acest autovehicul pe drumurile publice, fără a avea ca sarcină, în calitatea sa de primar, conducerea autovehiculelor în scopul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul A. a susţinut că fapta reţinută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 300 C. pen.

În acest sens, susţinând că norma de incriminare este neclară sub aspectul persoanei a cărei funcţie este uzurpată, recurentul a arătat că, în cazul în care legea este interpretată în sensul că fapta vizează funcţia proprie a uzurpatorului, se impune a se constata că, în speţă, prin activitatea desfăşurată, el nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu, întrucât legile electorale instituie în sarcina primarului activitatea de distribuire a materialelor electorale. Ca urmare, fapta reţinută în sarcina sa nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de uzurparea funcţiei, lipsind cerinţa ca activitatea desfăşurată să nu intre în atribuţiile de serviciu ale făptuitorului.

A mai arătat că fapta reţinută în sarcina sa nu corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii prev. de art. 300 C. pen. nici în cazul interpretării normei ca vizând funcţia unui terţ, în speţă, a şoferului microbuzului şcolar, întrucât inculpatul nu a exercitat atribuţia de serviciu a acestuia, respectiv aceea de conducere a autovehiculului pentru transportul elevilor.

Prin urmare, oricare ar fi interpretarea dată prevederilor art. 300 C. pen., în cauză nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de uzurparea funcţiei, nefiind uzurpată nici funcţia de primar şi nici funcţia specifică a conducătorului microbuzului şcolar.

Criticile recurentului inculpat sunt parţial întemeiate.

Potrivit art. 300 C. pen., infracţiunea de uzurparea funcţiei constă în fapta funcţionarului public care, în timpul serviciului, îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a produs una dintre urmările prevăzute în art. 297, respectiv o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Fiind menită să asigure respectarea diviziunii competenţelor funcţionarilor publici şi prin aceasta, buna funcţionare a unităţilor în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, infracţiunea analizată sancţionează orice conduită a funcţionarului public prin care, în mod intenţionat, îşi depăşeşte atribuţiile de serviciu şi care are ca rezultat una dintre urmările specifice infracţiunii de abuz în serviciu.

Presupunând, prin urmare, îndeplinirea, de către un funcţionar public, în timpul serviciului, a unui act ce excedează atribuţiilor ce îi revin în virtutea funcţiei deţinute, dispoziţiile art. 300 C. pen. incriminează uzurparea, de către subiectul activ, a atribuţiilor funcţiei exercitate de o altă persoană.

Concluzia exprimată este susţinută şi de argumente de interpretare gramaticală, Dicţionarul explicativ al limbii române definind verbul "a uzurpa" - prin acţiunea de "a-şi însuşi în mod abuziv drepturi, demnităţi, bunuri care aparţin altuia".

În contextul acestor consideraţii teoretice, Înalta Curte notează că, ceea ce se reţine în concret, în sarcina recurentului inculpat A., sub aspectul infracţiunii prev. de art. 300 C. pen., este faptul că, la data de 14 noiembrie 2014, în calitate de primar al comunei Vicovu de Jos, fără a avea o astfel de atribuţie, a condus autovehiculul tip microbuz marca z, aflat în proprietatea şcolii din localitate şi destinat transportului elevilor, pentru a asigura transportul preşedinţilor secţiilor de votare la aeroportul Salcea, în vederea preluării materialelor electorale necesare pentru scrutinul care trebuia să aibă loc la data de 16 noiembrie 2014.

Fără a contesta această situaţie de fapt, recurentul inculpat critică subzistenţa elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii analizate, susţinând, sub un prim aspect, că, în condiţiile în care Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României (în forma în vigoare la data de 14 noiembrie 2014) stabilea în sarcina primarului atribuţia de distribuire a materialelor electorale, prin activitatea desfăşurată în speţă, astfel cum a fost reţinută cu titlu definitiv prin decizia recurată, el nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu.

Aceste susţineri sunt nepertinente, întrucât se fundamentează pe o greşită apreciere a obiectului concret al acuzaţiei formulate în speţă.

Recurentului inculpat nu i s-a imputat faptul distribuirii materialelor electorale, în urma preluării acestora, la data de referinţă, în condiţiile anterior descrise, ci aducerea la îndeplinire a acestei atribuţii, care îi incumba în virtutea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) şi art. 34 din Legea nr. 370/2004, prin conducerea, fără drept, a microbuzului destinat transportului elevilor aflat în proprietatea şcolii comunale, deşi o atare atribuţie revenea martorului H..

În plus, aceleaşi susţineri pornesc de la premisa greşită că infracţiunea analizată ar putea implica şi uzurparea propriei funcţii a subiectului activ, interpretare exclusă chiar de conţinutul obiectiv al infracţiunii, care sancţionează actele îndeplinite de funcţionarul public în afara competenţelor corespunzătoare funcţiei deţinute.

În al doilea rând, recurentul inculpat a susţinut că, în condiţiile în care fapta sa nu a constat în conducerea microbuzului şcolar în vederea transportării elevilor, atribuţie ce aparţinea martorului H., nu se poate susţine că ar fi uzurpat funcţia acestuia din urmă, nefiind, prin urmare, îndeplinită condiţia de tipicitate obiectivă a infracţiunii analizate.

Susţinerile recurentului inculpat sub acest aspect sunt întemeiate.

În cauză, s-a stabilit cu titlu definitiv că autovehiculul tip microbuz marca z, de culoare galbenă, cu numărul de înmatriculare x, folosit de inculpat la data de 14 noiembrie 2014, se afla, la data critică, în proprietatea Şcolii cu clasele I - VIII "Ioan Vicoveanu" din localitatea Vicovu de Jos, fiind certificat să efectueze pentru unitatea şcolară deţinătoare transport rutier în cont propriu şi/sau de persoane în trafic naţional şi/sau internaţional.

Persoana desemnată să conducă acest autovehicul era numitul H., angajat al Primăriei comunei Vicovu de Jos în funcţia de "şofer microbuz şcolar", care, potrivit fişei postului aflată la filele x d.u.p., avea ca atribuţii de serviciu conducerea vehiculului în scopul transportului de elevi.

Cum uzurparea funcţiei presupune exercitarea atribuţiilor de serviciu decurgând din aceasta de către o altă persoană decât deţinătorul respectivei funcţii, producându-se, astfel, rezultatul vătămător prev. de art. 297 C. pen., rezultă că, în speţă, exercitarea de către inculpatul A. a atribuţiilor stabilite în sarcina martorului H. şi, prin aceasta, uzurparea funcţiei celui din urmă în condiţiile art. 300 C. pen., ar fi presupus conducerea, de către inculpat, a microbuzului şcolar în scopul transportului de elevi.

Ceea ce individualiza, aşadar, atribuţiile şoferului H. era nu simpla conducere a autovehiculului proprietatea şcolii - activitate ce nu este rezervată, de altfel, funcţionarilor publici - ci destinaţia obiectivă a acestei activităţi reglementate de lege, respectiv transportul elevilor în condiţiile stabilite de conducerea unităţii de învăţământ. Numai eventuala exercitare, de către inculpatul A., a atribuţiilor de serviciu astfel configurate s-ar fi putut circumscrie conţinutului tipic obiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 300 C. pen., în măsura în care s-ar fi produs, desigur, una din urmările alternativ prevăzute de art. 297 C. pen.

Or, activitatea concret reţinută în sarcina inculpatului A. a constat, aşa cum s-a arătat în precedent, în conducerea, fără drept, a microbuzului şcolar, în vederea transportării de materiale electorale, iar nu în scopul transportului de elevi. Manipularea fizică a vehiculului fără acordul reprezentanţilor unităţii şcolare ori cu încălcarea normelor ce disciplinează conducerea autovehiculelor pe drumurile publice nu este de natură a plasa activitatea astfel desfăşurată în sfera normei de incriminare prevăzute de art. 300 C. pen., ci a altor dispoziţii de drept penal, care au făcut, de altfel, obiect de analiză în speţă, fără a fi criticate ulterior în recurs în casaţie.

În consecinţă, activitatea de conducere ilegală a autovehiculului, fără a se exercita însă, astfel, atribuţiile stabilite în sarcina şoferului microbuzului şcolar, în limitele şi specificul lor concret, nu se circumscrie conţinutului tipic obiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 300 C. pen., lipsind cerinţa îndeplinirii unui act ce nu intră în sfera atribuţiilor subiectului activ al infracţiunii.

În planul dreptului procesual, o atare constatare are ca efect lipsa de temei a acţiunii penale şi incidenţa impedimentului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, admiţând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., Înalta Curte va dispune achitarea sa, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 300 C. pen.

2. Cu privire la infracţiunea de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal:

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la această infracţiune constă, în esenţă, în aceea că, la data de 28 iunie 2012, în jurul orelor 11:00, persoana vătămată M. a mers la sediul Primăriei Vicovu de Jos, unde dorea ca, în calitate de preşedinte al Obştei Composesorat Vicovu de Jos, să depună nişte cereri.

În sediul primăriei, persoana vătămată M. s-a întâlnit cu inculpatul A., primar al comunei Vicovu de Jos, iar între cei doi a avut loc o discuţie contradictorie, în cadrul căreia şi-au adresat reciproc reproşuri, persoana vătămată adresându-i inculpatului ameninţări cu moartea.

După acest moment, persoana vătămată a intrat în biroul martorei Y., care îndeplinea funcţia de referent agricol în cadrul Primăriei comunei Vicovu de Jos, pentru a înregistra cererile care determinaseră venirea sa la sediul primăriei. În timpul discuţiei cu martora Y., persoana vătămată M. a scos din geanta în care avea cererile aduse pentru înregistrare şi un capsator de hârtie pe care l-a arătat funcţionarilor din birou, întrebând dacă acel obiect se poate numi pistol.

Persoana vătămată a stat în biroul martorei Y. aproximativ 10 minute, timp în care s-a comportat civilizat, după care a părăsit sediul primăriei, deplasându-se la o farmacie din zonă.

După aproximativ 30 minute, persoana vătămată a revenit la sediul primăriei şi s-a deplasat în biroul martorei Y., de unde a ridicat cererile înregistrate.

După ce a părăsit biroul martorei anterior menţionată, persoana vătămată a căzut pe scările de acces dintre parterul şi etajul 1 al clădirii, iar în momentul în care a ajuns la capătul scărilor, a fost înconjurată de inculpaţii E., G., F., C. şi D., care, la îndemnul inculpatului A., au lovit-o în mod repetat, după care au târât-o din holul primăriei (unde se afla şi sediul poliţiei) în clădirea ce se construia în spatele sediului primăriei.

În acest interval de timp, la ora 11:50, inculpatul A. a apelat numărul de urgenţă 112, susţinând că persoana vătămată îl ameninţă cu moartea având un pistol, telefon pe care l-a dat întrucât martora Z., secretara comunei Vicovu de Jos, i-a spus că dacă nu sună el la poliţie, o va face ea.

În clădirea aflată în construcţie, unde a fost dusă persoana vătămată, inculpaţii E., G., F., C. şi D. au continuat să o lovească pe aceasta cu pumnii şi picioarele, pe toată suprafaţa corpului.

După ce inculpatul A. a apelat la numărul 112, au fost anunţaţi lucrătorii de poliţie - martorii X., V. şi W. pentru a se deplasa la faţa locului şi a interveni la presupusul ultraj. Aceştia au sosit la faţa locului după aproximativ 10-15 minute şi, fiind îndrumaţi de cetăţenii care erau în zonă, au pătruns în clădirea aflată în construcţie din spatele sediului primăriei.

În interiorul clădirii, cei trei lucrători de poliţie i-au găsit pe inculpaţii E., G., F., C. şi D. aflaţi în jurul persoanei vătămate, care se afla imobilizată la sol şi cu mâinile la spate, neavând posibilitatea de a se mişca după propria voinţă. Inculpaţii E., G., F., C. şi D. le-au spus organelor de poliţie că persoana vătămată avea asupra sa un pistol cu care l-a ameninţat pe primar, inculpatul A. şi le-au cerut să o deposedeze de armă.

În timp ce lucrătorii de poliţie o încătuşau pe persoana vătămată, pentru a o scoate din clădire, inculpaţii D. şi C. au lovit-o pe aceasta cu picioarele în zona toracelui şi a capului.

După ce martorii X., V. şi W. au dus persoana vătămată în sediul poliţiei, au descătuşat-o şi au efectuat un control corporal asupra acesteia, în urma căruia au constatat că nu avea nicio armă asupra sa. Pentru că aceasta acuza dureri şi susţinea că a fost lovită de inculpaţi, martorii au chemat ambulanţa.

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul A. a susţinut că fapta astfel descrisă nu corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, întrucât nu este îndeplinită condiţia privind caracterul nelegal al privării de libertate a persoanei vătămate M. şi, pe cale de consecinţă, nici al instigării la aceasta.

În acest sens, a arătat că, fiind determinată de săvârşirea, de către M., a infracţiunii de ultraj împotriva sa, privarea de libertate a persoanei vătămate nu a avut caracter ilegal, ea având ca scop predarea ultragiatorului către organele de poliţie.

A mai arătat că, deşi privarea de libertate a persoanei vătămate nu a survenit la momentul săvârşirii infracţiunii de ultraj, ci la aproximativ 30 de minute de la acest moment, aceasta are caracter legal întrucât, raportat la datele particulare ale cauzei, intervalul de timp anterior menţionat se încadrează în noţiunea de "imediat după săvârşire" prev. de art. 293 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., care justifică, în condiţiile art. 310 C. proc. pen., luarea unei astfel de măsuri, atât în cazul infracţiunii flagrante, cât şi a celei cvasi-flagrante.

Critica recurentului inculpat este nefondată.

Cerinţa esenţială ataşată elementului material al infracţiunii prev. de art. 205 alin. (1) C. pen. vizează caracterul ilegal al lipsirii de libertate, care presupune ca restrângerea libertăţii să nu fie îngăduită sau cerută de lege.

Una dintre situaţiile care legitimează privarea de libertate a persoanei este cea prevăzută de art. 310 C. proc. pen., referitoare la dreptul oricărei persoane dreptul de a prinde făptuitorul în cazul săvârşirii unei infracţiuni flagrante. În această ipoteză, deşi prin prinderea făptuitorului se realizează, în fapt, privarea sa de libertate de către o terţă persoană, iar nu de către organele judiciare îndreptăţite, cel care îl prinde pe făptuitor nu va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cu condiţia să îl predea de îndată organelor de urmărire penală.

Articolul 293 alin. (1) C. proc. pen. defineşte infracţiunea flagrantă tipică (propriu-zisă), ca fiind infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.

Descoperirea infracţiunii în momentul săvârşirii înseamnă prinderea făptuitorului în timpul şi la locul săvârşirii faptei. Noţiunea imediat după săvârşire se referă la un moment de timp cât mai apropiat de cel al săvârşirii infracţiunii.

Alineatul 2 al aceluiaşi text de lege defineşte infracţiunea cvasi-flagrantă sau flagrantă prin asimilare ca fiind infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.

În aceste coordonate, evaluând susţinerile recurentului inculpat, Înalta Curte subliniază că, într-adevăr, privarea de libertate a făptuitorului are caracter legal, în condiţiile art. 310 C. proc. pen., şi în cazul în care ea intervine "imediat după săvârşirea" infracţiunii, conform art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen. sau în ipoteza asimilată prev. de art. 293 alin. (2) C. proc. pen.

Legea nu defineşte, însă, noţiunea "imediat după săvârşirea" faptei, astfel că stabilirea momentului până la care, după consumare, infracţiunea îşi păstrează caracterul flagrant, în condiţiile prevăzute de art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen. sau art. 293 alin. (2) C. proc. pen., se face de către organele judiciare, în raport de datele concrete ale speţei.

În acest context, pornind de la definiţia dată de Dicţionarul explicativ al limbii române termenului "imediat" - "care se produce fără întârziere, nemijlocit, Înalta Curte reţine că noţiunea supusă analizei se raportează la momentul nemijlocit al comiterii faptei şi vizează intervalul de timp proxim săvârşirii acesteia, necesar exclusiv prinderii făptuitorului - în cazul prev. de art. 291 alin. (1) teza finală C. proc. pen. - respectiv, urmăririi făptuitorului de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, etc., constatării că acesta prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau surprinderii sale aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune, în cazul prev. de art. 293 alin. (2) C. proc. pen.

Noţiunea "imediat după săvârşirea faptei" presupune, prin urmare, o desfăşurare neîntreruptă în timp între momentul săvârşirii acţiunii ilicite şi momentul prinderii făptuitorului, care exclude posibilitatea interpunerii, între cele două repere temporale, a oricăror acte sau fapte străine acestora.

Raportat la aceste aspecte de principiu, Înalta Curte notează că, în speţă, recurentul inculpat A. a susţinut că privarea de libertate a persoanei vătămate M. la aproximativ 30 de minute după săvârşirea infracţiunii de ultraj era justificată în condiţiile art. 310 C. proc. pen., întrucât ar fi survenit "imediat după comiterea" ultrajului, făcând, astfel, incidente dispoziţiile art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen. sau art. 293 alin. (2) C. proc. pen.

Contrar acestor susţineri, datele factuale ale cauzei, stabilite cu titlu definitiv prin decizia recurată, relevă că, ulterior săvârşirii infracţiunii de ultraj, persoana vătămată M. a desfăşurat, în mod neîngrădit, diverse activităţi (depunerea de cereri) în sediul instituţiei în care a săvârşit fapta, dar şi în afara acestuia, pentru o durată de circa 30 de minute, lipsirea sa de libertate intervenind abia după ce, revenită în sediul primăriei, a ridicat cererile anterior depuse.

S-a reţinut, de asemenea, în mod definitiv, că privarea de libertate a persoanei vătămate la 30 de minute de la momentul săvârşirii faptei de ultraj a intervenit spontan, nefiind rezultatul urmăririi victimei (după comiterea ultrajului) de către recurentul inculpat ori ceilalţi angajaţi ai primăriei, în vederea prezentării sale organelor de anchetă. Anunţarea organelor de cercetare penală cu privire la săvârşirea, de către M., a faptei menţionate, a fost făcută de recurentul inculpat abia după privarea acestuia de libertate.

În contextul acestor reţineri factuale ce nu pot fi cenzurate în recurs în casaţie, Înalta Curte constată că privarea de libertate a persoanei vătămate M., în condiţiile anterior descrise, a avut caracter ilegal, deoarece nu s-a realizat în condiţiile stării de flagranţă propriu-zisă, prev. de art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen., de vreme ce între săvârşirea faptei de ultraj şi cea a lipsirii de libertate a persoanei vătămate s-a interpus un interval de aproximativ 30 de minute, în care victima a desfăşurat, nestingherit, diverse activităţi în cadrul primăriei şi în afara acesteia.

Or, nefiind destinat prinderii persoanei vătămate M., intervalul de 30 de minute scurs între momentul săvârşirii ultrajului şi cel în care s-a produs lipsirea sa de libertate nu se circumscrie noţiunii de "imediat după comitere", care caracterizează infracţiunea flagrantă tipică.

Deopotrivă, privarea de libertate a persoanei vătămate M., în condiţiile arătate, nu se circumscrie nici stării de cvasi-flagranţă prev. de art. 293 alin. (2) C. proc. pen., întrucât, imediat după săvârşirea ultrajului, aceasta nu a fost urmărită de organele de anchetă, lucru, de altfel, imposibil, în condiţiile în care sesizarea poliţiei s-a făcut abia după lipsirea sa de libertate. În plus, aşa cum s-a arătat anterior, persoana vătămată nu a fost urmărită nici de recurentul inculpat (victima ultrajului) sau de ceilalţi angajaţi ai primăriei şi nici nu s-a aflat în vreuna din celelalte ipoteze prevăzută de norma procesual penală menţionată.

Revenirea persoanei vătămate, la sediul primăriei, după un interval de 30 de minute de la ameninţarea adresată recurentului, în scopul exclusiv al ridicării cererilor înregistrate anterior, în cursul aceleiaşi zile, nu se circumscrie ipotezei surprinderii ei, aproape de locul comiterii infracţiunii, cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a o presupune participant la infracţiune, prevăzută de teza finală a art. 293 alin. (2) C. proc. pen., subzistenţa acestei ipoteze fiind condiţionată, implicit, şi de proximitatea momentului surprinderii de cel al săvârşirii faptei, exigenţă neîndeplinită în cauză.

În consecinţă, în raport cu argumentele prezentate, Înalta Curte conchide că lipsirea de libertate a persoanei vătămate M. a avut caracter ilegal, deoarece nu s-a realizat în condiţiile stării de flagranţă prev. de art. 293 alin. (1) teza finală sau de cvasi-flagranţă prev. de art. 293 alin. (2) C. proc. pen. Pe cale de consecinţă, fapta reţinută în sarcina recurentului sub forma de participaţie a instigării realizează toate cerinţele de conţinut obiectiv prevăzute de lege, criticile formulate sub acest aspect fiind nefondate.

3. Cu privire la infracţiunea de instigare la lovire sau alte violenţe

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul A. a susţinut că fapta concretă reţinută în sarcina sa prin decizia recurată, astfel cum a fost descrisă în paragraful destinat analizei în drept a infracţiunii de instigare la loviri sau alte violenţe, nu îndeplineşte elementele de tipicitate prevăzute de lege întrucât, pe de o parte, constă într-o inacţiune, care nu poate constitui o formă de instigare, iar pe de altă parte, se circumscrie unei instigări implicite la lovirile şi violenţele inerente lipsirii de libertate a persoanei vătămate şi care, prin urmare, sunt absorbite în conţinutul infracţiunii prev. de art. 205 alin. (1) C. pen.

Criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la această infracţiune, comună celei reţinute cu privire la instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, este cea redată detaliat anterior, la pct. 2 din prezentele considerente.

Datele factuale reţinute de instanţa de apel sub aspectul infracţiunii de referinţă vizează lovirea persoanei vătămate, în mod repetat, de către inculpaţii E., G., F., C. şi D., la îndemnul inculpatului A., imediat după ce aceasta a căzut pe scările primăriei (la revenirea ei în sediul instituţiei), urmată de agresiunile suferite de M. după imobilizarea şi îndepărtarea sa prin târâre din holul primăriei (unde se afla şi sediul poliţiei) în clădirea ce se construia în spatele sediului primăriei şi până la prezentarea organelor de poliţie.

Fără a contesta, în mod expres, existenţa unei atari configurări factuale a infracţiunii analizate şi raportându-se strict la argumentele expuse în decizia recurată în paragrafele rezervate analizei în drept a infracţiunii, recurentul inculpat A. a susţinut că acestea conduc la concluzia condamnării sale exclusiv pentru atitudinea pasivă adoptată faţă de suferinţele persoanei vătămate pe durata privării sale de libertate, instanţa de apel apreciind că, prin instigarea celorlalţi inculpaţi la săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, ar fi instigat, implicit, şi la săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe.

Înalta Curte constată că o atare poziţie a recurentului reflectă valorificarea limitată şi selectivă a considerentelor Deciziei penale nr. 303 din data de 10 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin accentuarea numai a chestiunilor factuale sintetic reţinute, la pagina 34 a hotărârii atacate, la analiza în drept a faptei, cu ignorarea totală a ansamblului argumentelor factuale pe care s-a sprijinit, în substanţă, hotărârea instanţei de apel.

Relevante, în acest sens, sunt atât aspectele detaliate la paginile 26 - 28 ale deciziei penale recurate, redate la pct. 2 al prezentei hotărâri, în care instanţa de apel a prezentat situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv, cât şi cele expuse la filele x ale aceleiaşi hotărâri, în care a fost evaluat materialul probator ce susţine situaţia de fapt şi argumentele pentru care soluţia de achitare dispusă de prima instanţă este greşită, iar apărările inculpaţilor - nesusţinute. O atare argumentaţie relevă neechivoc concordanţa dintre acuzaţia concretă adusă inculpatului şi tiparul legal al incriminării prevăzute de art. 47 C. pen. rap. la art. 193 alin. (1) C. pen.

În acest context, descrierea în drept a infracţiunii analizate (respectiv, acţiunea inculpatului A. de a-i determina pe coinculpaţii E., G., F., C. şi D. să-l lipsească de libertate pe M., pentru un interval de timp de circa 20 - 25 de minute, timp în care acesta din urmă a fost agresat şi a suferit leziuni) şi aspectele reţinute în analiza laturii subiective a infracţiunii, ce nu pot fi cenzurate în această procedură (în sensul că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţia indirectă prevăzută de art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen., întrucât, în momentul în care i-a determinat pe coinculpaţi să îl lipsească de libertate pe M., a prevăzut că această acţiune concertată a celor cinci era de natură să producă victimei suferinţe fizice, însă i-a fost indiferent rezultatul), nu afectează în substanţă caracterul coeziv al expunerii de ansamblu a elementelor factuale de conţinut esenţiale pentru acuzaţia de instigare la loviri sau alte violenţe adusă acestuia.

Fiind singulare în economia motivării deciziei recurate, aceste menţiuni nu pot fi valorificate, în recurs în casaţie, prioritar şi independent de cadrul factual complet ce a constituit în mod real obiectul judecăţii, deoarece un atare demers ar avea semnificaţia cenzurării legalităţii hotărârii definitive prin raportare la împrejurări factuale restrânse în mod arbitrar şi, astfel, diferite, în substanţă, de cele reţinute cu autoritate de lucru judecat.

Din această perspectivă, susţinerile recurentului A. vizând condamnarea sa nelegală pentru instigare implicită la lovire sau alte violenţe, reflectă valorificarea speculativă în apărare a aceloraşi menţiuni singulare regăsite în decizia instanţei de apel.

Or, în evaluarea legalităţii hotărârii definitive, instanţa de casaţie nu se poate limita la a reţine selectiv anumite elemente factuale vizând conţinutul concret al infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea unei persoane, după cum ea nu se poate deroba de sarcina identificării cât mai precise a conţinutului faptelor real reţinute prin decizia definitivă, chiar şi atunci când multitudinea elementelor ce caracterizează aceste fapte par a spori dificultatea unui atare proces. Demersul instanţei de casaţie este, însă, în mod inerent, limitat de însuşi scopul căii extraordinare de atac prevăzute de art. 433 şi urm. din C. proc. pen. şi de cazurile (preponderent de drept substanţial) în care ea poate fi exercitată.

Prin urmare, evaluarea instanţei supreme nu ar putea fi extinsă la chestiuni care excedează acestor cazuri şi care antamează, în realitate, exclusiv chestiuni de apreciere în fapt a datelor factuale proprii cauzei.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul nefondat al susţinerilor inculpatului A., reţinând că fapta imputată acestuia s-a concretizat, în principal, într-o acţiune, respectiv, în îndemnul adresat coinculpaţilor-coautori de a o lovi pe persoana vătămată M., după ce aceasta din urmă căzuse pe scările de acces dintre parterul şi etajul 1 al clădirii primăriei, îndemn factual reţinut explicit prin decizia recurată şi valorificat ulterior în drept.

Instanţa de apel a stabilit, cu titlu definitiv, că acelaşi îndemn a constituit, în împrejurările descrise, şi elementul declanşator al privării de libertate a persoanei vătămate de către coinculpaţi, proces pe durata căruia ei au continuat să agreseze victima, acţiunea violentă încetând imediat după prezentarea organelor de poliţie.

Datele factuale ale cauzei relevă, prin urmare, în mod neechivoc, că atât actele de violenţă, cât şi cele de privare de libertate exercitate de coinculpaţi asupra persoanei vătămate M., la data de 28 iunie 2012, în intervalul orar 11:40 - 12.00/12.05, au fost determinate de îndemnul recurentului A., context în care concluziile instanţei de apel, vizând indiferenţa manifestată de acesta din urmă la strigătele de durere ale persoanei vătămate pe durata privării de libertate, nu pot primi semnificaţia atribuită în motivele scrise de recurs în casaţie, respectiv, aceea a condamnării sale doar pentru atitudinea pasivă anterior descrisă.

În acest ultim sens, Înalta Curte face trimitere la considerentele expuse în precedent şi subliniază că verificarea legalităţii hotărârii definitive în procedura recursului în casaţie implică identificarea conţinutului factual concret şi complet al infracţiunilor pentru care s-a dispus o soluţie definitivă şi, raportat la acesta, a incidenţei unor eventuale motive de casare. Or, în raport de acuzaţia penală efectiv adusă inculpatului, decizia recurată reflectă şi clarifică împrejurările faptice imputate acestuia.

În mod asemănător, hotărârea instanţei de apel relevă neechivoc actele de agresiune exercitate de coinculpaţi, la îndemnul recurentului inculpat A. asupra persoanei vătămate, la momentul lipsirii sale de libertate, care au continuat pe toată durata acesteia, până la prezentarea organelor de poliţie, dar şi urmările acestora, plasându-le astfel, în mod obiectiv, în afara celor inerente privării ilegale de libertate.

Instanţa de apel a notat, în acest sens, că, în urma loviturilor primite de la coinculpaţii anterior nominalizaţi, persoana vătămată M. a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 55 - 57 zile îngrijiri medicale, respectiv: fracturi costale bilaterale, contuzii abdominale, TCC cu hematon frontal şi parietal, echimoze pe hemitoracele stâng şi hemitoracele drept, excoriaţii pe cotul stâng postero - lateral, două cicatrici pe gamba dreaptă, echimoze pe gamba dreaptă.

Rezultă, astfel, că activitatea infracţională derulată de coinculpaţi la data de 28 iunie 2012, la îndemnul recurentului A., s-a concretizat nu doar în lipsirea persoanei vătămate M. de libertate de mişcare pe o durată de aproximativ 25 de minute, dar şi în exercitarea unor acte de violenţă fizică ce excedau naturii şi intensităţii violenţelor inerente privării sale de libertate, acte care se circumscriu conţinutului obiectiv al infracţiunii distincte prev. de art. 193 alin. (1) C. pen.

În consecinţă, în cauză este nesusţinută aserţiunea inculpatului A. în recurs în casaţie, vizând absorbirea actelor de violenţă la care a fost supusă victima M. în conţinutul obiectiv al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, reţinerea celor două infracţiuni în concurs real corespunzând unei corecte aplicări a legii.

Pentru considerentele expuse, constatând întemeiate numai criticile recurentului inculpat cu privire la infracţiunea de uzurparea funcţiei, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 303 din data de 10 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, va casa, în parte, decizia atacată şi rejudecând:

Va descontopi pedeapsa principală rezultantă de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 5.000 RON amendă penală aplicată recurentului inculpat, în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor, respectiv:

- pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 205 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la lovire sau alte violenţe, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 193 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de uzurparea funcţiei, prev. de art. 300 C. pen.

- sporul de 10 luni închisoare;

- pedeapsa de 5000 RON amendă penală, calculată potrivit art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uzurparea funcţiei, prev. de art. 300 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. e) C. pen. va aplica inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare, la care va adăuga un spor de 2 luni închisoare, reprezentând o treime din pedeapsa de 6 luni închisoare, precum şi pedeapsa amenzii de 5.000 RON calculată potrivit art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare şi 5.000 RON amendă penală.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, care nu contravin prezentei.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului A. perioada executată de la data de 11 martie 2020 la zi.

Va dispune anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 276 din 10 martie 2020 emis de Judecătoria Rădăuţi în baza Sentinţei penale nr. 233 din 27 martie 2019 a aceleiaşi instanţe şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii potrivit dispoziţiilor prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului în casaţie vor fi lăsate în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 303 din data de 10 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, decizia atacată şi rejudecând:

Descontopeşte pedeapsa principală rezultantă de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 5.000 RON amendă penală aplicată recurentului inculpat, în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor, respectiv:

- pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 205 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la lovire sau alte violenţe, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 193 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de uzurparea funcţiei, prev. de art. 300 C. pen.

- sporul de 10 luni închisoare;

- pedeapsa de 5000 RON amendă penală, calculată potrivit art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uzurparea funcţiei, prev. de art. 300 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. e) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare, la care se adăugă un spor de 2 luni închisoare, reprezentând o treime din pedeapsa de 6 luni închisoare, precum şi pedeapsa amenzii de 5.000 RON calculată potrivit art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare şi 5.000 RON amendă penală.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, care nu contravin prezentei.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului A. perioada executată de la data de 11 martie 2020 la zi.

Dispune anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x din 10 martie 2020 emis de Judecătoria Rădăuţi în baza Sentinţei penale nr. 233 din 27 martie 2019 a aceleiaşi instanţe şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii potrivit dispoziţiilor prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2021.

GGC - CL